Primit pentru publicare: 29 mart.2016
Autor: prof. Miora NICULESCU, Constanța
Publicat: 29 mart.2016
Editor: Olivian IVANICIUC

Membrii Cenaclului literar la distanță despre « Fragilitate. Cuvinte pe verticală » de Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iași, 2016 

Dincolo de timp

În afară de tot ceea ce am realizat şi dincolo de toate cele care îmi compun existenţa am trăit. A fost viaţa mea. Sunt într-o etapă a vieţii mele când privesc mai mult în urmă, şi nu pentru a realiza un bilanţ ci pentru că dintre stări cel mai mult resimt nostalgia, dorul, nu regretul. Mă număr printre aceia care n-ar mai lua-o de la început şi nu pentru că nu a fost frumos tot ce am trăit ci pentru că nu-mi plac amăgirile, nu vreau să tulbur clipele unice cum au fost bucuriile succeselor şcolare, mai întâi, naşterea copilului, mai apoi, realizările profesionale, semnificative, pot spune, călătoriile în câteva mari capitale europene, trecute la bucurii pentru ˮ minte, inimă, şi literaturăˮ. De asemenea, n-aş vrea să retrăiesc durerile pierderii unor oameni dragi, sau zbaterea pentru obţinerea unui post de suplinitor precum şi umilinţele din timpul unor navete sfâşietoare gândind precum Ovidiu ˮCă sunt sărman şi singur pe acest pământ străin/Şi sunt sortit pierii la Pontul Euxin – Elegia a IX-a. Înţelegând că timpul este ireversibil, simt, ca şi poetul,ˮ Timpul creşte-n urma meaˮ, şi-mi amintesc doar ce a fost lumină în viaţa mea.

Prima emoţie, prima bucurie, prima vrajă care m-a cuprins a fost lectura care s-a întâmplat foarte devreme, puţin după ce am întâlnit patru ani. Am avut şansa ca această plăcere să nu mă părăsească niciodată şi mi-a adus cea mai mare satisfacţie spirituală până azi. A fost ambrozia sufletului meu. Dincolo de magia lecturii care mi-a devenit şi profesie, ceea ce m-a dominat şi m-a ajutat să străbat timpul într-un mod superior a fost iubirea. Iubirea faţă de orice. Iubirea faţă de lalele, de valuri, faţă de copii, de şcoală, de floarea-soarelui, faţă de medici, de lebede, de galben, de muzee, faţă de ploaie, faţă de tot.

Să trăieşti iubind este felul suprem prin care îţi poţi afirma şi confirma condiţia de om. Să trăieşti iubind este modul în care descoperi că nu eşti singur, că poţi, că trebuie să fii un partener social, un integrat în comunitatea din care faci parte, un membru care contează al familiei tale, un model, un mentor pentru cei tineri, iar în acest sens mă ajută şi profesia. Să trăieşti iubind îndeamnă să respecţi tot ceea ce este în jurul tău, să trăieşti în ritmurile vieţii şi să ai convingerea că trebuie să întorci ce ai primit în dar de la Dumnezeu, şi anume capacitatea de a înţelege. A înţelege poate fi sinonim cu ˮa ştiˮ,ˮa respectaˮ sau cu ˮa puteaˮ . Dincolo de cunoaştere este vidul, este neantul, iar dincoace de a şti este iluminarea, este credinţa, este puterea de a trăi în armonie cu tine, cu lumea şi cu cele cinci elemente fundamentale : aerul, apa, focul, piatra şi lemnul, care dau sens unei existenţe conştiente de ea însăşi.

