• Mihai Avasilcăi s-a născut la 6 aprilie 1950, la Iași și a murit la 29 decembrie 2012, în același oraș, unde a și fost înmormântat. După spusele sale, a absolvit cele patru clase primare. Până în anul 1993, când a fost eliberat, a executat 18 ani de închisoare pentru infracțiuni de furt, tâlhărie și tentativă de viol. Era supranumit „Fanfan, regele-poet al pușcăriilor”, fiind autorul volumelor Fanfan, rechinul pușcăriilor (memorial al foamei, umilinței și durerii; 1996, reeditat în 2005), Borfașii secolului XX (nuvele cu tentă autobiografică; 1997), A sărit prea tare calu’ (proză cu nuanțe autobiografice; 2000) și Poezii obraznice (versuri; 2002). A publicat peste 60 de articole în ziarul Monitorul Expres din Brașov, și i-au apărut mai multe interviuri în revista ieșeană Convorbiri literare, ziarul Monitorul de Iași și în alte publicații locale. În anii ’90, a primit un premiu al Uniunii Scriitorilor. Despre el, au fost realizate filmele de scurt metraj Fanfan, rechinul pușcăriilor (1997) și Fanfan, prințul argoului (1999). A rememorat amintirile legate de aventurile și privațiunile sale într-un interviu realizat la 25 septembrie 2000, la Iași.
• – Care este numele dumneavoastră?
• – Mihai Avasilcăi, dar mi-am luat și un pseudonim – Fanfan.
• – De unde vine el?
• – Am văzut filmul Fanfan la Tulipe când eram mititel și mi-am făcut și eu o sabie, iar copiii de seama mea mi-au dat numele ăsta, că aveam oleacă de talent.
• – Ce vârstă aveți?
• – Am 50 de metri [ani]; „Eu sunt un pușcăriaș [în original, «om»] fără de țară,/Un strop de foc purtat de vânt,/Un rob răzleț scăpat din fiară,/Cel mai sărac de pe pământ.” [Octavian Goga, Fără țară] Știi unde-i bogăția mea? În suflet și-n gândire. Probabil, dacă dau colțul [mor], lumea asta o să scrie despre mine, că eu-s mai tare decât unul care are crâșmă sau avere… Nu-i tare, domnul meu, că nimic nu iei în mormânt.
• – Dar ce e important, dacă bunurile materiale nu contează?
• – Viața și adevărul. Știi care-i fericirea mea? Austriecii vor să-mi citească o carte și s-o traducă.
• – Câte cărți ați scris?
• – Patru, domnul meu, și-o pun de-a cincea.
• – Sunteți un clasic în viață!
• – Eu știu…
• – Nu v-ați înscris la Uniunea Scriitorilor?
• – Îl cunosc pe Mihai Ursachi, iar Mircea Dinescu mi-a scris un autograf foarte frumos: „Lui Fanfan, cu speranța că viitorul va lucra pentru noi.” Domnul meu, eu nu mi-am dat seama de valoare; când m-am eliberat de la zbârnu [pușcărie], adică de la pandaimos [închisoare], neavând lovele [parale], m-am săturat de toate șmecheriile vieții și-am început să scriu niște articole la ziare; pe articolele alea, îmi dădeau niște mangoți [bani], ca să cumpăr la gagică [iubită] o pereche de chiloți. Evident, domnul meu, că trebuia să-i duc și eu ceva. Și-am avut atâtea necazuri în viața mea… Te rog!
• – Când ați fost închis prima oară și pentru ce?
• – Aveam 17 ani și-am făcut o tâlhărie, da’ n-am băgat eu cuțitul în gât, ci un prieten de-al meu; mi-au dat doi metri și-am făcut un an și șapte luni. M-am eliberat în ’68, apoi am căzut la un viol cu gașcă [în grup], da’ n-am fost vinovat absolut deloc, m-am îmbârligat [încurcat]. Câteodată, am căzut la pârnaie [penitenciar] fără să fac prea multe greșeli; dar, vezi, când te acomodezi cu golanii… Am fost și eu în gașcă, pentru că, după ce te bați, devii un prieten adevărat, domnul meu.
• – De câte ori ați fost închis?
• – De multe ori… Nici nu mai țin minte.
• – Și câți ani totalizează detenția?
• – 18 ani jumate… Poate spre 20 ating, că niciodată n-am luat un pix și să spun toată suferința vieții mele.
• – Alții au stat 18 ani închiși pentru niște idealuri; a meritat să faceți tot atât pentru niște găinării?
• – Știi că, la mine, pușcăria a fost ca o facultate? Dacă stau de vorbă cu un student care are multă pregătire, îi spun așa: „Universitățile mari din lume sunt Sorbona, Oxford, Cambridge, Lomonosov și Poarta Albă.” La Poarta Albă, am fost tare de tot, domnul meu; eu am făcut Gherla și-am suferit multe lanțuri, fapt care m-a făcut să mă apuc de scris. Eu scriu numai din adevărul vieții – dovadă că scriu oleacă bine; îi depășesc pe mulți.
