MARIN TĂUTEANU – „FOTOGRAFIATUL INTERZIS”

Am putea porni de la comanda ostăşească, desigur, „Pe loc repaus!”. Autorul, botoşănean, Colonel (r) şi-a dat-o şi a executat-o parcă singur. A ieşit la pensie, dar nu s-ar putea, nicidecum, că nu este activ. Printre o sumă de activităţi cotidiene s-a pus pe scris. A început cu acest prim volum (Liceul Militar), de amintiri, circumscris unui ciclu mai amplu, „Fotografiatul interzis”. De ce acest generic? Ne pune în temă – „Am ales fotografiatul interzis pentru că acest semn de circulaţie este mult mai mult decât sugestiv vis a vis de cele întâmplate de-a lungul celor 40 de ani de carieră în afara cadrului formal, instituţionalizat”. E clar? Şi, într-o mai bună clarificare a cititorului cărţii – „Secretomania avea dimensiuni nebănuite, spatele acestui semn rutier friza în multe cazuri absurdul. În acele ape limpezi doar la suprafaţă mi-am pierdut adolescenţa, tinereţea, m-am trezit la vârsta maturităţii depline insuficient de liber, marcat puternic de sentimente şi deprinderi specifice mediului cazon”.
Începuturile în viaţă ale autorului nu pot fi omise, mai mult, sunt o continuă obsesie, cum mai pentru fiecare. Instaurarea regimului bolşevic i-au transformat părinţii din chiaburi în oameni săraci – „Dacă în anii ’30 erau vlădica locurilor natale, mai târziu au ajuns opinca satului”. Drept pentru care, noua condiţie socială şi-a pus amprenta şi pe începutul de drum în viaţă al autorului. Unul anevoios, mai ales când a optat pentru o carieră militară, bine monitorizată de către puterea comunistă. O carieră care a demarat la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc. Aici sunt anii de formare ai Col(r) Marin Tăuteanu, nu chiar netezi, cu destule provocări pentru adolescentul mai puţin copt (încă), venit dintr-un sat al Botoşanilor – „Cinstit, cu sufletul curat, / Credul că toţi ar fi la fel, / Cu mersul meu m-am strecurat / De la cadet la colonel”. Amintirile autorului includ detalii ale vieţii cazone, nu lipsite de oprelişti şi nedreptăţi, de care nu aveai cui să te plângi, de relaţiile cu camarazii, mai mult sau mai puţin colegiale sau amicale, de atitudinea corpului profesoral. Şi în paginile cărţii, autorul se opreşte la chipul fizic şi la cel de a fi al profesorilor – Aurel Cristea, profesor ofiţer, „tata Cristea”, profesor încadrat la catedra de educaţie fizică, „bărbat frumos, iubăreţ de mama focului”, de care era iubit pentru că iubea sportul, profesorul Dan Rădăşanu, de fizică, cel care „făcea aprecieri caustice, era subtil şi se făcea ascultat chiar şi de cei care erau cu gândurile împrăştiate”, Teodor Câmpan, de matematică, matematician renumit şi recunoscut, de care nu avea cum să-i fie frică, Marin Tăuteanu fiind, la Truşeşti, elev al regretatului profesor Vasile Pricope, Madam Bărboi, bibliotecara şcolii – „o femeie superbă”. Era o femeie „Crimă şi pedeapsă”, de ea parcă depindea „Război şi pace”. Era o „Nada Florilor”, „Un Bel Ami”, care parcă te îndemna să descifrezi „Misterele Parisului” alături de „Fraţii Jderi”.
Şi, ca un fel de concluzie a reflecţiilor sale cu privire la anii de liceu militar, Marin Tăuteanu scrie – „Datorită rigorilor impuse, adolescenţa se pierde în regimul de internat care are o puternică tentă ostăşească. Absenţa familiei de la vârstă fragedă determină asumarea de către educatori a unor responsabilităţi suplimentare, dar aceştia nu pot suplini dragostea adevărată”.
Cartea I – Liceul Militar a „Fotografiatului interzis” ne lasă în aşteptarea, cu interes, a celorlalte Cărţi, pe care autorul le va scrie nu sub comanda „Pe loc repaus!”.