Vine o vreme când înţelegi că ceea ce ai făcut în viaţă se înscrie în două coloane : DA şi NU. Şi pentru aceasta îmi vine în minte mărturisirea unei colege care spunea că are tot ce nu şi-a dorit şi ce şi-a dorit nu are. Sunt sigură că sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut bine şi de care sunt şi mândră şi cred că pe unele chiar le-am greşit, dar..ce ar fi viaţa fără mozaicul trăirilor noastre!? Cum ne-am bucura de succes dacă n-am şti gustul amar al eşecului? Am văzut un film turcesc din care am reţinut nişte formule de politeţe dintre care mi-a atras atenţia una pe care atunci nu am înţeles-o prea bine, sau am crezut că e convenţională. Un personaj avea un necaz şi interlocutorul îi spune ˮ – să treci cu bine peste asta.ˮ iar celălalt îi răspunde ˮ- să-ţi fie prietenii sănătoşi.ˮ Să-ţi fie prietenii sănătoşi ! Ce urare! M-am gândit mult la acest lucru şi acum, după mulţi ani, îi înţeleg sensul şi măreţia gândului celui care o spune. Să-ţi fie prietenii sănătoşi !

Şi, acum, să vorbim despre prietenie. Asta am descoperit la capitolul realizări. Realizări, hm! Un cuvânt acoperitor pentru unii, şi receptat de alţii mai mult în plan material. Nu e cazul meu şi nu aici. Viaţa mea nu se măsoară în metri pătraţi sau cai putere, nici în conturi bancare sau carate, ci în alte unităţi de măsură. Poate în sentimente, în trăiri, în emoţii, în sunete şi culori, în litere şi cărţi. Adevărata mea viaţă se măsoară în prieteni.

Printr-o întâmplare cu totul obişnuită mi s-a propus să-mi exprim un gând despre senectute şi, nu chiar pe un şerveţel cum se spune, ci pe o jumătate de pagină am scris o frază mai scurtă decât titlul şi peste un timp aveam să constat că… Cineva mi-a luat în serios micul gând şi l-a introdus într-o carte. O carte cu prieteni. Şi aşa am descoerit un OM, şi cu adânc respect, dacă îngăduie un PRIETEN, Ion N. Oprea. Vă rog să fiţi prietenul meu, Domnule Oprea!

Vreau să stiţi despre mine că împreună cu soţul meu, Mugur, avem un fiu, Rareş-Costin, de 42 de ani care are o fiică de 18 ani, Alexandra-Alina şi ei reprezintă sensul vieţii noastre. Şi eu, ca şi mulţi dintre prietenii noştrii, m-am născut cu tocul în mână şi cu cartea pe genunchi şi aşa va fi până la sfârşit. De aceea vă consider prietenul meu, pentru că nu puteţi fără toc şi fără carte. Prieten drag, mi-aţi schimbat ˮo clipă  din şirul clipelor la felˮ când, cu bucurie, am primit o lacrimă de drag şi dor ˮ Fragilitateˮ  subintitulată ˮCuvinte pe verticalăˮ. Nici nu deschid bine cartea şi mă las în voia versurilor după ce am admirat inteligentul joc de cuvinte din primul capitol ˮ I.O, ce poezie!ˮ Capitolul debutează, cum altfel, decât cu un omagiu adus lui Eminescu, mereu Eminescu al nostru, spiritul tutelar al geniului românesc.

Versurile sprințare ale poemei „Preocupări” emană un optimism molipsitor: „Uite, colea macii,/ce lirism, ce taine.” Sau „Spre seară,/să admiri/cum bate vântul,/răscolind pământul…/Stai că/mi-a zburat cuvântul…/o mare, ce poezie/”. Patriotismul, sentiment profund al generației noastre se regăsește în poezii precum: „Dac”, „Ruleta”, „Pământ” și altele. „Flori de gând/gând inspirat,/zboară în arhivele timpului,/să te găsească pe tine,/Dacie străbună (Gând)”.

Înaintez în lectura volumului, mă opresc din gândit și simt cât de mult îl iubesc pe Bebe, și vă iubesc și pe dumneavoastră că ați dat mai departe „Amintește-ți mereu” și ca să mă înduioșez și mai mult citesc „Bătrânii” și-mi simt neputiința ca pe un păcat insurmontabil: „Un Stat fără grija bătrânilor/cum nu a fost vreodată/de când e glia,/o pârloagă a mai rămas/din tot ce a fost/RESPECTUL ȘI OMENIA!”.

