Primit pentru publicare: 01 Dec. 2017
Autor: Dr. Ionuț ȚENE
Publicat: 01 Dec. 2017
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Marea Unire nu a fost o chestiune de ”noroc”, ci de inteligență politică, eroism și jertfă

Săptămânile trecute când s-a desfășurat Târgul de carte ”Gaudeamus” de la București am urmărit un scurt interviu luat de o televiziune centrală lui Lucian Boia, la lansarea noii sale cărți ”În jurul Marii Uniri de la 1918” (Editrua Humanitas), în care vorbea cu o ușoară suficiență publicitară despre un fel de ”noroc” al românilor în realizarea României Mari, la finalul Primului Război Mondial. La sfârșitul interviului a reieșit ideea că românii au fost foarte norocoși că s-au unit la 1918 și că astăzi contează doar viitorul într-o Europă fără granițe și popoare unite. Despre carte am mai citit câteva cronici elogioase în reviste simandicoase, care sugerau mai mult ”întâmplarea” și ”norocul” în realizarea unirii. Lucian Boia se pare că nu a aflat că în istorie există reacție și contrareacție sau creștere și descreștere, apud Dimitrie Cantemir. Sincer cartea lui Lucian Boia nu am citit-o, ci doar răsfoit-o pe un stand al unei librării clujene centrale. Pe Lucian Boia nu-l mai citesc de câțiva ani pentru că dânsul a renunțat la meseria de istoric profesionist, preferând eseul literaturizat, legendele și basmele despre istoria românilor. Dintr-un demistificator al istoriei Lucian Boia a devenit se pare un un ”mistificator” al istoriei, frizând chiar propaganda, care nu are nicio legătură cu profesionalismul istoricul și aparatul critic construit doar pe izvoare multiple. Literaturizarea istoriei între ideologie și mit de către Lucian Boia nu mă mai interesează din punct de vedere al criticii istorice și al istoriografiei.

Doar pentru publicul larg doresc să subliniez faptul că Marea Unire de la 1918 nu a fost o chestiune de ”noroc” și conjunctură cum sugerează indirect istoricul literar Lucian Boia, ci expresia unor acțiuni programatice și organizate, trecute prin jertfa sacrificiului poporului român: soldați, țărani sau politicieni de la 1914 șa 1918. Marea Unire nu a reprezentat o întâmplare, ci o consecință a unor acțiuni bine conturate românești, împletită cu multă jertfă și lacrimi. În primul rând pregătirea unirii s-a făcut diplomatic și politic. În august 1914 clasa politică a refuzat prin Consiliul de Coroană să respecte angajamentul lui Carol I de a intra alături de Puterile Centrale în război împotriva Antantei. Ionel IC Brătianu știa clar și vizionar că doar o alianță cu Franța, Anglia și Rusia ne va putea aduce Ardealul la țara mamă. După doi ani de neutralitate, aceeași reprezentanți destoinici ai clasei politice au ales tabăra corectă care a și câștigat războiul și a dus la Marea Unire. La 4 august 1916 reprezentanţii Antantei (Anglia, Franţa, Rusia şi Italia) au acceptat condiţiile lui Ionel I. C. Brătianu şi s-au semnat convenţiile politice şi militare. Pe baza convenţiei politice se recunoştea: integritatea teritorială a Vechiului Regat, dreptul de a anexa teritoriile aflate sub dominaţia Austro-Ungariei, România să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în preliminariile şi tratativele de pace, dar şi obligaţia României de a declara război Austro-Ungariei. Convenţia militară, anexă a celei dintâi, stipula data de 14 august 1916, până la care România se obliga să atace Austro-Ungaria, precum şi termenii de susţinere în acţiunile militare ale României. Autorizarea oficială a celor două convenţii s-a făcut în Consiliul de Coroană din 14 august 1916. După efortul diplomatic și politic a intrat în scenă eroismul soldaților români și jertfa lor pentru unitate națională. Chiar dacă o parte a țării a fost ocupată de germano-austrieci, iar la Iași s-a retras Casa Regală și guvernul, în acel cunoscut ”triunghi al morții”, care a rezistat ofensivei Puterilor Centrale, în ciuda bolșevizării armatei ruse, românii nu au cedat. În lunile iulie și august 1917 au loc celebrele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz în care armata română a rezistat ofensivei germane și s-a acoperit de glorie. Pe aceste câmpuri de bătălie s-a plătit cu sânge românesc realizarea Marii Uniri. La începutul lui septembrie 1917 când au încetat operaţiunile militare, România pierduse în total 27.000 de oameni, iar Germania în jur de 47.000. Pe întreagă perioada a confruntărilor cu Puterile Centrale, România a pierdut însă 250.000 de soldaţi şi 430.000 de civili, aproape 10% din populaţia ţării. Pe 27 martie 1918, Armata Română era alături de Sfatul Țării de la Chișinău, care a votat unirea Basarabiei cu România. Separatiștii și anarhiștii bolșevici au fost anihilați de soldații români, iar orașele și satele basarabene au putut manifesta liber pentru unirea cu țara mamă. În 28 noiembrie 1918, românii bucovineni întruniți în congres național votează în sala mitropoliei ortodoxe din Cernăuți unirea cu România. În preajma zilei de 1 Decembrie 1918, România plătise obolul de sânge și sacrificiu pentru realizarea unirii. La 1 Decembrie 1918 Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, în fața a peste o sută de mii de români și a 1228 de delegați cu credenționale ce reprezentau pe toți românii din Transilvania, s-a votat unirea veșnică cu România. De remarcat că, încă din luna noiembrie 1918, românii au introdus administrația românească în orașele și satele ardelene, iar Garda Națională funcționa ca o poliție armată proprie pentru români și pentru asigurarea ordinii. În concluzie, Marea Unire nu a fost o chestiune conjuncturală, întâmplătoare și relativă, de ”noroc”, cum încearcă să sugereze indirect Lucian Boia, ci un act excepțional, o expresie a inteligenței diplomatice și politice a clasei politice românești și, nu în ultimul rând, consecința jertfei de eroism și sânge a soldaților și țăranilor români. Marea Unire s-a făcut cu inteligență diplomatică și s-a plămădit cu sânge pe câmpul de luptă. Cum ar spune și azi poetul Lucian Blaga: ”Trăiască România, dodoloață!”