Primit pentru publicare: 12 Oct. 2021
Editor: Ion ISTRATE
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net) 

Vestea trecerii la cele veșnice a lui Marcel Petrișor, străluminat luptător anticomunist și martir din temnițele comuniste, m-a întristat până la lacrimi. Deși știam că este foarte bolnav, la cei 91 de ani, și că venea clipa să se întâlnească în Cer cu ai săi colegi mucenici din închisorile comuniste, vestea trecerii line la Domnul m-a lovit ca un trăznet. Cu Marcel Petrișor moare fizic o generație de luptători plămădiți din stânca carpatină a neamului și creștinismului românesc. A fost ultimul simbol al rezistenței la comunizarea și înstrăinarea țării românești. Personal nu l-am cunoscut direct, decât prin câteva întâlniri la simpozioane și seminarii dedicate Sfinților Închisorilor, care s-au desfășurat la Cluj în anii `90. Venea în oraș cu Gavrilă Ogoranu la Arhiepiscopul Bartolomeu Anania sau la camaradul de luptă și frate anticomunist prof. Raul Volcinschi. L-am cunoscut doar prin conferințe, cărțile citite sau ce îmi povesteau cunoscuții despre el. A fost un haiduc al luptei anticomuniste și un ”brad care nu s-a frânt” sub teroarea istoriei. Nu a cedat niciunei reeducări violente sau perfide de la Pitești sau Aiud. A refuzat orice compromis cu puterea comunistă și corifeii săi. A văzut lupta pentru țară din punct de vedere duhovnicesc, mântuitoare, că binele trebuie să înfrângă răul. În 1956, a fost condamnat la moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viaţă şi până la urmă i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani. În 1964, după ce adunase în total aproape 13 ani de închisoare, din 34 câţi avea, a ieşit o dată cu ultimii deţinuţi politici. Cât a stat în Aiud, din Zarcă nu ieşise niciodată, căci nu acceptase nici cea mai vagă formă de reeducare. Dumnezeu i-a hărăzit destinul de a sta în Casimca Jilavei cu cei condamnaţi în al doilea „lot Piteşti”, în încercarea mârşavă a Securităţii de a şterge urmele celei mai cumplite barbarii a lumii contemporane. Aşa i-a cunoscut pe Costache Oprişan, Gheorghe Calciu, de care l-a legat o prietenie care trece dincolo de moarte, şi pe mulţi alţii. După eliberare a avut grijă de toți colegii din temnițele comuniste. Marcel petrișor a devenit și un scriitor apreciat de cititori și critica literară. Publică mai ales în „România literară”, „Luceafărul”, „Familia”, „Cronica”, „Contemporanul”, „Transilvania”, „Revista de filosofie”, dar şi în „Voprosî filosofii” (URSS) şi „Revue d’Esthetique” (Franţa). A scris proză – „Serile-n sat la Ocişor” (povestiri), 1968; „Măreasa”, 1975; „Crişan”, 1977, toate la Ed. Albatros; un jurnal de călătorie în Extremul Orient – „Călătorie spre Soare-Răsare”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976; patru volume de eseuri pe teme de estetică, literatură şi istoria artei – „Curente estetice contemporane”, Ed. Univers, Bucureşti, 1972; „La Rochefoucauld. Aventura orgoliului”,„Strigoii Ocişorului. Povestiri”, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2005; „Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi”, Ed. Vremea, 2009; „Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011 (reed. 2017); „Quelque part a l’Est”, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2011; „Păţanii vrute şi nevrute”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2015; „Cumplite încercări, Doamne! Din Casimca Jilavei în Zarca Aiudului”, Ed. Manuscris, Piteşti, 2017.

Din 1991 devine redactor al revistei „Puncte cardinale” din Sibiu. A fost deţinut politic între 1952 şi 1964. Membru al Uniunii Scriitorilor şi lider Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Preşedinte al Senatului Asociaţiei „Rost” (pe care a susţinut-o încă de la înfiinţare, alături de marele său prieten de o viaţă. Marcel Petrișor rămâne în memoria contemporanilor ca cel care a depus mărturie despre Sfinții Închisorilor comuniste și atrocitățile unui regim ateu, care dorea să ucidă spiritul și să frângă credința. Consider că cea mai frumoasă mărturie despre Marcel Petrișor a făcut-o, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, atunci când au fost închiși în hrubele închisorii Jilava și au fost martori la uciderea prin tortură de către comuniști a lui Costache Oprișan. Textul lui părintelui Calciu este eleocvent despre trăirea mucenicească a lui Marcel Petrișor.

Iată mărturia părintelui Gheorghe Calciu despre moartea lui Oprișan, redată de site-ul Mănăstirii Petru-Vodă:

„Constantin Oprişan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii şi în fiecare dimineaţă trebuia să-şi facă toaleta plămânilor. În prima dimineaţă a tras cum a putut el tineta în faţa patului, că nu se putea da jos din pat şi a început să-şi facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă uşă, chiar aproape de el, şi am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăţi de carne, aproape bucăţi de plămân. (…) Apoi între mine şi el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toţi. Costache era un om de mare înălţime sufletească, cu o inteligenţă fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese şef în Frăţiile de Cruce, dar asta nu era important atunci pentru noi! Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Şi intelectual ne-a ajutat foarte mult, şi prin tot ceea ce a făcut… Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieşea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Îşi spunea rugăciunile, şi ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească şi dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torţionarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos. (…) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torţionar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învăţat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel. Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: «Ghiţă! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii. (…) Marcel plângea, Iosif plângea, toţi plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop şi i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la uşă şi am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet şi predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul şi eu cu Iosif am scos targa afară în curte. Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereţi; sub trupurile noastre, saltelele erau putrede. Aşa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie şi prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprişan şi să ieşim afară. Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii, şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur. L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: «Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!». Aşa l-am lăsat pe Costache strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea…”

Cu Marcel Petrișor a apus o generație sfințită de suferința luptei anticomuniste pentru sufletul înduhovnicit al neamului nostru călcat în picioare de o forță și o putere străină, care a vrut să ne fure istoria. Marcel Petrișor a luptat ca poporului român să nu i se rupă rădăcinile din pământul din care s-a plămădit. Marcel Petrișor va rămâne în conștiința istoriei noastre ca un martor martir despre salvarea sufletului și credinței poporului nostru la judecata cea de pe urmă.