• – De obicei…
• – …Te rog!
• – …Pușcăriașii evită să vorbească despre perioada asta neagră a vieții lor; dumneavoastră o faceți, și încă cu mândrie. De ce?
• – Domnul meu, simt nevoia să-mi descarc sufletul și vreau să arăt întregii omeniri că, după ce voi da colțul, cineva o să-mi dea de pomană. Am și un epitaf: „Spre sfârșitul vieții mele,/Aș vrea să rămân curat,/Să privesc cerul cu stele,/Moartea să mă prindă-n pat.” Eu așa vreau: să am o moarte liniștită. Știi că sunt stupid? Adică, să plec de-aicea, și, când traversez strada [Pocnește palmele.], să dea o mașină peste mine! Nu vreau să mor așa.
• – Măcar moartea să fie liniștită…
• – Domnul meu, tare aș vrea ca toți puștanii ăștia care fac figuri să sufere ca mine și să se lase la mâna lor, iar omenirea asta să ducă o viață liniștită și frumoasă.
• – Ați avut vreodată familie?
• – Am avut o parașută [vagaboandă]; o chema Anișoara și avea trei copii. Am făcut poezii pentru ea… Cum am căzut la pandaimos, ea a dat divorț; când am ajuns acolo, i-am făcut pe procurori să lăcrămeze, că le-am spus așa: „Eu sunt cel mai rău om din lumea asta și nu merit să trăiesc cu o asemenea madonă.” Și ea a simțit în sufletul ei că nu-s chiar atât de rău…
• – Dar v-a intuit valoarea?
• – Da.
• – Și cum de v-a părăsit?
• – Domnul meu, astă-primăvară m-am întâlnit cu ea și, când a auzit că am devenit o celebritate, mi-a spus așa: „Ai ajuns cineva, Mihai; nu mi-am dat seama cu cine am avut de-a face și toată viața mea am să regret.” Tare-i bine să lași câte-o gagică, așa, în coadă de pește! Hai, mai pune-mi întrebări!
• – Unde v-a plăcut mai mult să trăiți: în libertate sau după gratii?
• – Vrei să-ți spun la sinceritate, da? Când văd că se trăiește așa de greu în România, că-s probleme mari și lumea face foamea, câteodată îmi zic: „Mai bine mă simțeam la pușcărie, că lumea-i atât de rea și de invidioasă.” Domnul meu, eu mă mulțumesc și cu oameni și atitudini cu care n-am împărțit durerea și spun așa: „Doamne, dacă am făcut foamea la pârnaie, s-o mai fac și-n libertate?”
• – Când ați fost închis ultima oară?
• – Stai, să mă concentrez… În ’91, când am furat două roți cu o gagică.
• – Și când ați început să scrieți cărți?
• – Pe timpul comuniștilor, că niște prieteni de-ai mei de la pârnaie îmi spuneau așa: „Dacă te toarnă ăștia, te-mpușcă, Fanfane!” Domnul meu, eu am ieșit cu manuscrise. Dar cea mai mare euforie am avut-o la grisină, paranteză sau scrumbie…
• – Ce înseamnă?
• – „Picior”, domnul meu. Sau „Te trezești în far cu o căpșună.”; asta știi ce-nseamnă?
• – Nu încă…
• – Adică „Te scuipă-n ochi.”; asta-i garibaldeală [argou], domnul meu [Pocnește palmele.], e ceva excepțional, care se vorbește între oameni! Am multe argouri și tare vreau să le clasific în ordine alfabetică. Încep cu litera „A”; acordeoane știi ce-nseamnă?
• – Mi-a scăpat…
• – Sunt „coaste de porc”, că lumea săracă nu-și permite să ia salam, domnul meu. Pe urmă… zgambirache e „drăcușor”; este un fel de garibaldeală care se vorbește când se joacă barbut; iei caii, aparatele sau marafetul [zarurile], le pui în mână, le zgudui, le așezi capac [înlocuind unul dintre ele cu un altul măsluit din mânecă] și le dai cu ștolver [dibăcie mare]…
• – Altceva: primar ce înseamnă?
• – „Deținut debutant”, adică „pentru prima dată căzut la pârnaie”.
• – Universitate?
• – Aaa… „doxat”, „în toată gama”, „tare pe felie”, „smardoi”, ciumec”, „cașbec”.
• – Balcoane?
• – „Țâțe”, domnul meu.
• – Altceva?
• – Tam-tamuri…
• – Sunt depășit…
• – …„Buci”. Apoi, marafet – „lovele” sau „gloanțe”, sticleți – „ochi”, smardoi –„care dă cu pumnul și cu capul și îl cheamă Gheorghe dracul”. Mișto gagiu!
• – Cât mai aveți de gând să stați în libertate?
• – Toată viața mea! Ca libertatea, nu există pe lume o frumusețe atât de mare pe care s-o admir.
• – Și, atunci, dacă vă place atât de mult, cum se face că, la scurt timp, ajungeți din nou după gratii? 
