,,Sub cerul cu zodii”

 

După ce a cochetat cu poezia (Legenda satului de altădată,  Botoşani: Agata, 2011; Pasageră-n trenul vieţii, Botoşani: Agata, 2011;  Ecouri…Botoşani: Agata, 2011;  Videoclipe, Botoşani: Agata, 2012; Ispitele gândului, Botoşani: Agata, 2012), inovatoare de facto în tot ceea ce face, poeta Maria MOISOIU își testează mai întâi condeiul unde cerneala curge mai fluent  (Călătoria lui Codrin, povestiri şi legende,  Botoşani: Agata, 2012), ca după aceea, acum,  scăpând de nevoia de a fi supusă regulilor de versificație, să ne aducă în fața unei surprize: SUB CERUL CU ZODII, un roman, o ,,picto-dramă” . Așa își numește autoarea noul volum de proză, apărut recent la Ed. Agata.

Oferim cititorilor noștri un pasaj din proaspăta carte și, după trezirea interesului de lectură, fiecare să aibă libertatea să constate, cu adevărat, că e vorba de o dramă reală a zilelor noastre, sub ficțiune, la care scriitoarea a ajuns folosind metodele cele mai potrivite de a explora conflictele și problemele inerente ale destinelor umane (picto-drama).

(…)

Pe la ora unu şi treizeci de minute, unul câte unul au început să plece. Monique s-a retras în apartamentul ei din Paris, numai Irene a plecat însoţită de cei trei necunoscuţi. Phill îi saluta pe toţi, ne dezlipindu-se de Dori.

– Dori, vezi clădirea din faţă ? La parter este o galerie de artă, la etajul unu locuieşte tatăl meu, la etajul doi în dreapta, sora mea Carine cu familia ei, iar în stânga este apartamentul meu. Vrei să-l vezi ?

– Altă dată, Phil. S-a făcut târziu.

– Nu te teme, nu te mănâncă nimeni. Ş-apoi eşti cu mine, domnişoară fricoasă.

Când au intrat, o lumină difuză făcea din camera de zi a apartamentului, un spaţiu misterios cufundat în semi-întuneric.

– Nu aprinzi lumina ? – zise Dori.

– Îmi plac întunericul, ploaia, zăpada, furtuna – tot ce ne poate ascunde este bun.

Dori socoti răspunsul tot atât de misterios precum era aerul ce plutea înăuntru şi văzu cum Phill începu să dea ocol casei şi să verifice ferestrele, dispărând pe terasa din faţa camerei de zi. Aşa că, folosi momentul să-şi scoată cămaşa cu mâneca lungă şi îşi aplecă ochii să-şi deschidă nasturii, fără să-l observe când a intrat din nou în cameră. Tresări atât de tare, încât un sunet piţigăiat îi ieşi din gât:

– M-ai speriat de tot! Gâfâia cum gâfâie oricine când se sperie, dar încercă să zâmbească.

– Îmi pare rău! –  răspunse Phill.

– Iartă-mă ! Nu te-am observat.

Îl vedea cum vine, privind-o drept în ochi cu un zâmbet obraznic, ca şi cum ar fi singurul pe lume care descoperise că pe lumea asta totul are legătură cu sexul.

Dori a rămas în picioare, în faţa canapelei, şi-l privea tot atât de fix.

– Phill, cine sunt tipii pe care mi i-ai prezentat astă seară ? Cu ce se ocupă vreau să spun.

– Acum nu vreau să vorbesc despre asta.

– Aş fi vrut să ştiu, doar sunt prietenii tăi.

– Nu tocmai. Vorbim altă dată. Şi zâmbetul obraznic i-a dispărut pe loc.

Îşi întoarse braţul stâng în semn de bravadă şi îi arătă un tatuaj.

– E un dragon sau… mai apucă să spună ea, că o atingere de braţe o împinse uşor pe spate. Dori rămase cu privirea fixă asupra unui punct dintre el şi fereastră, dar îl simţea cum îi studia trupul cu ochii mari ce străluceau în atmosfera semiobscură.

– Te rog, nu face asta !

– Eşti în siguranţă. Totul va fi bine.

Strălucirea din ochii ei i se răspândea pe obraji.

– Nu te cunosc bine. N-am vrut decât… Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mi-e frică de mor.

Phill ştia că greşeşte încă de când o invitase în apartament. Altă fată frumoasă, altă aventură. Îi atinse sânii şi mâinile începeau să coboare. Ea se lipi de el şi mai apucă să spună nedesluşit:

– Nu, nu acum.

                                                                                            *

A doua zi dimineaţa, ferestrele apartamentului  din Georges – V începură să se lumineze, umplând interiorul cu o lumină proaspătă. Phill deschise ochii şi observă că Dori nu mai era lângă el. O zări prin uşa întredeschisă a dormitorului din faţă, stând ghemuită pe pat. Îşi scutură trupul, apoi pluti neauzit prin casă dintr-o încăpere în alta, ascultând vuietul înfundat al oraşului de dincolo de ferestre. Când reveni la uşa Dorei, o auzi plângând. Fără să spună nimănui, Dori îşi trăia pe ascuns coşmarul ei din copilărie.

 

„Era în primăvara anului 1992, când fetiţa Dori a ieşit din clasă şi se îndrepta spre WC-ul din curtea şcolii. O ceaţă neguroasă şi rece o făcea să-şi îndese fularul pe nas. Nici n-a apucat să-şi ridice pantalonaşii când a simţit că un braţ puternic a smucit-o, a târât-o după magazia de lemne şi a trântit-o la pământ. Ţinându-i mâinile la spate, a violat-o cu sălbăticiune, repetându-i mereu că dacă ţipă sau spune cuiva, o va omorî. Au trecut două luni până când mama ei a observat că fetiţa, de  obicei veselă, era din ce în ce mai apatică, aşa că a întrebat-o dacă e ceva în neregulă. Dori n-a mai putut să reziste, a început să plângă şi i-a povestit totul despre devastatorul viol.

Disperată, Emilia a început să tremure :

– Doamne,… Doamne ! Cine, mamă, ţi-a făcut asta ?

– Radu, fiul tăietorului de lemne care venea pe la noi.

– Bine, dar tatăl lui… a murit… de copil n-am mai auzit.

– Era Radu, mamă. Avea faţa umflată şi roşie. Avea o figură de lup flămând. Sigur a fost el.

Revoltaţi, Emilia şi Daniel au dus-o la poliţie, unde a fost interogată şi apoi, supusă unui control ginecologic. Atacul fusese atât de brutal, încât chiar şi după două luni de la nefericitul eveniment, doctorul a descoperit semnele unei traume fizice foarte mari. Procesul a durat foarte mult timp din lipsă de martori şi probe ADN. Învinuitul a fost găsit şi arestat, dar după treizeci de zile a fost eliberat şi ţinut sub observaţie. A fost cea mai neagră perioadă din viaţa familiei Brădescu, se simţeau în nesiguranţă. Dori se ruga în fiecare zi pentru răzbunare şi dreptate.

Când, în sfârşit, s-a dat verdictul, Dori n-a fost la tribunal, iar, când a auzit vestea a preferat să dea din cap şi să spună „Bine“, după care a fugit până la jumătatea dealului din spatele casei şi a strigat cât a putut de tare către cer :

– Îţi mulţumesc, Doamne!

Abia în adolescenţă şi-a dat seama ce s-a întâmplat cu adevărat “

 

Phill nu ştia nimic despre asta. În acea dimineaţă, a preferat s-o privească timp de  zece minute, prin deschizătura uşii. Când a împins uşor uşa, plânsul s-a oprit.

– Nu te apropia, se auzi printre suspine.

– Ţi-am adus micul dejun.

– Nu pot să mănânc.

– Atunci  să…

– Phil, ce va fi după?

– După ce?

– După noaptea asta. Nu pot să înţeleg ce mi s-a întâmplat. M-am simţit ca o târfă.

– Dori, de ce mă obligi să cred că-ţi place să dramatizezi ceea ce a fost frumos între noi?

Ea părea că nu-l mai ascultă, preferând să-şi îndrepte privirea spre uşă. Apoi, cu un efort vădit, se ridică şi o luă spre ieşire.

– Phil, nu încerca să te apropii de mine. În clipa următoare voi pleca spre hotel. Singură!

Şi ieşi din apartament, fără să-i întâlnească privirea.

 

Găsi cămăruţa ei întunecată. Abia păşea, simţind cum murdăria îi îngreunase trupul. Cu un soi de furie tremurândă, îşi aruncă totul de pe ea în coşul de gunoi şi intră sub duş.

– Trebuie să pictez ceva; pentru pictură nu pot fi o cauză pierdută – îşi spunea cu voce tare, când s-a simţit puţin mai împrospătată.

După ce schiţă umbra unui zid, aparţinând unei lumi create de imaginaţia sa de om trist, începu să-şi aleagă eşantioane de albastru, verde furnicător şi roşu ca sângele proaspăt ţâşnit. Nu-i mai rămânea decât să picteze.  Începu să întindă culorile cu o furie febrilă, în stare să sperie pe oricine. Gesturile involuntare semănau cu cele ale unui pianist care improvizează, gândindu-se la altceva. Deşi afară era o zi plină de lumină, o ceaţă densă revenea obsesiv în pânza sa. Odată cu împrăştierea culorilor, adăuga mult din sufletul ei zbuciumat.

Dar, după două ore, oboseala o doborî şi căzu de-a lungul patului.

Se trezi a doua zi, pe la ora nouă, în sunetul insistent al telefonului. Era Phill. Avea vocea caldă, ceea ce o linişti. Abia atunci, zări camera inundată de lumină.

