Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective “sau fiecare lectură a unei cărți reînoiește textul în imaginația noastră.

Primit pentru publicare: 28 Iul. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 29 Iul. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Volumul doi, semnat de profesora Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective-Conexiuni,Trimiteri metodologice – Proză și dramaturgie“, apărut la Editura Risoprint, 2017, Cluj-Napoca, cu o prefață de Ion Cristofor este un evantai policrom de idei, analize și eseuri “aplicate asupra unor texte canonice, studiate sau nu în cadrul programei școlare, văzute nu neapărat din unghiul didactic, cât din cel al unui cititor care și-a impus o –riguroasă disciplină a lecturii “(Ion Cristofor ).

În „Cuvânt înainte„ autoarea își justifică demersul, încă de la început, prin fraza: “Literatura română ocupă un loc esențial. Studiul literaturii cultivă interesele cognitive, educă în spirit umanist, dezvoltă dragostea de lectură, gustul esthetic. “

Titlul substanțialului volum care cuprinde, pe lângă adevăratele studii despre autorii și operele lor cuprinși în programa școlară, planșe schematice, policolor, explicative și sugestive despre personajele cărților incluzând și  autorul, mă face să abordez o digresiune despre adevărul din titlul cărții.Lucrarea se deschide cu Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului Hanăș Begner (Hans Benkner) a fost redactată probabil în 29 – 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al orașului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menționată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise și a persoanelor implicate. Din acea vreme mai există și alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman I.

Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al relațiilor foarte strânse dintre negustorii sași din Brașov și cei din orașele din Moldova și Țara Românească. Numele lui Neacșu Lupu este menționat deja într-un document din anii 1510 -1512 în legătură cu un proces de datorii pe care îl avea cu negustorii brașoveni. Hans Benkner este cunoscut ca jude sau primar al Brașovului din 1511. Numele care apare în epilogul Tetraevanghelului din 1561 al lui Coresi, este cel al fiului său Johann Benkner care este prezentat ca sprijinitor al scrierilor în limba română : …mai bine a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelese în limbâ striinâ….

Cartea doamnei Luciei-Elena Locusteanu este o adevărată bibliotecă .Aceasta  este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.

Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Benedetto Croce – şi anume ideea că literatura este expresie. Iar aceasta ne duce la o altă doctrină a  criticului italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte. Atunci şi limbajul este un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care aspiră toate limbile apărute după aceea. În concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde realităţii- acest fapt atât de misterios căruia îi spunem realitate.Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie estetică. Nu este nicio îndoială, dovadă este că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind frumoase sau nu. Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălat frumos, acesta este greoi…

Croce spunea că poezia este o expresie şi pentru faptul că un vers este o expresie şi fiecare din părţile din care este alcătuit versul, fiecare cuvânt, este expresiv prin sine însuşi. Poezia este întâlnirea cititorului cu cartea, lectura cărţii, descoperirea cărţii ca text şi nu ca obiect. Există altă experienţă estetică şi anume momentul, destul de surprinzător, în care poetul concepe opera, în care el descoperă sau inventează opera.Bradley spunea că unul din efectele poeziei este să fie acela de a da senzaţia, nu de a fi găsit ceva nou, ci de a ne fi amintit ceva uitat. Când citim un poem bun, să zicem „Castelui” de Alexandru Macedonski, gândim că şi noi am fi putut să-l scriem după ce-am văzut Castelul Bran, deci acest poem preexista în noi. Astfel, ajungem la definiţia platoniană a poeziei: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru”.Când poezia este ceva ce se simte, la fel şi proza, şi dacă cineva nu o simte, dacă nu aveţi sentimentul frumosului, dacă o relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti ce s-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris pentru  dumneavoastră.

Cartea doamnei Lucia-Elena Locusteanu  structurată în opt secvențe: O panoramă a literaturii, Cuvânt înainte, Începuturile limbii române literare, Basm, Povestirea, Nuvela, Romanul, Dramaturgia,   o scurtă biobibliografie a Luciei-Elena Locusteanu și Bibliografie, se constituie, practic într-un compendiu al Istoriei Literaturii Române.