„Cronică” este un capitol în care se simte condeiul de pamfletar, de poet al cetății, de ancorat în realitatea noastră joasă și meschină care nu s-a resemnat, care trage un semnal de alarmă cu valoare de simbol al clopotului de avarie. Poezia „Deșteptarea” este semnificativă în ilustrarea acestor idei pentru că „Timpul României noastre a venit”, cum spune mesajul Regelui Mihai. Optimismul autorului este susținut de versurile din final: „Vom avea,/oare,/tăria patriotică de a-l gestiona,/ridicându-ne/din locul în care am fost îngenunchiați,/noi, cetățenii și țara?/Speranțe de viață…”.

„Cuvinte” este ce-a de-a treia parte a volumului de pictograme care se deschide cu poezia „Demnitate” în care revolta poetului față de fenomenul politic din țara noastră face ca titlul să devină o amară ironie. Demnitatea este tot a noastră și ni se recomandă „cu mare demnitate/să-i și tolerăm, să/uităm de toate;/că, la o adică -/viața este ciclică:/tot ne reciclăm și în fapt noi regresăm/”. Morala acestui manifest e ca în fabulă „Vrem egalitate, dar nu pentru căței” (Gr. Alexandrescu – Câinele și cățelul).

Pe autor îl frământă lipsa unor vectori fundamentali pentru generațiile viitoare: educația și patriotismul. Ei, bravos! Ne-am globalizat! ar spune Caragiale. Poeziile „Dilema” și „Întrebare” și-au găsit „Cheia”: „ne paște criza cea mare,/haosul…/pentru că/România trebuie așezată,/pe umerii tineri/a generațiilor puternice/cu curaj, vrednice,/iar cheia progresului/e cheia interesului țării” și glasul înțelepciunii atrage atenția prin experiența de viață a unui om aflat mereu în pas cu evenimentele ca un intelectual căruia îi pasă de țară și de oameni: „vă spun cu certitudine/că știu de demult/din veche tinerețe/și-i trist la bătrânețe”. Versul oximoron „din veche tinerețe” nu exprimă o contradicție în termeni, ci o stare de spirit, tinerețea – care i-a permis autorului să fie conectat la clipa trăită precum și acumularea de experiențe care compun viața unui fin observator al lumii în care există.

În capitolul „Intime” te seduc titlurile poemelor, adevărate confesiuni lirice în care duioșia, tandrețea, dragostea sunt exprimate în versuri de dor, de drag, de profundă și perenă iubire: „Aspră-i viața și amară/gingășia-i tot mai rară/pân-ce amintirile își rup toate filele…/odată cu zilele…” (Gingășie). Iată câteva titluri cu valoare evocativă: „Amintirile”, „Nu ești singura”, „Amin!”, „Vino!”, „Ochii”, și iată câteva versuri fără înflorituri stilistice, fără podoabe artistice, lăsând ideea liberă și gândul curat să se exprime pe ele însele: „Ai ascuns,/dar am aflat/c-ai să scrii/o poezie/bună sufletului meu;/” (Am aflat); „Să te uit,/cum aș putea?/nici verigheta nu-mi dă voie;” (Oaspeții); „Azi/a fost greu/și pentru mine,/37 de ani…” (Amin!).

Și dacă sunt „Intime”, se cuvine să le citim cu sfială și să le așezăm în sipetul unde le-a ținut poetul un timp spre a nu tulbura mai mult oglinda sufletului său cu aburii unei răsuflări în neconcordanță cu ritmul neșterselor amintiri. Am învățat și am constatat că un volum de poezii se deschide cu acea operă care dă și titlul volumului și care reprezintă arta poetică. În cazul nostru, scriitorul Ion N. Oprea, lasă mai la urmă capitolul care conține discursul său liric, matrice a întregului volum, și anume „Fragilitate”. Totul este fragil și plăpând, ca însăși viața dintr-un fir de iarbă, pentru că poezia – titlu este o evocare a acelora ce nu mai sunt, de curând plecați, sau mai de demult, precum cei îndumnezeiți în Holocaust. Adaug și omagiul meu în cartea de condoleanțe a cenaclului nostru tuturor acelora către care se îndreaptă gândurile și inima dumneavoastră. Poezia „Dincolo” nu este un discurs funerar, cum s-ar crede, ci o elegie care-i însoțește drumul spre lumină Adrianei noastre căreia i se adresează cu un vocativ colocvial, în primul vers al ultimei strofe și îngânat, ca un ison de o asonanță în ultimul vers. Încadrat de puncte de suspensie care marchează tensiunea dramatică, versurile finale ne emoționează profund „…Adriano, te rog/în ce loc/lumânările,/pentru noi/ai spus că le-ai pus?…”.

