Sursa: http://revistacultura.ro
Articol aparut pe 14:11:2013, în secțiunea Cultura literară
Autor: VICTOR DURNEA

Polemica dintre Lovinescu si Topirceanu, poate cea mai importanta din acel prim an al asa-numitei epoci interbelice, desfasurata, de fapt, intre revistele lovinesciene „Lectura pentru toti“ si „Sburatorul“, pe de o parte, si „Insemnari literare“ si „Hiena“, pe de alta parte, desi a avut repercusiuni majore, nu a facut obiectul unor lamuriri ulterioare, aduse de antagonisti ori de cei care au asistat la ea. Iar când, târziu, a intrat in atentia istoricilor literari, a fost infatisata, premeditat sau nu, cu prea putina obiectivitate. Condamnata aproape unanim pentru coborârea la o violenta si la o trivialitate extreme a fost tabara antilovinesciana, fara sa se cerceteze mai atent nici desfasurarea conflictului, nici contextul sau. In consecinta, va trebui sa adastam ceva mai mult asupra ei.
Am amintit in numarul trecut intâmpinarea facuta de „Insemnari literare“ pe marginea „programului“ revistei „Lectura pentru toti“, intâmpinare la obiect (fara vreo alunecare „extraliterara“) si perfect intemeiata. La aceasta intâmpinare, E. Lovinescu a raspuns calm cu o nota in „Lectura pentru toti“ („Pentru „Insemnari literare“ si alte reviste“), in care nega faptul ca s-ar fi contrazis si, mai mult, afirma ca-si mentine parerile vechi asupra literaturii. Cu acest raspuns „Insemnari literare“ s-a declarat (in numarul sau din 31 martie) satisfacuta. („E o marturisire franca, impotriva careia n-avem nimic de zis.“)
In numarul urmator al „Lecturii pentru toti“, insa, la rubrica „Miscarea literara“, E. Lovinescu insera articolul „Literatura de razboi“. Salutând aparitia a doua volume de publicistica ale lui Corneliu Moldovanu, criticul afirma ca ele vor intâmpina opozitia „domnului obosit de literatura de razboi“, domn care „poate avea mai multe infatisari“. „Daca soarta – scria el – l-a facut prizonier din prima zi a razboiului, d. C. Stere a avut grija de a i-o corecta, aducându-l la Bucuresti pentru a-l ajuta in opera de demoralizare a spiritului public si de cooperare cu Mitteleuropa inamicului: l-am numit pe junele Topirceanu. Daca soarta nu l-a dat inamicului ca prizonier, de-abia a asteptat epoca de aur a armistitiului pentru a-si revarsa ura de tara in proza pamfletara a unui ziar aparut cu subventia comandaturii germane din Iasi: am numit pe si mai junele Demostene Botez, care devine tot mai mult Botez si mai putin Demostene. Daca soarta l-a lasat la Bucuresti, a participat zgomotos la toate comploturile antidinastice si a terorizat pe cunoscuti cu umbra Kaiserului salvator (…): am numit pe humoristul Patraskanu. Sau si mai rau: s-a scufundat in lectura Bibliei pentru a scoate cuvinte arhaice cu care sa indemne armata la dezertare (…): am numit pe cucernicul Galaction. Ramas la Iasi, a facut propaganda filogermana, a imprastiat zvonuri alarmiste si a bârfit armata cu o perseverenta infernala: am numit o duzina de agenti ai «Kulturii» germane, care n-au decât cusurul de a nu sti nemteste. Incolo, «Mitteleuropa» si dânsii, ca si d. Stere.“ In incheiere, dupa ce afirma ca „razboiul a clasat definitiv“ pe Arghezi, Cocea si pe „alti pamfletari mai marunti“, ca si pe „Galactionul ipocrit al «Serei» si al «Libertatii»“, se mira cum de, „când soldatii nostri au arestat comandatura germana din Iasi (…) n-au prins in plasa lor pe vreunul din prietenii d-lui Sadoveanu. (…) O lacuna. I-a rezervat pentru «Insemnari literare»“ („Literatura de razboi“, in „Lectura pentru toti“, martie 1919). Numele lui Sadoveanu nu aparea intâmplator. Nu peste mult, criticul va fi mai explicit: fostul sau coleg de scoala, care „schimbase atitudinea de trei ori“, este „o catedrala dezafectata… Are nevoie de o lunga reculegere si primenire. Mai are nevoie si de o ispasire publica. Mult a gresit.“ Lovinescu nu-l numea direct si pe Ibraileanu, il includea in „duzina“ filogermanilor ramasi la Iasi (1).