Cunoscutul profesor clujean, cu aptitudini de critic și istoric literar analizează literatura română de la începuturile culturii și literaturii în limba română, adăstând, cu exemplificări și citate din George Călinescu, asupra cronicarilor Ureche, Miron Costin, Neculce, Radu Popescu și Dimitrie Cantemir.

Autorii abordați în această amplă lucrare sunt adevărate borne ale hotarului Literaturii Române.

Studiul despre cele două specii ale basmului, cel popular și cel cult din genul epic, autoarea analizează cunoscuta „Povestea lui Harap Alb”, spunând că-i “un basm cult, o sinteză de motive epice, cu o circulație foarte largă, publicat în Convorbiri literare “ în anul 1877 și în publicația Timpul.

Povestirile lui Mihai Sadoveanu sunt abordate din unghiul realului creat mai adevărat decât evidența, despre care Nicolae Manolescu spune că acestea oprește timpul, ce prin talentul sadovenian “construiește” imagistic un spațiu magic.

Nuvela, pe care o abordează  Lucia-Elena Locusteanu, este opera epica în proza, de mare întindere, cu un  singur fir narativ și cu o actiune mai complexa decât a schiței, la care participă un numar mai mare de personaje, punandu-se accentul pe caracterizarea complexă a personajului principal. Despre “Alexandru Lăpușneanu” nuvela lui Costache Negruzzi, prima nuvelă istorică romantică, publicată în “Dacia Literară “ nr.1 din 30 ianuarie 1840 la Iași, autoarea scrie că: “Compozițional, nuvela e structurată în patru capitol, fiecare cu câte un motto ce sintetizează idea central a capitolului, accentuând și conflictual predominant, conflict social, exterior, între domnitor și boieri, dar și între boieri și norod/ gloată. “

În această lucrare putem vorbi de cele două valențe ale eroilor. Despre eroi s-au scris multe pagini.Însă despre cele două valenţe ale lor, s-a spus mai puţin.În acest context cele două valențe sunt: eroism pentru partea în numele și idealului pentru care luptă, și criminal în accepțiunea adversarului.

Se cunoaşte faptul că esenţa istoriei, spunea Gertrude Himmelfarb, constă în consemnarea marilor evenimente ale vieţii publice şi a influenţei lor asupra oamenilor de rând,dar şi,adaug eu,eroul din tabăra adversă este perceput criminal pentru cealaltă parte.Tot în acest context mai există o zicală românească care spune că nimeni nu este profet în satul lui.Toate aceste idei converg spre ceea ce spunea Ducele de Conde, contemporan al Regelui Louis XIV că :Nici un om nu este un erou în ochii valetului său, fapt ce l-a făcut pe Hegel să-i amplifice sensul :Nici un om nu este un erou în ochii valetului său,nu deoarece primul nu este un erou,ci deoarece celălalt este valet.

Hegel în Fenomenologia minţii subliniază faptul că eroii sunt indivizii universal-istorici, considerându-i ca fiind instrumente decisive ale evoluţiei istorice.Din păcate, trebuie să aduc o mică rectificare le ce scria Hegel, eroii sunt instrumente decisive în evoluţia părţii din care fac parte şi sunt percepuţi de adversari ca instrumente involutive .Decebal, eroul nostru legendar, a fost pentru romani  un duşman care, printre altele, a fost o frână în civilizarea barbarilor din Dacia.

Eroilor, pe care îi proslăvim şi unii au ajuns chiar sfinţi în Calendarul ortodox, nu putem să le acordăm imunitate în privinţa capacităţii de comportament imoral.Unii dintre ei au călcat în picioare ”multe flori inocente”, cum scria Hegel, au zdrobit multe lucruri în drumul lor,  pentru aşi ajunge ţelul. Să nu uităm grozăviile făcute de Ştefan cel Mare, care alături de luptele sale antiotomane(Vaslui, Podul Înalt, Valea Albă, Războieni, etc), a tăiat capete nevinovate după un judeţ superficial şi hotărâri luate la mânie.Pentru noi domnitorul Moldovei anilor 1470 este un erou naţional, dar pentru  ungurii care stăpâneau cetatea Chilia cucerită de Ştefan la 23-25 ianuarie 1465 este un criminal care a tăiat multe capete.La fel a fost socotit şi de locuitorii oraşului Baia care, în urma focului pus de Ştefan şi oastea sa, au pierit în foc odată cu casele lor.Există un proverb românesc:Scopul scuză mijloacele.Scopul lui Ştefan cel Mare era independenţa Moldovei şi suzeranitatea ei.

