Primit pentru publicare de la autor, prof. Ion IONESCU-BUCOVU, 27 mai 2014.
Editor: Ion Istrate, 27 mai 2014

MARIN PREDA,  ION CARAION și SECURITATEA

Pe Marin Preda și pe Ion Caraion i-a legat o prietenie de aproape 40 de ani, până la moartea poetului în anul 1986. Dacă din partea lui Marin Preda a fost o prietenie sinceră, timp de 40 de ani, Ion Caraion a fost cel mai înverșunat dușman și un informator feroce al lui Marin Preda, urmărindu-l aproape zi de zi și dând informații despre el dintre cele mai bizare și cu lux de amănunte.
Cine a fost Ion Caraion ?
Ion Caraion născut în comuna Rușavăț (azi Viperești), satul Pălici, județul Buzău, într-o familie de țărani. Între 1935-1942 urmează cursurile Liceului „B. P. Hasdeu” din Buzău, unde, din 1941, împreună cu Alexandru Lungu, redactează revista de poezie Zarathustra. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și lucrează la ziarele Timpul (1942-1943) și Ecoul (1943-1944).Debutează în 1939 în Universul literar și în 1940 în Curentul literar cu versuri și recenzii. Volumul de versuri „Panopticum” (Editura Prometeu) este confiscat de cenzură.
Din 1945 este secretar general de redacție la revista Lumea (director G. Călinescu), în 1947 este numit șef de presă la Editura Fundațiilor Regale (directorul editurii Al. Rosetti). Editează, împreună cu Virgil Ierunca, revista de poezie în cinci limbi Agora, în care publică poeți și eseiști prestigioși din țară și străinătate (revista a fost interzisă după primul număr).Finanțarea a fost obținută de Octavian Neamțu din bugetul prestigioasei Edituri a Fundațiilor Regale.
Publică două articole virulente: Criza culturii și Criza omului în ziarul Jurnalul de dimineață. Între 1950 și 1955 face închisoare la Canalul Dunăre-Marea Neagră și minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, în urma unei condamnări politice.  Până în martie 1958 este redactor al publicației Limbă și literatură. Arestat din nou în 1958, este condamnat la moarte pentru „trădare”, apoi, prin comutare, la muncă silnică pe viață. Este eliberat în 1964, împreună cu alți deținuți politici. Își reîncepe activitatea literară în 1966 cu volumul de versuri „Eseu”. Scrie și publică într-un tempo uluitor pentru a „recupera anii ce i s-au furat” prin pușcării. În 1981, familia Caraion primește azil politic în Elveția și se stabilește la Lausanne, unde scriitorul editează revistele internaționale „Don Quijote” și „Correspondances”. Atacă vehement „comunismul cu față fascistă”, demască un regim detestat, pe conducătorii și torționarii săi într-un volum întitulat „Insectele tovarășului Hitler”. În acești ultimi ani ai activității sale, Caraion a fost ajutat de prieteni credincioși, printre care mai ales Ion Solacolu, care i-a deschis coloanele revistei Dialog, din Germania federală, și ale suplimentului ei literar. În iunie 1986, Solacolu începe publicarea primului din cele șase Caiete Caraion, în care acesta figurează cu „Apa de apoi”, poeme inedite, și „Prima carte a exilului”.
Rupt de țară și de rădăcinile poeziei sale, Caraion a exprimat anxietatea expatrierii într-un eseu elocvent, „Cuvintele în exil”. El găsește totuși mijlocul de comunicare nemijlocit cu țara, grație redacției române a postului de radio BBC, care-i difuzează multe eseuri și profile literare. Paralel are loc o campanie contra persoanei lui Ion Caraion, vizibil organizată de organele de dezinformare din publicațiile comuniste din țară, orchestrate în primul rând de Eugen Barbu, ca și de cele de extremă dreaptă sau pretins naționaliste din exil.
Ion Caraion s-a stins din viață la Lausanne, la 21 iulie 1986.
Ion Caraion aparține, împreună cu Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Ben Corlaciu, Ștefan Augustin Doinaș și alții momentului spiritual al anilor 1945-1946, la configurarea căruia iau parte scriitori veniți din mai multe direcții estetice. O prelungire, mai întâi a suprarealismului (Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Gellu Naum), în încercarea de a uni, după modelul lui Louis Aragon și Paul Eluard, dicteul automatic cu dialectica marxistă în poeme sistematic dificile, apoi, tendința de a moderniza miturile într-o lirică programatic clară și muzicală, vizibilă în creațiile poeților grupați în Cercul Literar de la Sibiu și inaugurată în jurul revistei Albatros și alte publicații de tinerii poeți contestatari din București. Nota comună a acestor tineri, sensibilizați de război și dezamăgiți de vechile tehnici poetice, era spiritul de contestație manifestat în toate domeniile, printr-o negație energică, juvenilă, a valorilor admise de școală. Poemul devine o confesiune lirică legată de întâmplările imediate și animată de limbajul străzii. Ce s-a întâmplat cu această generație de scriitori, se știe. Unii au dispărut de pe scena vieții literare sub tăvălugul realismului socialist, alții au reapărut după două decenii de tăcere, și reafirmarea lor a contribuit la resurecția poetică din ultimul deceniu al secolului al XX-lea.
În „Cazul Artur și exilul românesc”. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS, editat de Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, care cuprinde dosarul de informator al scriitorului Ion Caraion se găsesc informații dintre cele mai bizare despre Marin Preda. După 11 ani de închisoare, în 1964 este recrutat de Securitate și i se oferă eliberarea din închisoare în schimbul statutului de informator. Primește numele de cod „Nicolae Anatol”, apoi pe cel de „Artur” și face periodic rapoarte până în 1981, când se stabilește în Elveția .
Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” îl ia ca protagonist al romanului sub numele lui Petrini. Trimițându-i o rețetă medicală pentru a-i procura niște medicamente, securitatea o ia drept corp delict, fiind-zice-se- o trasmitere cifrată de date care pune în pericol „regimul democrat-popular”.
Din cauza notelor informative date către Securitate de poetul Ion Caraion, până și cele mai intime aspecte ale vietii scriitorului Marin Preda au fost cunoscute de politia politică.
Culmea, unii dintre ofiterii care il aveau in vizor pe romancier erau uneori atât de bulversați de cele citite in notele lui Caraion, incât iși sfătuiau subalternii să mai potoleasca informatorul care punea pe hârtie aspecte deocheate, scrie Gardianul. Marin Preda si Ion Caraion au fost prieteni timp de aproape 40 de ani, iar romancierul l-a susținut pe poet atât pe tăram literar, cât si material, mai bine de doua decenii.
Din păcate, Caraion i-a fost ostil lui Preda incă de când cei doi erau foarte tineri, dar nu i-a arătat niciodată cât il urăște, ba dimpotrivă. Informatiile pe care poetul le dădea Securitații sunt relevante in acest sens. Culmea ipocriziei, dupa moartea scriitorului, Ion Caraion, aflat in Elvetia, scria că Preda a fost omorât de Securitate si că, in realitate, notele sale informative despre diverși scriitori români, din țară ori străinătate, ar fi fost file din manuscrise pe care el le-a incredințat romancierului.
La 11 ianuarie 1966, Ion Caraion, racolat incă din 1964 de Securitate, a dat prima nota informativa legata de Marin Preda, sub numele de cod Nicolae Anatol, maiorului Mircea Albescu.
In opinia poetului, amicul său era un obsedat sexual si un grobian, care a avut succes literar doar datorita unor imprejurari. Agentul incepe delațiunea sa cu anii in care Preda era corector la ziarul Timpul.Conform lui Anatol, pe atunci, tânărul Marin Preda era veșnic nemâncat și in ultimul hal de oboseală, motiv pentru care adormea in timp ce corecta spaltul.
Din aceeași nota informativa reiese clar ca Ion Caraion il invidia pe Preda. Din acest motiv, incerca sa-l convinga pe ofiterul de legatură că, in tinerețe, romancierul era complexat și necivilizat.
De pildă, pentru a arata cât de necioplit ii era prietenul, Caraion descrie, cu lux de amănunte, cum Preda, invitat in garsoniera poetului Miron Radu Paraschivescu, a preferat să se duca pe maidanul de langa bloc ca să se ușureze decât sa foloseasca baia. Pentru că, i-ar fi spus Preda, la toaletă erau vase de „marmura așa de curate”.
Caraion arăta ofițerului de legătură că totuși era „generos” față de scriitor, cel din urma având doar defecte. Așa că arăta cum, prin anii ’50, l-a ajutat pe Preda, dar și pe sția acestuia, să se trateze, gratis, de… blenoragie, intervenind pe lânga un medic de la „Parhon”.
Notei trebuia să nu-i lipseasca nimic, așa că urmeaza o scenă fierbinte. Protagonisti, Marin Preda si N.C., „o femeie rafinata care știa și franțuzeste”, dupa cum i-ar fi mărturisit chiar romancierul. Apoi, poetul descrie ironic cum Preda si N.C. faceau sex intr-unul din „birourile fostului Minister al Artelor, aflat atunci in blocul Ambasador”, iar „pat le era dușumeaua”.
Femeia la care se referea Ion Caraion in nota incredințată maiorului Albescu era poeta Nina Cassian. Documentul, inregistrat la 20 ianuarie 1966 si catalogat „Strict Secret”, abunda de considerații care scot in evidenta defectele lui Preda.
Pe scurt, era vorba despre lipsa de instruire a romancierului, despre faptul ca in tinerețe a plagiat dintr-un autor ungur ori aspecte legate de viața conjugala.
Ulterior, notele informative ale lui Caraion legate de Preda ori alti scriitori au fost semnate cu numele Artur.
Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia romanului „Delirul”, roman care readucea în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Române să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei.
Notiţele volumului al doilea din „Delirul”, împreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu moartea lui Nicolae Labiș sau cu cea a actorului Amza Pellea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din oraşul Băileşti: „Leana lui Zăpăcitu din capul satului”. „Zăpăcitu” era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui „Radu”, adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de ameninţare: „dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri”, precum şi a altor câtorva din conducerea postului de radio „Europa Libera”, a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofim, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.
Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil.
    Să vedem insa cum s-a desfăşurat „colaborarea” lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla,ca Ion Caraion, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii. în Dosarul de Urmărire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume şi era intitulat „Editorul”, există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se menţionează că „Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru”. După „Tezele din aprilie” prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei „revoluţii culturale” după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai „revoluţiei culturale”.
Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenta securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenţi care îl supravegheau în permanenta. În notele informative date de Ion Caraion cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: „declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii”, „refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia”, precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Intr-una din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu „transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România”. în luna ianuarie 1972 același informator al securităţii care semna „Artur”, scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio „Europa Libera”. în baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu „activitatea lui duşmănoasă”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii „Cartea Romaneasca” s-au făcut dese percheziţii noaptea.
În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări.Era foarte circumspect și-și ținea gura față de colegi.
Ceea ce s-a întâmplat știm cu toții, pe 16 mai 1980, Marin Preda a decedat suspect, în plină glorie după scrierea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni.” O contribuție la acest deznodământ tragic poate că a contribuit și Ion Caraion.