Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

LUCIA OLARU NENATI:,,EMINESCU. DE LA MUZICA POEZIEI LA POEZIA MUZICII”

LUCIA OLARU NENATI
,,EMINESCU. DE LA MUZICA POEZIEI LA POEZIA MUZICII”
Editura Agata, 2012

Cuprinsul cărții:
Cuvânt despre un demers inedit 5
Pledoarie pentru muzicalitatea lui Eminescu 8
Despre natura muzicală a versului eminescian 12
Fascinaţia melosului 36
Prieten, cronicar şi sprijinitor al muzicienilor 45
Un glas dulce care ţi se lipea de inimă 53
Un pasionat culegător şi cunoscător al folclorului 61
O culegere folclorică monumentală 73
Conexiuni restauratoare 85
O dumnezeiţă a sunetelor, mai pură ca un ideal 93
Ecouri în presă şi referinţe critice 100

CUVÂNT DESPRE UN DEMERS
INEDIT

Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, coperta 2 compress [800x600]Cartea de faţă, semnată de scriitoarea Lucia Olaru Nenati, oferă un tablou panoramic asupra mărturiilor contemporanilor şi a posterităţii critice privind interesul lui Eminescu pentru muzică. Problema aceasta stă în atenţia exegeţilor, care consemnează informaţiile, fără să meargă mai departe. Eminescu este, în perioada gazetăriei ieşene, un cronicar statornic în ceea ce priveşte spectacolele muzicale şi în cronicele sale din Curierul de Iaşi sunt prezentaţi foarte mulţi compozitori şi opere muzicale. Poetul face o largă publicitate lui Toma Micheru, pentru care intervine la Maiorescu să i se acorde o bursă de studii la Viena, însă speranţele care se pun în acest interpret de muzică nu se îndeplinesc, întrucât încetează timpuriu din viaţă. Eminescu comentează în termeni elogioşi în Timpul şi în corespondenţa sa cu Iacob Negruzzi concertele lui Pablo Sarasate şi face o demarcaţie între artele plastice şi muzică. Artistul plastic ne lasă opere nemuritoare în pictură, sculptură şi arhitectură, pe care le putem admira ori de câte ori dorim, câtă vreme arta muzicală a unui mare interpret o putem admira numai în timpul reprezentaţiei. Marii interpreţi duc cu ei, cu alte cuvinte, arta lor.
Eminescu manifestă o mare admiraţie, alături de Pablo de Sarasate şi pentru Palestrina şi pune preferinţele sale şi în seama eroului din romanul Geniu pustiu. Beethoven este invocat în Archaeus spre a ilustra o idee filozofică potrivit căreia geniul este reprezentantul marei arte şi dincolo de anume infirmităţi fizice. Acesta este cazul lui Beethoven, care compune Fidelio, una din capodoperele sale după ce îşi pierde auzul.
Autoarea demonstrează în cartea de faţă că rolul muzicii în viaţa lui Eminescu este unul important, de profunzime, nu doar o plăcere ocazională. Contribuţia importantă a autoarei stă şi în faptul că face legătura între un număr de texte din colecţia de literatură din manuscrisele lui Eminescu şi cele din culegerea de texte muzicale a lui Alexandru Voevidca, colaboratorul apropiat al lui Matthias Friedwagner, profesorul de romanistică de la Universitatea din Cernăuţi. Informaţiile pe care le dă autoarea privind colaborarea dintre profesorul cernăuţean şi învăţătorul bucovinean sunt de cel mai mare interes. Se ştie, cum arată autoarea, că Friedwagner tipăreşte un singur volum şi se ridică problema recuperării întregii colecţii, operă de importanţă naţională.
Meritul autoarei stă şi în faptul că nu se mărgineşte să facă legătura între textele din manuscrisele lui Eminescu şi cele din colecţia lui Alexandru Voevidca, ci propune mai multe ,,cântece”, care puteau figura în repertoriul lui Eminescu, la care se referă şi unii din contemporanii săi.
Înzestrată cu talent muzical şi interpretativ excelent, autoarea, preocupată de mulţi ani de aprofundarea universului eminescian, atât în calitate de fost muzeograf la Ipoteşti, când a contribuit decisiv la constituirea patrimoniului muzeal şi la restaurarea casei memoriale, cât şi ca doctor în ştiinţe filologice, prin numeroase comunicări ştiinţifice, dar şi ca publicistă şi poetă, se transpune de astă dată în rolul lui Eminescu şi, acompaniată de orchestră, îl înfăţişează în postura de cântăreţ la diferite ocazii. Eminescu nu dădea, evident, spectacole şi nu cânta acompaniat de orchestră, însă demonstraţia este excelentă şi mai ales, inedită.
Originalitatea demersului stă, aşadar, în viziunea asupra lui Eminescu şi în mijloacele artistice prin care se pune în lumină această dimensiune a personalităţii eminesciene.
O asemenea lucrare nu avem în cultura română.

D. Vatamaniuc,
Membru de onoare al Academiei Române



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5