Incantațiile care aparțin mitologiei tradiționale privind cultul strămoșilor se regăsesc în poemele: „Rugăciune”, „Neputiința”, „Dincolo”, „Colocviu”, iar în „Filosofie” latura reflexivă a scriitorului se relevă prin monolog interior în care pronumele personal la persoana I este întotdeauna la plural, accentuând apartenența la grup, la dreptul de a nu fi singur. „Ce știm/noi/despre nenorocirea altora,/ne-am întrebat/[…]Și i-am plâns./Și ne-am plâns,/că și aceasta este o poveste de filosofia vieții.”

Tragedia de la „Colectiv” – iată ce cuvânt predestinat pentru un loc în care, împreună, tinerii intrau în rezonanță cu muzica, cu fenomenul artistic – ne-a îndurerat pe toți și pe Ion N. Oprea, care empatizează cu bucuriile și durerile semenilor. Respect!

Capitolul „Modernitate” s-ar fi putut numi „Mondenitate” pentru că aflăm un Ion N. Oprea cu un spirit ludic emoționant, vioi și hâtru, cu un surâs misterios în colțul gurii și ochii jucăuși care urmăresc efectul versurilor asupra cititorului. „Reguli” confirmă cele de mai sus pentru că „Arta de a găsi bărbatul pentru o viață-ntreagă” este „o idee vagă” și poetul recomandă ca „doamna/să-și ieie adio…/că bărbații însurați/greu își părăsesc soția.” Forma neliterară a verbului „a lua” dă farmec și autenticitate textului. Poezia „Încurajare” este o pătrundere furișată în iatac și sub pretextul unei cercetări sondează, cu umor, relațiile parteneriale și rolul minciunii, mai mult sau mai puțin nevinovate. Spune despre minciuni că „sunt semne ale slăbiciunii,/chiar ale egoismului meschin/și uneori însemne ale tristului destin.”

Deși ironia și hazul de necaz însoțesc mesajul poeziei, totuși, familist pur-sânge, scriitorul revine la „cuvinte pe verticală” concluzionând că „Și cel care minte și cel fără ne minte/dărâmă zidirea, alungă iubirea” pentru că „Și dacă e vorba de viața în doi/facem un pas înapoi,/cu comunicare lină/și cu figură blajină/vorbind despre sinceritate/c-amândoi avem dreptate.”

Tema centrală a capitolului „Modernitate” o reprezintă FAMILIA, iar în ultima poezie a capitolului „Empatie”, tema este destrămarea familiei. Într-o poezie fără canoanele prozodice simți vibrația cuvântului liber să-și reverse bogăția de sensuri într-o proză lirică pe care a abordat-o I. N. Oprea. Un rol important în transmiterea ideilor poetice îl au semnele grafice precum: punctele de suspensie, virgula, semnul întrebării, semnul exclamării, acestea marcând mirarea, uimirea, nehotărârea, reluarea ideii sau timp de gândire: „Ea a fost bătrâna mândră cu nepoții,…/iar acum în casă/au rămas… doar…/visurile.” (Rândul).

