Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.8 (152), August 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Melancolia – legea și tributul iubirii

Primit pentru publicare: 21 Aug. 2021
Autor: Cristina PRISACARIU- ȘOPTELEA, membră a Uniunii Scriitorilor din România
Publicat: 22 Aug. 2021
© Cristina Prisacariu-Șoptelea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Melancolia – legea și tributul iubirii

Volumul în pregătire pentru publicare, ”Prizoniera cioburilor de vise”, dezvăluie o viziune nouă asupra poeziei scrise de Lidia Burduja. Poeta, autoare a unor cărți de poezie preponderent în vers clasic, face încă un pas către versul alb, folosind cu măiestrie și ingenuitate acest instrument al poeziei moderne.

Aparent calme, versurile dezvăluie o natură confesivă, descoperă fațete diverse, aflate în miezul tainelor, al intimității iubirii, aflate în mijlocul trăirilor. Poemele decantează o viață plină de dragoste și dezamăgire, se întrezăresc câștigurile și pierderile unei trăiri intense, a unei călătorii pline de exerciții pe care poeta le înțelege acum, după îndelungi ritualuri: ,,vinovată/ de zbor pasărea/ și-a îngropat trilul în fumul țigării tale/ mi-e dor de liniștea cu care mă răneai/ ca
să-mi prinzi căderea”.

Tristețea este constanta care leagă poemele, linia neîntreruptă care se insinuează de la un capăt la altul al cărții. De asemenea, singurătatea se răsucește pe nesimțite în jurul fiecărui gând, ca o lumină timidă dar omniprezentă: ,,în mine/ poate să dea cineva pagina mai departe/ să-mi răsfoiască trăirile, sentimentele/ dar eu nu sunt aici pentru nimeni/ în singurătatea mea sunt doar pentru mine”.

Natura este prietena poetei, este însoțitoarea principală și în noua carte, anotimpurile o ajută să povestească, să treacă peste tristețe, să se împace cu durerea. Natura este casa în care se regăsește, este elementul în care renaște. Poeta vorbește cu norii, cu păsările, cu cerul.

O particularitate a acestei cărți este faptul că poemele nu au titlu, primul vers al fiecărui poem este de fapt titlul. O tehnică nu prea des folosită în poezie, din care rezultă o introducere abruptă în miezul ”acțiunii”.

Multe din textele poemelor se deschid într-o candoare jucăușă, rememorând iubirea pierdută și sperând la o regăsire sublimă a acesteia.

Afirmațiile regăsite în poezia Lidiei Burduja se integrează treptat într-o natură proprie, cu o vizibilă maturitate a înțelepciunii. Poeta mizează pe sinceritate, refuzând cu încăpățânare vulgaritatea și ermetismul forțat. De altfel, poeta uzează aici de cadrul citadin care uneori banalizează la maxim fiecare clipă și ucide sensibilitatea, cu toate că universul liric este natura înțelegătoare și neasemuit de frumoasă, prietena și mărturisitoarea, susținătoarea îndrăgostiților din toate timpurile „dincolo de sticlă nu-i decât iluzia jocului/ care ne întoarce în copilăria iubirii/ unde neașteaptă plânsul spart/ și-o amintire schilodită/ de privitul ochi în ochi/ căzut în desuetudine. – pentru că”.

În acest volum, mai mult ca în toate celelalte, întâlnim o poezie melancolică, o tristețe dincolo de real, în care natura este din nou partenerul preferat al poetei cu incontestabile talente vizual – plastice, scriindu-și versul în imaginar. Această frământare permanentă conduce la o împăcare cu destinul, transformând toată suferința în meditație și înălțare prin rugăciune. Primul poem al volumului este ,,la început”, cel în care poeta pășește cu credință spre Dumnezeu, un Dumnezeu care nu este scutit de aceeași singurătate: ”la început/ a fost singurătatea lui Dumnezeu, / infinită cât universul vidat cu nostalgii/ despre cuvântul pro-creației/ în tăcerea jocului cu umbrele/”.

Citind cartea  Lidiei Burduja intrăm uneori într-o lume colorată, plină de maci, raiuri de cireși, puzderii de stele, flori de cais, flori de măr, zboruri de fluturi și pescăruși, amurguri, îngeri care bântuie seara.

Lidia Burduja a pus între paginile acestei cărți tot sufletul ei sensibil, sufletul unei eterne adolescente îndrăgostite, care ne dezvăluie o poezie a suferinței iluminate de iubire, oscilând între bucurie și tristețe, între trăire și vis, între trecut și viitor. Paradoxul acestei poezii este reprezentat de tumultoase, dar minunate peisaje sufletești îmbrăcate în nostalgie, alăturate cadrului naturii – suport, înfățișată cu realitatea prezentă a vieții pentru care suntem mereu (însă uneori triști) spectatori: „la ce/ primăvara aceasta/fără clasicii vestitori/ seninul zborului nu-i împărțit de nici un cer/ Prier, scâncește-n muguri, se revoltă/ și-nvinge-a iernii grea plămadă/…”

Versurile vorbesc despre anotimpuri, scena perfectă care ne captează în primul rând, scena pe care sentimentele se înșiruie unul câte unul, tristețea fiind predominantă: ”iarna-mi ninge sprâncenele a mirare de goale cuiburi/ scene în care crivățu-și recită recea tiradă -/ lamă de șiș care-mi ia pulsul carotidei/ cu fiecare fulg cernut funebru/ prin părul meu care se vrea mânz/ liber de anotimpuri/ și de zborul lor prin el.- lutul”. Poeta este un vărsător sensibil care topește zăpezile cu sensibilitatea poeziei pe care o scrie.

Această nouă carte a Lidiei Burduja va fi un succes, pentru că regăsim aici o poezie modernă, în care temele preferate ale poetei sunt iubirea, credința, familia, natura.