• – Da’ tu mă-mpingi iar la pușcărie?? Păi, eu stau liber toată viața mea! Da’ știi ceva? Sunt oameni care n-au casă, n-au ce mânca și spun așa: „Decât să duc o viață chinuită și mizerabilă, mai bine mă duc la pușcărie, că acolo fac baie la săptămână și-mi vine mâncarea caldă la vizetă în fiecare zi.” Că sunt oameni care tremură cu mămăliga-n mână, domnul meu.
• – În Dumnezeu, credeți?
• – Absolut! Tare mai cred.
• – Și nu vă e teamă de el?
• – Stai, să mă concentrez… Cum să nu-mi fie, dacă-i o putere supranaturală?
• – Dar vă purtați ca și cum n-ați avea nicio frică de el.
• – Nu-i așa; un om adevărat trebuie să aibă oleacă de frică, de rușine, de respect, să vorbească frumos… Eu așa înțeleg oamenii. Că m-a bătut comandantul – vai, Doamne, ce-am pățit la viața mea… Să nu crezi că, dacă-l bați pe cineva, îl educi; foamea, durerea, lanțurile și umilința te fac să fii și mai rău.
• – Din ce trăiți acum?
• – Din scris.
• – Aveți un impresar care se ocupă de interesele dumneavoastră financiare?
• – Da; o am pe Țica și ea m-a însuflețit atât de mult… Domnul meu, știi ce mi-a spus? „Băi, Fanfan, vreau să lucrez cu tine și să scoți toată opera pe piață, că eu am să te-ajut.” Ea-mi pune virgule, îmi desparte cuvinte, le adaugă pe cele care trebuie, ca să iasă literar, domnul meu…
• – …Dar vă păstrează culoarea limbajului.
• – Excepțional!
• – Unde vă vindeți cărțile?
• – Cel mai bine, eu mi le distribui, ca Mircea Dinescu.
• – Unde anume?
• – În crâșme, da’ astea nu-s bune pentru scriitori, că sunt destui care-ți dau de băut și un om adevărat nu trebuie să bea. Vreau să mă-nchid în casă, să-mi aducă mâncare și să fiu productiv; adică să fiu condamnat la domiciliu!
• – Ce fel de oameni vă cumpără cărțile?
• – Intelectuali, studenți, bandiți, criminali, polițai, procurori – chiar mâine, mă duc la tribunal. Știi ce-mi spun? „Fanfan, tu mă dezgheți cu zece ani; când citesc aventurile tale, m-am șmecherit, că-mi dau viziune!”
• – De obicei, infractorii își ascund tainele, dar dumneavoastră le faceți publice; nu e în propriul dezavantaj?
• – Da’ știi ce bine-i când îți descarci sufletul așa?
• – Da, dar sunteți mai ușor de prins!
• – Dumnezeu iartă toate greșelile unui om în ultima clipă; nu pierzi niciodată dacă te pocăiești la ultima figură.
• – Ce ați iubit cel mai mult?
• – „Am iubit o floare și o stea,/Cum iubește căprioara/Codrul verde primăvara,/Tot așa țineam și eu la ea.” Sunt la o gagică tare de de tot, domnul meu!
• – Ce suportați cel mai greu?
• – Tembelismul și minciuna; nu-mi plac deloc. Dacă stăm de vorbă și mă iei la vrăjeală, eu te urăsc; a doua oară, nu mai vorbești cu mine. Eu îmi aleg anturajul potrivit.
• – Vă pricepeți la oameni?
• – Absolut! Am o psihologie rar întâlnită; când am pus farul [ochiul] otrăvit pe cineva, îl pun în cap.
• – Ce credeți despre mine?
• – Ești un viking din Peninsula Scandinavică, ai barba lată și nu cazi jos din pumn; nu ți-e frică decât de Dumnezeu. Ești un om! Nu știu de ce, dar îngerii noștri se potrivesc; tu mă privești în ochi și eu – tot la fel; eu am demnitate în sufletul meu și tu – tot la fel.
• – Ce fel de om sunteți?
• – După împrejurare. Domnul meu, câteodată am o răutate foarte mare și-s dușmănos; dacă m-a jignit cineva, eu îi port dușmănie și-s răzbunător. Am avut o gagică și asta mi-a furat niște manuscrise. Mă-ntâlnesc și-acum cu ea; când o văd într-un local, îi iau scaunul și i-l pun în cap. Dacă-mi citești cărțile, vezi suferința vieții mele…
• – Dacă punem pe un taler al unei balanțe bunătatea lui Fanfan, iar pe celălalt – toate metehnele lui, care credeți că atârnă mai mult?
• – La bunătate, și-ți spun de ce: când văd un cerșetor pe stradă și-un om năcăjit, eu știu să bag mâna-n buzunar, că-s un om adevărat. Fiindcă am suferit mult la viața mea și-am întâlnit fel de fel de oameni. Domnul meu, știi de ce-am câștigat eu partida vieții? Pentru că nimic nu-i mare dacă nu-i onest și cinstit. De privim, pricepem toate, dar numai câte unul și răspunde. Hai, să ai viață și vin la gheață! Nexam cucurigu barza și mulțam!

Florin Bălănescu