O opinie despre poemul Amintire de toamnă, de George Ciprian Bălan, Constanța.

Toamna, cu ale sale culori domoale și lumini blânde, în versurile lui George Ciprian Bălan, nu este doar de un decor, ci un personaj tainic care veghează asupra destinului. Poezia Amintiri de toamnă evocă o întâlnire ce pare predestinată, în care natura, timpul și iubirea se împletesc într-un moment de grație. Castanele căzute, aleile parcului și lumina solară nu sunt simple detalii, ci semne ale unei armonii cosmice care învăluie începutul unei povești de dragoste. Toamna ca simbol al destinului, cu o zi „limpede, de soare plină” care este repetată ca un leitmotiv, ne arată că momentul întâlnirii într-un parc nu este întâmplător, ci „orânduit”. Această idee a destinului este accentuată prin refrenul „Și să îmi treacă-n minte? Nicidecum!”, care exprimă uimirea și recunoștința față de o clipă ce pare desprinsă dintr-un plan divinic. Toamna, care frecvent este asociată cu melancolia, devine acum un anotimp al începutului, al revelației și al iubirii. Revelația i se deduce din privire unei tinere frumoase, care este primul pas spre iubire. Poetul o observă „cuminte și senină”, iar frumusețea ei îl face să o asemene cu „o stea regină-n Calea-ne Lactee”. Această metaforă cosmică amplifică dimensiunea sacră a întâlnirii, transformând femeia într-un astru călăuzitor. Mersul agale pe alee devine o călătorie inițiatică, iar apropierea de ea este marcată de emoție și ezitare, semn al unei sentiment autentic, neîndrăznit încă. Dialogul, încercarea apropierii, începe cu o întrebare despre o orientare în timp (Cât e ceasul?). Acest pretext, pentru o armonie în comunicare, este, desigur, un simbol al timpului care se oprește în fața frumuseții. Răspunsul îndrăgitei, „doisprezece și un sfert”, este banal în aparență, dar glasul ei îl înduioșează, transformând clipa într-un moment de eternitate. Complimentul, zâmbetul, rumeneala obrajilor, toate sunt semne ale unei sincerități și ale unei emoții împărtășite. Acum, în versurile poetului descoperim miracolul iubirii spontane! Propunerea de a-i fi iubită vine brusc, dar este primită cu o sinceritate care dezvăluie puritatea sentimentelor. Nu există jocuri sau ezitări, ci o deschidere totală, o acceptare a miracolului. Iubirea se naște dintr-o clipă, dar este înrădăcinată în eternitatea unei zile „blânde și însorite”. În încheierea poemului se reia ideea destinului, închizând cercul poetic cu aceeași lumină care l-a deschis.
Așadar, versurile lui George Ciprian Bălan sunt o celebrare a iubirii spontane, sincere și predestinate. Ele transformă o simplă zi de toamnă într-un moment sacru, în care natura, timpul și sufletele se aliniază pentru a da naștere unei povești de dragoste. Este un elogiu adus frumuseții întâlnirii, privirii și curajului de a iubi, într-o lume în care miracolele se întâmplă pe alei, în parc, sub lumina blândă a soarelui.

Post-scriptum:
Îmi amintesc câteva versuri, din noiembrie 2014, când George Ciprian Bălan a debutat în colaborarea cu Revista Luceafărul !

 E toamnă iar… 
(…) E toamnă iar și frunza-n vânt rasună iară,
Cu jale si cu freamăt blând, într-o tristețe-amară,
Iar cerul gri și trist de milă varsă lacrimi –
Cunoaște bine timpul crud și-ale naturii datini.

E toamnă iar și-și plânge-amarul iar făptura
Caci iată-a mai trecut un an,încă un an de-a dura,
Așa vor trece mulți de-a lungul vieții noastre,
Și-n viață-abia ne-or ține-atunci,doar amintiri albastre. (…)