În aceaşi situaţie a fost Vlad Ţepeş, dar şi Avram Iancu care, deşi, stăruia pentru împăcarea dintre revoluţionarii români şi cei maghiari a luptat, totuşi împotriva trupelor revoluţionare maghiare.Dacă pentru românii din Transilvania el a fost un luptător revoluţionar democrat,pentru nobilii maghiari şi, chiar printre revoluţionarii maghiari, a fost considerat un trădător şi chiar criminal.Lenin , Stalin, Ana Pauker, Dej, Luca, Chişinevski, Ceauşescu şi majoritatea liderilor comunişti au fost criminali în adevăratul sens al cuvântului, dar în timpul vieţii au fost consideraţi eroi, datorită politicii de inversare a valorilor.

Despre eroi Hegel spunea că ei sunt vulnerabili la năpastele care se abat asupra lor.Ei mor în tinereţe,ca Alexandru,ca Avram Iancu, sau sunt ucişi, ca Cezar, ca Tudor Vladimirescu, ca Lăpuşneanu, Codreanu, etc.

Se pare că acest tip de erou,individual universal-istoric, aparţine trecutului.Ei apar ,în condiţiile statului modern şi al Uniunii Europene,în condiţii necivilizate.Aceştia sunt consideraţi terorişti.Situaţia aceasta o întâlnim în Anglia,în Palestina,dar şi în Spania.Luptătorii basci sunt eroi pentru o parte din populaţia Ţării Bascilor,dar criminali pentru restul Europei unite şi civilizate.Aceştia sunt antieroi care posedă un oarecare atribut vag care ţine de eroism.Ei sunt, cel puţin, individualităţi anonime apărute din masa de oameni obişnuiţi.Astăzi, termenul de om obişnuit poate fi un termen contestabil-termenii corecţi în sens strict politic sunt poporul de rând şi masele anonime. Se observă, în contextual europenizării şi al fenomenului globalizării, că aceşti oameni de rând,anonimi ameninţă să disloce nu numai indivizi universali ca Napoleon, să zicem ,,ci toate figurile elitiste, termen care în conotaţia sa actuală, include regi,preşedinţi, aristocraţi, cât şi lideri ai clasei muncitoare-toţi cei care se desprind de masele anonime pur şi simplu datorită faptului că nu sunt anonimi,că posedă identităţi pregnante,care pot fi lesne recunoscute ca aparţinând numai fiecăruia dintre ei.Se observă că nu numai figurile de elită sunt înfierate, ci şi temele elitiste-marile evenimente ale istoriei în care eroii joacă în  în mod necesar roluri proeminente, şi faptele şi ideile şi cărţile geniale(vezi situaţia lui Eminescu).Istoria văzută de sus este înlocuită treptat de istoria văzută de jos, o istorie a oamenilor obişnuiţi angrenaţi în activităţi cotidiene.În locul eroilor neamurilor apar neamurile pe post de fapte eroice.Tratarea cu suspiciune a istoriei elitiste duce la excluderea unor figuri, evenimente şi idei de seamă care au determinat de facto cursul istoriei,pentru a nu leza spiritul şi mândria naţională a celeilalte părţi, azi inclusă în Uniunea Europeană.În lipsa voinţei,în lipsa indivizilor, eroii lipsesc şi ei.Dar lipsesc totodată şi răufăcătorii.După ce am trăit afirmarea libertăţii în decembrie 1989, mi-am dat seama că în evenimente adevărat mari nu lipsesc nici eroii, nici răufăcătorii, nici criminalii, nici valeţii şi nici profeţi.