Interogația din chiar titlul poeziei „Scrisorile”, nu este una retorică. Ea sugerează, mai de grabă, o mirare, o nostalgie, un profund regret că dialogul epistolar va dispărea și, astfel, arhiva spirituală a neamului va fi mai săracă. Rima interioară conferă o muzicalitate specială mărturisirilor lirice, un vibrato ca o îngânare-legănare surdă, înfundată, discretă pe care scriitorul o dirijează către mine, cititorul după cum se întâmplă și în capitolul „Țăranii mei”. Cu o ironie bine temperată, descoperim noua maladie a secolului: Bejania, dezrădăcinarea, alienarea și chiar exodul.

Toți suntem țăranii artistului, toți avem copiii plecați și spitale precare într-un sistem care și-a pierdut busola. Medicii au plecat, asistentele nu mai sunt și medicamente, ioc! „Iată,/am auzit că/medicii lor,/ca de casă,/chiar și sanitarul,/sora care scria rețeta,/au plecat peste hotare…și se întreabă,/ei între ei,/le-o fi mai bine acolo,/că lor,/țăranilor mei,/aici,/nu!” (Țăranii mei).

Acest capitol are valoare monografică, amintind în poezia „Serile” de o mamă coborâtoare din Smaranda Creangă, purtând „casânca pe cap/…ca o regină mândră a noastră/”, iar în „Fratele” este amintit un unchi mort în război „acoperit de zăpadă,/cu capul pe pușcă/apărându-și sora și țara.” Deși natura nu este o temă în sine, iată poezia „Pădurea” este o adevărată lecție de biologie și reprezintă o etapă a inițierii în drumul cunoașterii amplificându-se valoarea monografică prin asumarea tradițiilor. Tatăl cunoștea „când se schimba vremea,/și când cădea bruma,/după cum alerga porcul/cu vreascuri în gură.” Imperativele „Vezi pădurea în zare” și „Privește poienile,/” țin trează atenția copilului asupra tainelor pădurii. „Fântâna”, „Ignatul”, „Crăciunul”, „Bunica” și „Bunicu” completează galeria cu amintiri a unui topos care se numește Priponești. Astfel, satul devine CENTRUM MUNDI, iar străbaterea drumului către și dinspre Priponești este o inițiere perpetuă între dincolo și dincoace, dincoace și dincolo. Trec peste bogăția de sensuri privind toponimul Priponești și simt că acolo unde te-ai născut și unde-ți sunt îngropați părinții, acolo unde este o școală și unde este o biserică cu icoane în veci adorate, acolo este Priponești.

Et ego in Priponești fuit!

În ceea ce privește universul poetic prezent în volum am remarcat că interesul autorului se îndreaptă mai mult spre condiția umană și că omul este pivotul liric, această atitudine extinzându-se asupra societății, asupra cotidianului și asupra unor frământări privind autismul guvernanților în legătură cu viitorul tinerilor cărora nu li se propun soluții viabile.

Nu în ultimul rând, se resimt și dureri înăbușite când constată că, s-o spunem direct, bătrânii sunt ignorați de societate, în general, și autorități, în special. Mai fac parte din acest univers poetic concepte precum: prietenia, familia, cuplul. Lirica erotică se reduce la legăturile pe viață, la respect și la iubiri împlinite, ceea ce este foarte optimist, semn că dragostea este la baza familiei, și familia la baza lumii. Lipsește din acest univers natura, conform sintagmei „Poezia naturii”, de tip pastel, și aceasta pentru că scriitorul îi atribuie conotații filozofice cum se întâmplă în capitolul al X-lea, intitulat chiar „Filozofice”. Câteva titluri: „Copacul”, „Natura”, „Pământul” nu acoperă apartenența eului liric la zugrăvirea naturii de tip tablou, ci a receptării ei ca parte a filozofiei.

Dincolo de conținutul de idei din acest volum, privesc și obiecul cultural numit carte și nu pot să nu apreciez culoarea ultramarin, culoarea cernelii a copertei pe care se decupează figura luminoasă și luminată a autorului așezată într-un caseton ca o fereastră spre sufletul nostru.

Să vă fie prietenii sănătoși!

„Cerneala cărții
asemenea
Mării Marmara
noaptea
când din turn
privea
frumoasa Malcatun
ținând pe cer o semilună
și în mână
un semilun.”