Lasând la o parte abandonarea pozitiei sustinute inainte de razboi cu privire la „autonomia esteticului“ si la „moralitatea artistului“, atacul lovinescian este de o duritate singulara chiar in acea vreme, in care avea loc procesul incheiat cu condamnarea ziaristilor „colaborationisti“ D. Karnabatt, T. Arghezi, Dem. Theodorescu si Ioan Slavici (primul la 10 ani, ceilalti la 5 ani de inchisoare) (2). In ce masura era insa dreapta acuzatia? In comentariul pe marginea articolului, editorul operelor lovinesciene, Alexandru George, afirma: „Nu putem aprecia ce e adevar si ce e exagerare in cele spuse aici, deoarece biografii lui Topirceanu pastreaza o perfecta discretie cu privire la acest moment al vietii poetului. Nu stim deci daca eliberarea sa din captivitate s-a produs in urma interventiei lui C. Stere, ca un privilegiu acordat unui partizan al sau; in tot cazul, dupa razboi, datorita colaborarii sale la „Lumina“, autorul „Parodiilor originale“ a fost exclus din Societatea Scriitorilor Români. Cât priveste situatia lui Demostene Botez, ea este cu totul alta si E. Lovinescu comite o inadmisibila eroare de apreciere, ce trebuie semnalata pentru a explica violenta reactiilor acestuia. Demostene Botez a participat la razboi direct, in prima parte a campaniei comportându-se ca un erou in batalia de la Turtucaia, de unde a scapat cu viata printr-un adevarat miracol. A fost in continuare un combatant pe frontul Moldovei pâna la incheierea ostilitatilor. El nu poate fi corelat intru totul cu cei care, urmându-l pe Stere, ar fi preconizat detronarea regelui si supunerea fata de «Kaiserul salvator»“ (3).
Recunoscând nedreptatea acuzarii lui D. Botez (dar omitând circumstanta agravanta a strecurarii in ea a unei aluzii la o prezumtiva origine semita), nu insa si acelei privitoare la Topirceanu (vina acestuia fiind „dovedita“ de excluderea lui din SSR, care, in realitate nu a avut loc!), la care se trece peste incalificabila sugerare ca s-a predat inamicului chiar in prima zi de razboi, Alexandru George o explica printr-un „plus de «de iritatie»“, provocat de aparitia revistei „Insemnari literare“, ce „facuse o primire defavorabila «Lecturii pentru toti»“, „tonului agresiv“ al acesteia. La momentul dat, insa, „tonul agresiv“ nu se manifestase. In realitate, „iritatia“ lui E. Lovinescu, mult mai mare decât se afirma, avea o alta cauza, pe care o dezvaluie Alexandru George in comentariul sau asupra altor articole din aceeasi vreme. Intr-adevar, atacul lovinescian contra „colaborationistilor“, inceput chiar in „programul“ revistei „Lectura pentru toti“ (unde erau vizati, ce-i drept, doar in treacat A. de Herz, Arghezi, N.D. Cocea si Galaction), atac continuat, cum s-a vazut, in „Literatura de razboi“, este completat de altele, ale caror tinte sunt rând pe rând autorul piesei „Dezertorul“ („trivialul“ Sorbul, ce s-ar fi inspirat in piesa lui dintr-un roman al lui Zola), Cosbuc (plagiator al unor poeti germani), Mihail Dragomirescu, Ion Al. Bratescu-Voinesti (ale carui merite literare sunt „revizuite“), Alexe Procopovici, N. Iorga. Revelatoare cu adevarat sunt cele trei din urma. Indeosebi pamfletul stralucit contra celui care avea „meritul de a nu fi scris nimic“ si „vina de a fi scris ceva“, precum si portretul in aqua forte facut lui N. Iorga (acesta dupa un prim elogiu, motivat de activitatea istoricului la ziarul „Neamul românesc“) dezvaluie frustrarea profunda pe care o traia autorul. Este frustrarea celui care asistase in intervalul imediat anterior (octombrie 1918 – martie 1919) la numirea la catedrele universitare si la alegerea ca membri ai Academiei a unor literati cu merite comparabile cu ale sale, dar si a câtorva cu merite infinit mai mici decât ale sale, precum I. Al. Bratescu-Voinesti si Ovid Densusianu ori Stefan Ciobanu, Pan. Halippa, A. Procopovici, G. Bogdan-Duica s.a.
