Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MEMORIA BOTOŞANILOR. LUDOVIC DAUŞ – UN SERIAL DE EVOCĂRI ALE BOTOŞANILOR NATALI

LUDOVIC DAUŞ – UN SERIAL DE EVOCĂRI ALE BOTOŞANILOR NATALI

Autor, Ionel Bejenaru

dausScriitorul LUDOVIC DAŞ (n. 19 septembrie 1873, Botoşani – m. 17 noiembrie 1954, Bucureşti) – romancier, poet, dramaturg, traducător, publicist-, botoşănean get-beget, era fiul lui Alfred Dauş, ceh de origine şi al Mariei (născută Negri, aparţinătoare unei vechi familii moldoveneşti, aceeaşi căreia îi aparţinea şi Costache Negri). Aici, la Botoşani, îşi petrece copilăria, aici (tatăl era un preţuit inginer – absolvise Politehnica din Praga-, mama activa în Societatea Doamnelor Române din Botoşani) învaţă liceul, la acelaşi faimos „A.T.Laurian” – întrerupt de scurte treceri pe la Şcoala Militară din Iaşi şi Gimnaziul din Fălticeni -, reluat apoi – cl.V-VI -, pentru a alsolvi clasa a VII-a la Liceul Sf. Gheorghe din Bucureşti (avându-i aici profesori pe Al. Odobescu şi Ionescu-Gion). A urmat studii de Drept, absolvite cu teza „Pedepse. Caracterul şi natura lor”, publicată la Botoşani, în 1897.

Din bogata sa operă literară, desprindem romanul „Asfinţit de oameni”, frescă a lumii Botoşanilor de altădată, bine apreciat de criticul Eugen Lovinescu, fiind o operă ,,solid construită, cu o tehnică realistă, onest realizată şi scrisă, în sfârşit, fără o retorică romanţioasă”.

Tot Botoşanilor săi natali, Ludovic Dauş le dedică un serial de evocări, în „Adevărul Literar şi Artistic”, cunoscută publicaţie literară bucureşteană, gazdă bună pentru numeroase condeie botoşănene – N. Iorga, H. Sanielevici, Ion Sân Giorgiu, Constantin Iordăchescu, Barbu Lăzăreanu, Mihail Grigore Posluşnicu, Dr. A. Bortkievici, Al. Viţianu, Adrian Verea, C. Graur, Ion Călugăru, B. Fundoianu, S. Maur, Dr. Gr. Graur ş.a. L-a „pus pe jar” un vechi concetăţean şi confrate literar – Barbu Lăzăreanu – „Ce-ar fi dacă ai scrie despre scriitori şi oameni din trecut? Ai cunoscut o generaţie, astăzi dispărută şi nesocotită (…) Şi fiindcă, şi Lăzăreanu şi eu, suntem copiii aceluiaşi oraş de provincie, iată că ni se întoarce gândul îndărăt, departe, la copilăria noastră, la Botoşanii în glodul şi grădinile căruia am crescut şi care străluceşte încă în soarele închipuirii noastre cu turnurile bisericilor lui, multe şi frumoase, cu profesorii şi liceul Laurian, cu Scipione Bădescu, poetul-gazetar de la „Curierul român” şi prietenul lui Eminescu” („Prolog sentimental”, în ALA, 11 februarie 1923). Demarajul fiind făcut, Ludovic Dauş continuă – „În ciuda pitorescului de astăzi şi a bulevardului larg, tras în linie dreaptă, de la cazărmile artileriei, de lângă gară, prin faţa spitalului „Sf .Spiridon” şi a grădinii popei (n.n.?) Vârnav şi până hăt departe la Liceul Laurian, oraşul de acum aminteşte încă oraşul de ieri (…) / Îi văd, din copilăria mea, pe boieri, colindând dela o casă la alta, câte două şi trei zile în şir, ca să-şi ia adio de la prieteni şi rude, pentru a călători cu drumul de fier la Galaţi, şi făcând aceleaşi vizite la întoarcere, ca să adeverească că s-au întors sănătoşi şi ca să povestească din cele văzute (…)” („În Botoşanii glodoşi”, în ALA, 18 februarie 1923).

Era aici, la Botoşani, în protipendadă, un tip aparte, insolit şi pitoresc, uşor de remarcat şi identificat. Era Costică Bobeică. Păi,cum putea să-i scape lui Ludovic Dauş? – „Îmi închipui că mult mai mult ca primul zbor al lui Bleriot cu aeroplanul deasupra arenelor de la hipodromul din Bucureşti – a făcut vâlvă în Botoşanii de-atunci sania cu valtrapuri adusă de Costică Bobeică din Bucureşti! (…) / Această sanie cu o pereche de cai negri troteuri, cu o reţea de ochiuri şi canafuri, umflându-se ca un voloc albastru, era minunea mare a zilei, evenimentul capital (…) / Se mai pomenea doar de un cămătar, despre care Dumitrache Miclescu (n.n. Dimitrie Scarlat Miclescu, importantă personalitate a Botoşanilor, paşoptist şi unionist de frunte), fost ministru sub Cuza, scria cronici rimate, începând cu versurile: „Pavalache cel vestit / Care târgu-a sărăcit (…)”. Şi tot aici, mai consemnează Ludovic Dauş – ,,(…) Cortazzi îşi pierduse moşiile, câţiva din Ghergheleşti, din Iamandiceşti şi Micleşti – o mulţime de boieri cari din actori principali trecuseră pe al doilea şi al treilea plan (…)”. Mde, schimbare a fost şi atunci şi este. Aşa că ,„Eroii erau acum: Costică Bobeică, cel cu sania şi casa cu mai multe trepte, şi cu bucătarul ţigan cu bonetă albă pe cap, Vasilică Stavri, tatăl poetului Artur Stavri (şi al lui Raul Stavri, implicit – n.n.); Grigori Holban din Dorohoi, care sta mai mult în Botoşani (…), Ionică Arapu, Mihai Ciulei, Iencuţa Buzdugan (…)” („Dela Costică Bobeică amintire”, în ALA, 18 martie 1923).

