Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Marin Preda. Tradiţional şi modern în construcţia personajului

Marin Preda. Tradiţional şi modern în construcţia personajului

 Refuzând moştenirea trecutului, literatura românească a secolului nostru se dezice de formulele romantice, aspirând din ce în ce mai mult să sondeze zonele inconştientului şi ale subconştientului, semnificativă fiind, în acest sens, atitudinea Noului Roman, refractară la tipologii, eroi, personaje centrale şi care susţine că, în diversitatea şi complexitatea sa, omul nu poate fi obiectul unei formule romaneşti rigide, preconcepute.

Astfel, are loc o schimbare profundă în economia romanului, prin renunţarea la omniprezenţa instanţei scriitoriceşti, prin „amuţirea vocii auctoriale” (Hertha Perez, Ipostaze ale personajului în roman, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 201); scriitorul se lasă fascinat acum de mişcarea interioară a personajului, mergând de cele mai multe ori chiar până la introspecţie. Aşadar, omul e pus în centrul creaţiei literare: „Romanul nu poate face abstracţie de om”, „omul a fost şi a rămas punctul nodal al universului romanesc” (H. Perez, op. cit., p. 191), viaţa, pulsul romanului sunt neverosimile altfel.

Revelatoare în acest sens este concepţia despre personaj a scriitorului francez Alain Robbe–Grillet: „Se cere personajului să aibă un nume propriu, pe cât posibil unul dublu: prenume şi nume de familie. Să aibă rude şi o anume ereditate, să exercite o profesie […]. În sfârşit, trebuie să aibă un caracter şi un chip care îl reflectă, în plus, un trecut care le modelează pe amândouă […]. Caracterul său permite cititorului să‑l judece, să‑l iubească, să‑l urască. Datorită acestui caracter, va lăsa, într‑o zi, drept moştenire, numele său unui anume tip uman. Căci personajul trebuie să fie unic în felul său şi, în acelaşi timp, să fie încorporat într‑o categorie […].” (H. Perez, op. cit., p. 192)

Acest „homo fictus” (Marian Popa, Homo fictus, Editura pentru literatură, 1968), protagonist al unui alt fel de roman, trebuia să fie un erou problematic, complex din punct de vedere spiritual, care să se definească într‑un firesc raport cu evenimentul concret, istoric al zilelor noastre, fiind el însuşi omul contemporan, acea nouă structură morală şi socială, ideologică şi politică.

Omul „dialogic”, „teatral” (Vasile Popovici, Eu, personajul, Editura Cartea Românească 1988, p. 117) câştigă teren în defavoarea personajului monologic, necorespunzător cu necesităţile literare actuale.

Personajul începea să devină, deci, mai mult decât o figură, un chip, un tip, un figurant, o marionetă a scriitorului; va deveni un complex de semnificaţii, un temperament, o psihologie, o personalitate bine definită în raport cu lumea şi cu epoca în care trăieşte, astfel încât impresia de trăit, de veridic, să se degaje cu fiecare pagină parcursă. Revelatoare în acest sens este mărturia lui Marin Preda, care şi‑a exprimat adesea concepţia despre economia şi rolul personajului în roman: „… la ce bun să vorbeşti despre urechile, despre părul, despre nasul, despre ochii unui personaj, dacă personajul acela nu trăieşte şi nu‑i dă lectorului senzaţia că a fost smuls viu, din plăsmuirea imaginaţiei scriitorului?” (Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Editura Albatros, 1973, p. 142).

Romancierului român îi displac omniscienţa şi ubicuitatea; el este interesat de resorturile lăuntrice şi exterioare ale personajului şi mai puţin de cadrul desfăşurării lui.

„Eroii lui Marin Preda trăiesc în istorie sau sunt trăiţi de istorie” (Ion Bălu, Marin Preda, Editura Albatros, 1976, p. 115); sunt o umanitate fictivă, dar verosimilă, lipsită de fard, autentică, animată de personaje care, prin complexitatea lor, devin universale.

Marin Preda infuzează discursului narativ o atitudine proprie faţă de personaj: „Dacă prin comportamentism înţelegem că nu înfăţişăm cu precădere gândurile eroilor, ci căutăm să ne dăm seama la ce se gândesc urmărindu‑le comportarea, fără să eliminăm deliberat şi programatic analiza, atunci eu sunt un astfel de scriitor, comportamentist. Rareori, cum am spus, fac o investigaţie directă în gândirea unui personaj, ca să indic sursa acţiunilor sale. Prefer să înfăţişez omul în mişcare, iar mişcarea o văd când din afară, când din perspectiva eroului” (Florin Mugur, op. cit., p. 143).

Unui caracter exhaustiv explicat, Marin Preda îi preferă destinul incomplet, realizat prin înfăţişarea unei perioade temporale determinate a existenţei individuale.

Marele merit al creaţiei obiective a lui Marin Preda constă în faptul că personajul e lăsat liber, fără niciun fel de imixtiuni din partea creatorului său, să‑şi releve propria „ideologie”: „[…]analiza ucide mişcarea… Grija mea este de a dezvălui, prin orice mijloace, directe sau indirecte, o stare sufletească, o idee care îl obsedează pe erou, un conflict care se naşte…” (Florin Mugur, op. cit., p. 143).

Personajul nu intră în acţiune cu un portret dat. Elementele lui se dezvăluie treptat, prin comportament şi dialog, portretul fizic constituindu‑se ca un reflex al portretului spiritual.

Pentru a putea realiza atâtea deziderate, atâtea idealuri în construcţia unui personaj, este necesară o implicare afectivă totală, până la punctul în care scriitorul pune în creaţia sa însăşi experienţa lui de viaţă, însăşi viaţa sa, aşa cum nu a ezitat s‑o facă Marin Preda: „Actul de creaţie este rezultatul vieţii interioare, secrete a scriitorului; nu se mai ştie şi nu mai ştie nici el exact dacă ceea ce se povesteşte i s‑a întâmplat lui cu adevărat, dacă şi‑a imaginat numai sau dacă e vorba de un amestec de fapte reale şi de invenţii.” (Florin Mugur, op. cit., p. 86)

Contribuind la relevarea completă a „dosarului” romanesc, personajul iese din tarele biograficului, devenind protagonist pe scena vieţii transpuse în roman, asumându‑şi rolul de „port–voce” (Nicolae Ciobanu, Însemne ale modernităţii, Editura Cartea Românească, 1977, p. 80) a autorului.

„Viaţa personajelor lui Marin Preda nu este o însumare de experienţe, ci una de revelaţii. Personajul nu învaţă, ci descoperă, mereu uluit, fascinat.” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996, p. 159)

Pe scurt, lumea ce animă romanele lui Marin Preda este coerentă, concretă, radiind de semnificaţii, lăsând posibilitatea de a realiza o adevărată „hartă a sentimentelor umane.” (Ion Bălu, op. cit., p. 80)

Noutatea pe care o aduce Preda în arhitectura personajelor este „jocul superior şi detaşat al spiritului reflexiv problematizant, organul creator de valori culturale”. (Vasile Popovici, op. cit. , p. 116)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania