MEMORIA BOTOŞANILOR

I.GR.OPRIŞAN ŞI BOTOŞANII

 Fară a putea preciza anul, oricum în perioada interbelică, publicistul şi scriitorul I.Gr.Oprişan vizita meleagurile Botoşanilor, vizita ocazionându-i un reportaj, „Meleagurile lui Eminescu”, inclus în volumul „Luminişuri” (Tipografia „Cugetarea”, Bucureşti, f.a.). Cert este, cum reiese din text, i-au fost călăuzitori Tiberiu Crudu şi Preotul Toma Chiricuţă.

,,Hotărât lucru: Botoşanii cu împrejurimile lor cuceresc. Stând într’o regiune pitorească, pe un tăpşan, nu prea departe de dealurile Jijiei, nici de acelea ale Siretului, Botoşanii este, desigur, prin tot ceea ce a pus în el, ca farmec natura şi ca rânduială omul, o aşezare de întâia mână. Şi dacă nemereşti aici în prourul primăverii, când grădinile, minunatele grădini, îmbracă straiu alb de nuntă, te trezeşti gândind la grădinile spânzurate din Orient. Uliţele vorbesc că au avut parte cândva de gospodari vrednici. Casele, uneori cu parcuri vechi boiereşti de frumuseţe unică, alteori cu simple, dar înviorătoare grădini, livezi şi vii, marchează dealungul străzilor tot atâtea popasuri odihnitoare pentru ochii călătorului. / Iar dacă vrei să cunoşti mai acătării târgul şi să te îndrăgeşti de rosturile lui din trecut, fă-te a duce la moldovanul acela, cu ochii ca ai iezerelor de limpezi şi cu graiu în care Nică a lui Ştefan a Petrii şi-ar recunoaşte azi unul din cei mai autentici urmaşi. ,,Bădia” Tiberiu Crudu se pune, numaidecât, la dispoziţia ta. De gândeşti să mergi pe jos în răgaz, te însoţeşte bucuros. Vremea trece ca un basm, ca o nălucă. O rimă, un cuvânt, o reminiscenţă din satul său Tudora, ori o simplă expresiune neaoş-moldovenească – şi nici nu bagi de seamă când îţi trec pe dinainte cule boiereşti, ogrăzi cu plantaţii măiestre, liceul renovat, şcoala Marchian în care au învăţat Eminescu şi Iorga, parcul cu ulmul multisecular ce-şi reazimă, gânditor, coatele de pământ, înălţându-şi apoi din nou întâiul rând de braţe, ca un candelabru, spre lumina de primăvară a cerului. Şi te pomeneşti în grădina publică respirând mireazmă proaspătă de mălin după ploaie. Urci apoi spre chioşcul de trestiiş din „Olimp”, unde un cititor cufundat în Anatole France stă de vorbă cu zeii. / Întâi şi întâi ,,bădia” îţi arată de aici dealul stăpânitor al conjurimilor, dealul dela Tudora, de pa care departe în vaduri, se zăresc sclipind apele Sucevii şi ale Siretului. Colo, după alt deal apropiat, ce şi-a pus pe umerii păduroşi mantaua unui mov gingaş stă pitită mănăstirea Agafton iar mai departe, cale de 30 de km. între dealuri revărsate, ce se întretaie cu linii dulci, mănăstirea Vorona. Printre luminişurile grădinii se zăresc două turle deosebite de ale tuturor bisericilor din târg. E biserica „Sfântu Gheorghe” a Rarişoaiei şi „Popăuţii” lui Ştefan, amândouă nişte bomboniere ale artei. Dacă mergi mai agale printre mălini, pierzându-te la cislă cu bădia şi cu Părintele Toma, ce-şi pleacă fruntea subt bolţi de ramuri încovoiate de florile învierii, tresari cătând în jur o mână care-ţi întinde, de undeva,o tavă cu faguri … Şi trei zile dearândul, de câte ori scoţi haina din cuier, mireazma mâinilor te urmăreşte ca amintirea unui fagur de miere. De acu’nainte pasă-mi-te să nu vezi ,,Popăuţii”. Bădia vine cu brişca. Te urci în ea şi nu te opreşti decât în poarta Sfântului Nicolai Popăuţi. Comisia monumentelor istorice nu lasă intrarea slobodă – şi bine face. Dar bădia, care încarcă şi descarcă aici, de mulţi ani, pe toţi vizitatorii străini, ştie unde stă omul cu cheile şi cât răsuflă caii de trei ori, vizitiul a şi sosit cu dânsul. Omul se pleacă respectos în faţa pelerinilor, iar bădia îi spune, ca o scuză: -Iacă, îţi fac fac iar de lucru. / Biserica, proporţionată splendid în liniile caracteristice ctitoriilor lui Ştefan, cu brâie, paftale smăltate şi falduri sprinteni, mai păstrează înăuntru, în ciuda vremii şi oamenilor care au restaurat-o, câteva zugrăveli din veacul al XV-lea. Sunt mărturii de conştiinţă religioasă din vremea când zugravii puneau genunchii la pământ înainte de a înflori pereţii cu icoane cari mai presus de toate, însemnau neînfrântă credinţă. Icoana domnescului ctitor, din dreapta naosului, pare a spune „Bunule Părinte, sunt rănit şi’nvins.” Nicăieri nu se mai vede icoana aceasta (…) / Ba dela o vreme, când încep grâile să facă vălurele subt alintarea vântului şi pajiştile să smălteze costişa, îţi vine să sari din trăsură, să te amesteci cu mieii, să sburzi cu ei şi să-ţi pleci gura pe sfârc de iarbă fragedă prin care curge viul pământului mamă. Dar un’te lasă caii bădiei? Ei ştiu să meargă drept la mănăstirea Agafton. Şi după ce suie printre holde, dealul şi-l urmează pe zare, printre arături proaspete, coborând spre codrul tainic, deodată taie calea pe subt poala pădurii, spre sfântul lăcaş. Orizontul se frânge subt fiecare pas. Îndărăt sta de santinelă un turn de biserica îndepărtată. Înainte calea se înfundă în codru. Vântul suflă undeva departe. E linişte de templu. Cântăreţii pădurii psalmodiază imnuri aducătoare aminte de copilăria fermecată. Cândva a hoinări pe aici şi Eminescu. Şi paşii lui ţi se-pare că răsar de subt „frunzişul veşted” cum răsare din tainiţele pădurii fragedul culorilor de codru proaspăt încheiat. / În poiana largă, de odihnă şi întărire, a nins cu flori de măr. Aci eşti în templu. Ecouri fine, decoruri şi glas de clopot purtat pe vârfuri de bolţi. Scări curate, de piatră, arată calea spre mănăstirea de maici, adăpostită între pometuri cu straiu de flori bogate. Te abaţi pe la bisericuţa de lemn, unde o măicuţă a bătut, sacadat, în toaca de teiu şi acum a aprins candelele. Urci, mereu pe scări, în biserica mare. O maică, stană de piatră, stă într’o strană iar o alta citeşte din vechi ceasloave pe nerăsuflate. Afară, în natura-templu, ceilalţi cântăreţi oficiază, cu desăvârşită artă, slujba lor de veacuri. I-ai asculta, bucuros, o veşnicie. / Cărturarul care vine la Agafton, în mănăstirea dintre codrii de adâncă pace ai Botoşanilor, e bine să nu ocolească, ori cât ar fi de grăbit, căsuţa maicii stariţe. E o bătrânică măruntă ca şi chilioara în care te primeşte, şi mucenică aproape ca o păstaie uscată. Pe vremuri, înainte de a se închina vieţii ascetice de mănăstire, a făcut şi ea poezii. Dar despre asta să n’o întrebi. / Ci mai degrabă să-ţi spună despre feciorul cel mic al lui Eminovici de la Ipoteşti. Multe n’ai să afli. Dar ai să tresari, şi ai să simţi fierbinţeala lacrimii sale, când ţi-o povesti cum a „copchilărit cu Mihai”. Era cam de o iarbă cu ea, acel „băiat frumos şi cu ochi sfioşi”. Cam colinda el mult „prin codrii ăştia”. Altceva, afară de nenorocirile Henrietei şi de aceea că „poetul a plecat prin codri citind şi visând”, n’ai să mai ştiriceşti. / Dar sărutând mâna slabă a bătrânei, a cărei copilărie nevinovată s-a împletit, în vorbă şi în jocuri, acum 75 de a ani, cu aceea a lui Eminescu, ai să simţi trecând tremurul mâinii lui în mâna ta. Când se vor fi dus în porturile veciniciei şi bătrânii aceştia, iradierea celor din urmă ecouri ale trecutului, va mai rămâne doar „codrul cu izvoarele” ce-au hrănit sufletul celui mai mare cântăreţ al lor şi, de nu va mai rămâne nici codrul peste vârful căruia să treacă ,,stoluri de rândunele”, eternitatea va găsi în stihurile lui Eminescu destul freamăt, murmur, cântec şi viaţă. / Ai tresărit o clipă în faţa unui fost tovarăş de copilărie a lui Eminescu şi pleci de-acolo cu frânturi de cântece pe buze, printre tainurile legănate ale schitului. La câţiva chilometri după ieşire din pădurea de mistică reverie a Agaftonului se desluşeşte, ca într’un miraj de fericire, satul moldovenesc al Ipoteştilor. Coama pădurii se subţiază şi se pierde ca o amintire de demult la marginea acestui Betleem al poeziei noastre. / În legănatul trăsurii de ţară simţi cum pe meleagurile acestui glorios pământ al Moldovei de sus răsar vii, paşii copilului de geniu, înfundat în dulcea legendă a codrilor”.