Nu odată faima Botoşanilor era data şi de vechile case boiereşti de aici, interesându-i atât pe localnici, cât şi pe oaspeţi. Alte evocări ale lui Ludovic Dauş o confirmă din plin – „(…) Şi era în mijlocul oraşului o casă mare, cu două caturi şi acoperişul de tablă roşie, ce se zărea de departe (…) Casa aceea mare era a lui Hajnal… Întâi, Emeric Hajnal…, văduva lui, Emelina, dr. Arpad Hajnal… Fraţii mai mici Geyza, Etelca şi Ştefan. / (…) Faţada parterului, la intrare, multă vreme a fost vopsită cu uleiu în roşu. Era reclama farmaciei lui Hajnal, pe care poporul o botezase „spiţeria roşie” (n.n. clădirea, cunoscută în timpul din urmă drept „Farmacia Semaca”, a fost demolată prin anii ’80, lăsând loc blocurilor de locuinţe noi, muncitoreşti, aduse de acţiunea tăvălugului comunist, mai dând o lovitură Botoşanilor patriarhali şi arhitecturii burgheze „decadente”). Ei bine, aici, la „Spiţeria roşie”, protipendada locală şi cea a emigraţiei erau la ele acasă, la „taifasuri lungi între Emeric Hajnal şi dr. Isak, cu tatăl meu, cu prefectul Ventura, cu Cortazzi, Adam Haret, Aga Beşână, Ghergheli, St. Georges, Semaca”, Dauş mai precizând că Hajnal era refugiat al Revoluţiei Ungare din 1848, mama sa, duduca Roza jucase un rol, pentru care a stat în temniţă la Mohaci („Casele Hajnal”, în ALA, 8 aprilie 1923).

Ei, dar „Spiţeria roşie” rămâne o frumoasa obsesie pentru Ludovic Dauş. Drept pentru care, îi mai dedică un episod. Aprofundând chestiunea, autorul consemnează – „Spiţeria roşie” din casele cu două caturi şi cu două balcoane a(le) lui Emeric Hajnal fusese mai demult a unui oarecare (n.n. ei, nu chiar oarecare!) Binder, saxon din Transilvania, devenit socrul lui Hajnal. Hajnal era nobil. Un ascendent al său, aprig luptător împotriva turcilor şi distins de Ştefan Bathory, domnul Ardealului (…). / De altfel, niciunul din refugiaţii celor trei revoluţii, polone 1831, ungare 1848 şi ultimei revoluţii polone 1862-1863 nu şi-a putut apropia accentul graiului nostru – Schmid, Bilinski, Cornel Dobjanski, col. Rochitnitzky, dr. Isak, Tokarski, Candiani, tatăl meu – Alfred Iosef Douşa, ascuns sub pseudonimul Iosef Buseck”. Vedeţi, o adevărată floare a emigraţiei, aflată la Botoşani! Mihăilenii, Dorohoiul, Roman (Neamţ), dar mai ales Botoşanii erau bunele ei gazde. Ludovic Dauş, în acelaşi episod, menţionează casele lui Adam Haret din Botoşani, pe unde au trecut „toţi revoluţionarii poloni, în frunte cu Adam Valejinski, generalul Dombrowsky, refugiat din Siberia, care a strălucit apoi în fruntea „Comunei” (n.n. din Paris), murind în faţa plutonului de execuţie de la Père Lachaise” („Un cazan în fierbere şi un maimuţoi cu epoleţi”, în ALA, 22 aprilie 1923).

După mai puţin semnificativul episod „O bucăţică de nud…”, Ludovic Dauş „poposeşte” asupra unor feţe boiereşti botoşănene – Anibal Gherghel, fost aghiotant al lui Cuza, „pentru că şterpelise una din iubitele domnitorului, se trezise surghiunit prefect la Botoşani” („Un Gherghel şi-un Moţoc”, în ALA, 27 mai 1923), Ionică Gherghel, dela moşia Costeşti, St. Georges, de la moşia Ionăşeni ş.a. („Feţe boiereşti”, în ALA, 17 iunie 1923).

Şi în acest serial de evocări ale Botoşanilor, din „Adevărul Literar şi Artistic”, aşa cum în romanul „Asfinţit de oameni”, Ludovic Dauş insistă pe portretizarea unor botoşăneni de faimă, unul dintre aceştia fiind Alexandru Saint-Georges, tatăl poetului Ion Sân Giorgiu -,,(…) Alexandru Saint-Georges, omul de lume şi apreciat compozitor de valsuri şi melodii, cele mai multe pierdute, dar care au zbârnâit în vremuri sub arcuşurile lăutarilor şi aproape pe toate pianinele din Botoşani” („Un Gherghel şi-un Moţoc”, în ALA, 27 mai 1923).



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5