– Bonjour, somnoroaso! Astăzi vreau să mergem într-un loc unde  o să-ţi placă. Ziceai că vrei să vizitezi galeria de pictură.

– A, da… dar ţi-am spus că te voi suna eu.

– Dori, fără ezitări. Îţi dau jumătate de oră să te pregăteşti. Te aștept. Sunt în holul hotelului.

Când au intrat pe uşa galeriei, întreaga ei fiinţă îşi recăpătase echilibru şi eleganţa, şi mai ales acea inocenţă solidă, aproape de neclintit. În mijlocul salonului de artă contemporană erau trei persoane adulte şi doi copii, într-o discuţie aprinsă. Phill s-a furişat pe lângă ei cu o uşoară clipire a genelor şi s-a arătat interesat să-i prezente Dorei, întregul spaţiu.

– În faţa sălii de artă contemporană  e un spaţiu pregătit cu tot ce trebuie pentru licitaţii de artă.

Dori a rămas pe loc, privind cu admiraţie spre un tablou ce era expus pe un perete din frontal. În faţa picturii se întindea o masă lungă, pe care şedea un ciocan cu mâner de argint folosit pentru licitaţii.

Phill simţi că trebuie să-şi aleagă cuvintele, de teama unui răspuns neaşteptat.

– Spre ce ţi-ai îndreptat privirea ? Nu vrei să mă mai vezi?

– Mă uitam la acel tablou pointilist. E foarte vechi şi de mare valoare. S-a păstrat perfect.

– Galeria are un atelier de restaurare şi condiţii excelente de păstrare. Eu îi spun  afacere.

– Phill, aici nu e vorba de un lucru simplu, e un tablou de valoare. Secretul e să ştii să-l priveşti. Tabloul trebuie privit de la distanţă, reveni Dori la subiectul ce-i părea că trebuie luat în seamă.

– Adică…

– Adică este o pictură prin puncte, o tehnică aparte ce-a apărut în Franţa la sfârşitul secolului XIX. Ceea ce văd  în faţă este mâna unui pictor care a respectat stilul inconfundabil al acestei tehnici. Adică legea contrastului simultan al culorilor de bază; roşu, verde şi albastru.  Restul e un amestec optic pe care un privitor avizat le simte ca pe nişte vibraţii de nuanţe, culorile de bază le intensifică. În concepţia pointilismului, tabloul poate fi privit şi pe zone de culori. Priveşte luciul apei ce se descompune într-o mulţime de particule colorate. E uimitor.

– Dar dacă ai avea în faţă un portret, cum ar trebui să-l priveşti ?

– Trebuie să-l vezi viu ca să fie un portret adevărat. E ca la sculptură, dacă ştii să-i îndepărtezi umbrele, vei reuşi să-i vezi lumina ochilor, iar dacă ajungi să-ţi imaginezi cum e inima, atunci va ieşi la lumină un personaj viu.

În momentul când grupul celor cinci s-a apropiat, Phill o întrerupse :

– Tu găseşti întotdeauna ceva bun în fiecare lucru, chiar şi atunci când e vorba de ceva refulat şi trecut sub tăcere, cum e şi tabloul ăsta. Şi nu numai. Chiar şi la oamenii care nu se poartă prea amabil cu tine. Probabil că îţi este greu să fii supărată. Apoi îşi dădu seama că nu era momentul să-i vorbească despre asta şi spuse :

– Vom avea tot timpul să vizităm galeria, trebuie să luăm micul dejun.

Când Dori s-a mai oprit o dată la distanţa de cinci metri de acel tablou, bărbatul cu păr grizonat i s-a alăturat.

– Frumos spus!  Să ne cunoaştem. Sunt Gerard Croizon, proprietarul acestei galerii şi tatăl lui Phill. Ei sunt: Carine, fiica mea; Simon, ginerele; şi nepoţii mei neastâmpăraţi, Leo şi Alice.

Vizibil marcată,Dori ridică privirea, îşi luă inima în dinţi şi zise :

– Este o mare onoare pentru mine să vă cunosc, domnule Croizon. Sunt Dori Brădescu, absolventă a Institutului de Artă din Bucureşti.

– Ar fi interesant să participi şi la licitaţia acestui tablou. Chiar aş îndrăzni să-ţi propun să te alături prezentatoarei Carine şi să-ţi expui părerea în faţa publicului participant. E miercuri, săptămâna viitoare. Te-ar putea însoţi Phill.

De data asta, Dori îşi dezveli ochii migdalaţi cât putu de tare, străfulgerându-i ideea că întâlnirea cu familia lui Phill ar fi putut să fi fost aranjată şi răspunsul îi veni destul de încurcat:

– Mulţumesc !… Cred că azi e ziua mea norocoasă… Mulţumesc foarte mult!… Ar fi emoţionant, m-aş simţi ca la primul meu examen în viaţa de artist.

(…)