Revenind la acuzatiile aduse in articolul „Literatura de razboi“, violenta lor extrema si nedreptatea lor funciara nu puteau sa nu determine o reactie proportionala.
A reactionat mai intâi Mihail Sadoveanu prin nota „Moravuri «literare»“ („Insemnari literare“, 28 aprilie/ 5 mai 1919), in care sublinia: „… cei cari fac procesul acesta in numele patriotismului si al jertfei au luat parte, poate, la adunari zgomotoase in strada, dar unii avusesera prevederea sa se sustraga de la serviciul militar (…), altii au imitat procedeele hienelor si sacalilor, cari urmeaza caravanele nenorocirii (…); la adapost de toate, cu ticna lor netulburata, au gasit cuvinte potrivite pentru imensa hecatomba de la hotar…“ In numarul urmator a ripostat si Topirceanu cu un virulent „Raspuns unui erou“ si cu doua notite la rubrica „Saptamâna“ („“Lectura pentru toti“ si „Sburatorul“ si „Dar apropos de virilitate“), pe marginea aparitiei revistei „Sburatorul“ (4). Pornind de la niste cuvinte folosite in chip nefericit in programul noii reviste („Virilitatea noastra se apleaca fratern peste pubertatea melancolica a generatiilor ce se ridica“ (5) ssubl. n.t), Topirceanu arunca o salva de zeflemeli, la baza unora aflându-se – lucru nepermis, in mod obisnuit – si cusururi fizice si fiziologice, reale ori pretinse, ale criticului (corpolenta, efeminarea, chiar practici sexuale nefiresti).
Acesta este, fara doar si poate, locul in care, pentru Hortensia Papadat-Bengescu, „amicul Top. a lovit «rau» (…) animat de un gând «dinapoi»“. Oricum, reprosul adus de ea lui Topirceanu (ca „a lovit «rau»“, fara cavalerism) venea deodata cu o noua riposta pe care o dadea directorul revistei «Sburatorul», intitulata «Democratia literara» (6), care este la fel, daca nu chiar mai putin «cavalereasca»“.
Inainte de a-si lamuri situatia militara („in momentul declararii razboiului nu eram soldat (…) nimeni din contingentul meu, ceva mai vechi, n-a fost chemat sub arme“ (7)), criticul trece in revista replicile adversarilor, aruncând noi lovituri: se preface a nu sti „daca junele Topirceanu a scapat din ghearele liceului“ (8), il invinuieste din nou de „colaborare cu inamicul“, il ameninta voalat cu „frontul de la Tisa“ si cu inchisoarea si declara ca are „o mentalitate de gorila impudica“ (9). Pe marginea „raspunsului“ lui Sadoveanu, gloseaza: „Un ideolog si acesta. In literatura si-a format un puternic sâmbure de idei din citirea haiducilor; in politica a cules firimiturile agitatorului siberian“. In final, salutând progresul nestavilit al „democratiei literare“ (10), directorul „Sburatorului“ scria: „La Iasi ai cazut in mâni debile. De zece ani, sub forma lui Nicanor& C-ie sau ai altor Topirceni, te-ai târât intre vulgaritate de gândire si platitudine de stil, intre peticarie si trancaneala inutila. Ai avut un singur si mare merit: ai perseverat. Ai durat…“
La aceste atacuri, iesenii au replicat in acelasi registru: Sadoveanu, poate prin „Ce ti-i cu prostul“ (un fel de apolog), sigur, insa, prin „Un raspuns“, in care il „recuza“ pe cel ce-si arogase rolul de judecator („Insemnari literare“ 1 si 8 iunie 1919); G. Topirceanu, prin „Nunc est ridendum…“ (idem, 8 iunie 1919) si cronici vesele; D. Botez, prin „Catârii de la Salonic“ (idem, 1 iunie 1919, precum si in „Hiena“) si, de asemenea, versuri umoristice.