În lipsa libertăţii şi a voinţei, virtutea, eroismul şi viciul nu pot exista.Iar în lipsa virtuţii şi a viciului, nu poate fi vorba de eroii din oglinda răufăcătorilor din tabăra adversă.Nu poate exista decât poporul de rând care nu recunoaşte eroi şi răufăcători-doar marile evenimente istorice. Istoricii trebuie să accepte ideea că măreţia, geniul, eroii, unicitatea există cu adevărat, că este de dorit ca oamenii să preţuiască aceste calităţi şi să şi le dorească, iar naţiunile să respecte valorile istoriei popoarelor chiar dacă, uneori, le-a fost potrivnice.Să accepte că există adevăruri care nu ţin seamă de deosebirile dintre rase, clase, sexe,şi că toţi oamenii pot cunoaşte aceste adevăruri şi pot fi edificaţi de ele.

În continuare, în eseuri unde descoperim dezbateri de idei, autoarea abordează, printr-o analiză profundă, ce denotă un studiu aprofundat și o muncă de cercetare cu acribie a operelor scriitorilor Ioan Slavici cu “Moara cu noroc “, în cadrul căreia face o paralelă între analiza psihologică din nuvelele lui Caragiale și Slavici, prezentând și o schema, Mircea Eliade cu “La țigănci “, Vasile Voiculescu “Lostrița,“

Capitolul destinat romanului, autoarea face un periplu asupra evoluției romanului românesc, începând de la Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, Ion Creangă cu binele cunoscutele “Amintiri din copilăriei“, Ioan Slavici, Mihai Sadoveanu creatorul romanului istoric românesc, Liviu Rebreanu cu romanele “Ion “și “Pădurea spânzuraților “,căruia îi face o schema genealogică. Interesantă este schema paralelismului Camil Petrescu-Marcel Proust.Această paralelă antitetică ne arată atât apropierile, dar și deosebirile operelor celor doi.

George Călinescu în “Enigma Otiliei “ne relevă o visare secretă- disimulată la fel cum procedează Mircea Eliade în “Maitreyi “

Capitolul “Romane” se încheie „Maitreyi” de Mircea Eliade, “Moromeții” lui Marin Preda, schema Zaharia Stancu-romancier și „Păsările „ lui Alexandru Ivasiuc, roman apărut în anul 1970, pe care Lucia-Elena Locusteanu prin modalități de interpretare, problematizare și analiză stilistică ne face să înțelegem structura compozițională a romanului.

Capitolul dedicat „Dramaturgiei” începe de la izvoarele acestei ce le regăsim în literatura folclorică precum”Irozii “și “Vicleimul “, mici scenete cu iz religios, ce se joacă în timpul sărbătorilor de iarnă și Anul Nou. În eseul “Privire generală “ despre dramaturgie autoarea face o retrospective a istoriei dramaturgiei în limba română începând cu anul 1818, la Iași , abordează opera lui Vasile Alecsandri,, Bogdan-Petriceicu Hașdeu, Ion Luca Caragiale, Victor Ion Popa, Tudor Mușatescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu etc.

Bogata bibliografie de la sfârșitul tomului ne readuce în actualitate lucrări de sinteză a numeroșilor scriitori, critici literari și cronicari.

Prin originea lor, o mică parte din scriitori cuprinși în această lucrare, care se constituie într-un compendiu a unei Istorii a Literaturii Române, sunt de altă origine, dar trăitori în România, considerându-se români.Astfel, pot afirma, că lucrarea doamnei Lucia-Elena Locusteanu promovează multiculturalismul, fenomen care astăzi se manifestă pe mapamond.

Din punct de vedere stilistic, autoarea este dotată cu spiritul și vocabularul tehnic al criticii, dar și cu o ușoară nuanță didactică, dovedind un bogat bagaj cultural cu un spirit critic educat și echilibrat.

Complexa lucrare a scriitoarei Lucia-Elena Locusteanu este importantă prin problematica ei, prin originalitatea concepției, prin arhitectura și disciplina ei severă, prin pasiunea nobilă a ideilor pe care le extrage din operele scriitorilor studiați, contribuind la sporirea interesului și a emoției artistice.