Lucia Olaru Nenati
,,Cântecele lui Eminescu” (album)
Editura Agata, 2012
P+© Lucia Olaru Nenati. Toate drepturile rezervate.

Albumul cuprinde, câteva cântece străvechi iubite, ştiute şi cântate odinioară de neasemuitul interpret vocal care a fost Eminescu, interpretate în premieră absolută, de o poetă de azi.

,,CÂNTECELE LUI EMINESCU”
Interpretate de poeta Lucia Olaru Nenati cu concursul maestrului Ioan Cobâlă şi al orchestrei sale, “Rapsozii Botoşanilor”.
Servindu-se de mărturiile contemporanilor, de colecţia folclorică a lui Alexandru Voevidca şi de alte surse, autoarea reconstituie, cum a făcut odinioară cu universul muzeal al copilăriei eminesciene de la Ipoteşti, un corpus de cântece din repertoriul de interpret vocal al lui Eminescu, precum şi din textele consemnate în colecţia sa folclorică, poetul fiind apreciat de cunoscuţii săi şi pentru vocea lui tulburător de dulce.
Cuprins:
A. Repertoriul poetului: 1.Cucuruz cu frunza-n sus, 2. Foaie verde şi-o răsură, 3. Câte stele sunt pe cer, 4. Frunză verde, baraboi, 5. Barbu Lăutaru, 6. Doină;
B.Cântece reconstituite dupa colecţia folclorică a lui Eminescu:
7. Luniţă luminătoare, 8. Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, 9. Câte flori sunt pe pământ, 10. Frunză verde trii masline, 11. Colind.

DIN MĂRTURIILE CONTEMPORANILOR
Cei care l-au auzit cântând pe Eminescu nu l-au putut uita nicicând şi ne-au lăsat amintire impresiile lor de neşters despre vocea sa dulce: „Eminescu cânta frumos cântece populare şi avea un glas dulce de-ţi dădeai şi cămaşa de pe tine ca să-l asculţi. Mai ales îi plăcea să cânte Frunză verde baraboi, Durduleană, hăi.” (Tinca Vartic, apud G.T.Kirileanu). „Eminescu…punea capul între mâini şi începea să cânte doine din Ardeal aşa cum le cântau mocanii şi cânta câte o oră întreagă. Ardelenii aflaţi la masă plâgeau cu lacrimi” (D. Teleor). „Cântecele populare îl încântau şi pe acestea le cânta el cu mare plăcere; glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă” (T. Ştefanelli). „Mihai cânta bine din gură ca şi mama şi Harieta” (Matei, fratele poetului). „ Am petrecut toată ziua împreună, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare şi mi-a cântat doina.” (I.L. Caragiale). „Avea un glas profund, muzical, umbrit de-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o valoare particulară, ca şi cum venea de departe, dintr-o lume necunoscută. Mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând şi c-o expresie de neştearsă bunătate şi melancolie.” (Al. Vlahuţă). „Eminescu avea o voce…dulce şi mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune şi cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreţ.” (Tenorul C-tin Bărcănescu). „În toate părţile locuite de neamul nostru nu se mai găseşte un al doilea om care să fi cunoscut mai adânc cântarea populară. Cei ce l-au ştiut de-aproape erau minunaţi de mulţimea poeziilor populare pe care le cunoştea Eminescu, cele mai multe cu melodiile lor. Şi se vedea din chipul cu care le spunea sau le cânta, că le stuiase adânc.” (Ion Popescu).