Razboiul s-a intetit apoi, responsabilitatea revenindu-i iarasi lui E. Lovinescu. Intr-un „Adaos la «democratia literara»“, pretinzând ca se multumeste sa citeze din articolul lui G. Topirceanu mai sus mentionat, el insereaza o paranteza, care-i apartine: „O reclama care in unele momente l-ar pune in mare incurcatura (de pilda când doua fete nebune l-ar face sa pângareasca de doua ori familia unui binefacator). Singur a marturisit-o…“ („Sburatorul“, 14 iunie 1919) (subl. n.). Semnificatia acestei paranteze o dezvaluie poetul insusi in nota „Ce ti-e cu gingasul!“, in care arata ca antagonistul sau „isi mistifica cititorii, atribuindu-mi o fraza pe care n-am scris-o. Si aducând in discutie „doua fete nebune“, scoboara polemica pâna la ultimul nivel si ma ataca pe chestie de moralitate in relatiile mele cu femeile…“. Topirceanu continua afirmând ca „pe acest teren se da batut“, dând totusi o lovitura similara, cu o aluzie la un presupus cusur fiziologic al criticului. Mai adauga si ca gestul criticului i-ar impune sa-i trimita martori, dar „ar avea impresia ca ar provoca un infirm“ („Insemnari literare, 6 iulie 1919). Inainte inca de a fi aparut aceasta notita, Lovinescu semna in „Sburatorul“ (21 iunie 1919; in continuare, Lovinescu il numeste pe Topirceanu „Calibanul de la Iasi“) articolul „Caliban“, in care, dezvoltând finalul notei lui Sadoveanu, ce vorbea despre introducerea la noi a „moravurilor din… Cafreria stara cafrilor africanit“, pensula portretul personajului shakespearian, a carui locuinta o identifica in „pestera «Insemnarilor literare», in care nu lipsesc cele trei vrajitoare fatidice, nici lubrica maimuta“!
Polemica a mai durat o vreme, Lovinescu concentrându-se indeosebi asupra noilor adversari, de la „Hiena“, Pamfil Seicaru si Cezar Petrescu, in privinta ultimului cu o meticuloasa prezentare a unui dosar judiciar (pentru delapidare de fonduri), in care fusese impricinat. Iesenii au gasit prilej de noi sarcasme in distinctia operata de Lovinescu intre „amor“ („functie fireasca a organismului“, „trebuinta a muschilor nostri“) si „dragostea-nevroza (…) a vremilor de acum“ (in „Duiliu Zamfirescu sau despre dragoste“, in „Sburatorul“, 12 iulie 1919) ori in „reabilitarea“ unui personaj „nedreptatit“ („incornoratul“, „le cocu“) ori a lui Crispus, eternizat, la Pompei, de fraza-pamflet a unui copil („Crispus era un magar. Publia l-a prefacut insa in cerb“) („Cele doua coarde…slirismul si pamfletult“, in „Sburatorul“, nr. 20, 30 august 1919).
Revenind la atitudinea Hortensiei Papadat-Bengescu, am vazut ca ea recunostea, in scrisoarea din 1 august, ca gresise când il „certase“ pe „amicul Top.“, dar insotea aceasta recunoastere cu noi justificari, cu exprimarea credintei ca avea dreptate in fondul „chestiunii“ si chiar cu formularea cererii de a i se respecta „sentimentele“, oricine ar fi fost cel asupra carora ele se revarsau. Nu parea sa o fi deranjat nici atacurile lui Lovinescu impotriva lui Topirceanu, nici cele contra lui Ibraileanu si contra „Vietii românesti“. (Spre deosebire de ea, Romulus Cioflec ii marturisea lui Ibraileanu parerea de rau ca o proza a lui, data anterior „Sburatorului“, a aparut in „vecinatatea“ atacurilor respective (11).
Multumindu-se cu explicatiile primite, G. Ibraileanu ii propunea prozatoarei sa se prenumere printre fondatorii Asociatiei stiintifice si literare „Viata româneasca“ si chiar printre actionarii Societatii anonime pe actiuni, lucru pe care ea il accepta, intr-o scrisoare datata 14 decembrie 1919, „emotionata“, „mândra“ de statutul oferit. Dar, totodata, ea isi chema „judecatorul“ la judecata si il „condamna fara apel“, pentru ca „a lasat o scrisoare netrimisa“, tot in legatura cu „diferendul“ avut cu Topirceanu. Dadea manuscrise pentru „revista noastra“ (mai putine, ce-i drept, decât la revista cealalta) si intervenea pentru acceptarea unui manuscris al „sburatoristului“ F. Aderca. Totusi, in scrisoarea din 13 aprilie 1920, dupa ce ii vorbeste lui Ibraileanu de „amicitia d-tale literara pentru mine“ si de „protectia (…) in orice imprejurari“, acceptata „ca pe ceva natural si binevenit“ (12), ii declara ca „sat fost asa de mult o self-maid ssict in viata ssat literara“. O veritabila „declaratie de emancipare“, la antipodul tuturor celor facute de prozatoare ani la rând, dar si a altora care continua „sa-i scape“. Astfel, la 7 iunie 1920, anuntând aparitia volumului „Sfinxul“, preciza ca acesta cuprinde intre altele „Scrisorile catre Juan, care au gasit in d-ta un apreciator neuitat, placheta Alisiei, pe care am modificat-o mult in vederile schimbului de idei ce am avut atunci asupra ei, si recentul meu roman scurt al Adrianei“ (subl. n.). Despre „Ca sa te pomenesc…“, publicata in primul numar al „Vietii românesti“, ii scria la 1 octombrie 1920 ca „a avut multumirea sa capete multe si mari laude pentru acest debut «in realism»“. Adauga, la sfârsit ca scrie si „colegului Top., care i-a facut un dar frumos“. Darul era cronica literara consacrata volumului „Sfinxul“ in nr. 7 al „Vietii românesti“. La aceasta prozatoarea revenea la 19 noiembrie 1919: „paginile semnate in «V.r.» de confratele Top. (…) aveau in elogiul, ca si in rezervele lor fundamentale tot ce putea multumi, si critic, si personal, scriitorul din mine, in plus multumirea colegiala cordiala. Am fost foarte culanta si nu i-am facut nicio sicana pe lucruri mici, abia câte o tachinerie inofensiva“. Cronica aceasta, una dintre cele mai la obiect, cele mai patrunzatoare si mai valoroase, pentru orientarea publicului, dar inca mai mult a scriitorului, se deosebeste destul de mult de toate câte a mai iscalit Topirceanu. Si daca nu are dreptate Ion Cretu, care sustine ca majoritatea cronicilor iscalite de Topirceanu ii apartin lui G. Ibraileanu, aceasta a fost cel putin atent revizuita si completata de critic. Exista fire vizibile care o leaga de cronica la „Ape adânci“, la care se si face trimitere, apoi, punerea problemelor este specifica si chiar si stilul e mai apropiat de acela al lui Ibraileanu.

[…]

Articol complet la http://revistacultura.ro/nou/2013/11/lungul-drum-al-unei-anexari-hortensia-papadat-bengescu-de-la-viata-romaneasca-la-sburatorul-ii/