Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

MIHAI EMINESCU. Documente biografice necunoscute (III)

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.6 (150), Iunie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


MIHAI EMINESCU
Documente biografice necunoscute (III)

Primit pentru publicare: 14 Iun. 2021
Autor:  Nicolae IOSUB, Botoșani
Publicat: 15 Iun. 2021
© Nicolae Iosub, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

 


MIHAI EMINESCU

Documente biografice necunoscute (III)

 Despre Mihai Eminescu, ,,Luceafărul poeziei românești”, ,,Omul deplin al culturii române”, s-au scris mii de cărți, biografia sa a fost cercetată în cele mai mici amănunte și, cu toate acestea, sunt foarte multe lucruri necunoscute despre viața, activitatea și opera sa, poetul fiind un om care nu și-a dezvăluit multe momente importante din viața sa. Din aceste motive, o biografie completă este greu de imaginat, dar, odată cu trecerea timpului se pot descoperi noi informații și dovezi despre anumite aspecte ale vieții sale destul de scurte, dar de o intensitate remarcabilă.

    Am inventariat o serie de necunoscute din viața și activitatea lui Mihai Eminescu, de o deosebită  importanță pentru eminescologi, care ar contribui la stabilirea adevărului din anumite momente ale vieții sale și nu ar lăsa la latitudinea biografilor să emită diferite ipoteze nerealiste.

     Redau mai jos o serie de necunoscute din viața lui Mihai Eminescu, care, sper să fie eliminate în viitor și să se lămurească, definitiv, o serie de ipoteze lansate de biografii poetului.

  1. 5. Actele medicale din perioada bolii lui Mihai Eminescu, 1883- 1889   

      Acum, 171 de ani, când s-a născut Mihai Eminescu, o serie de boli făceau ravagii în rândul populaţiei, nefiind medicamente şi tratamente eficiente pentru vindecare, medicina fiind o ramură puțin dezvoltată. Şi mă refer aici la holeră şi tuberculoză, epidemii care afectau o mare parte din populaţia României și a lumii, boli ce duceau la o mortalitate ridicată. Din fericire, nici una din aceste maladii nu l-au afectat pe Eminescu, cu toate că pe mulţi dintre membrii familiei sale i-a afectat tuberculoza, după cum afirmă Harieta, sora poetului, într-o scrisoare către Cornelia Emilian din Iaşi, din 2 august 1887: ,,Loviturile nenorocite ce totdeauna au persecutat toată familia noastră, ne-a înrădăcinat pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu şi fără vindecări” (şi ea a fost bolnavă de plămâni mult timp), completând în scrisoarea din 1 aprilie 1888, către aceeaşi Cornelia Emilian: ,,…mătuşa noastră (Olimpiada) s-a retras de la testament, căci şi ea este bolnavă de pept, boală ereditară a tuturor din familia noastră; ori la care etate ne apucă, de pept murim toţi”. Bolile de plămâni erau de natură ereditară din partea Ralucăi Iurașcu și nu luesul, care a fost des invocat de eminescologi, în urma părerilor lansate de T. Maiorescu și G. Călinescu.

     Dacă fraţii poetului, Iorgu, Şerban, Niculae şi Harieta au fost afectaţi de tuberculoză, boală cu adevărat ereditară în familia lui Gh. Eminovici, pe  Mihai această boală nu l-a afectat, dovadă că el era un copil robust și sănătos din fragedă copilărie, ,,român de tip carpatin”, cum spune G. Călinescu, crescut în mijlocul naturii, hrănindu-se bine şi sănătos, ceea ce l-a scutit de îmbolnăviri. Nici holera nu l-a afectat, el ocolind localităţile afectate de această boală, cum a fost în 1866, când pleacă de la Cernăuţi direct la Blaj, la Botoşanii fiind atunci epidemie de holeră.

      Totuși, Eminescu n-a scăpat nici el de o serie de boli, cum a fost otita căpătată în copilărie, când hoinărea prin natură, dormea în pădure pe pământul umed şi rece, sau de hepatita căpătată la Viena, contractată de pe la vre-un coleg sau în urma consumării unor alimente vechi.

     Eminescu a trecut cu bine de aceste boli din copilărie şi tinereţe, dar n-a scăpat de o infecţie ulceroasă la picioare, din cauza mizeriei (lipsurilor), spuneau medicii, boală pe care a dus-o până la moarte. Aceste ulceraţii la picioare, căpătate de-a lungul anilor de activitate obositoare, mai ales ca redactor la ,,Timpul”, se vindecau atunci când erau tratate, când pleca la băi sau avea momente de concediu, cum a fost cel de la Floreşti, din 1878.

     Aceste ulceraţii la picioare, au fost un pretext perfect pentru medici de a-l declara sifilitic pe Eminescu, mijloacele de diagnosticare şi tratament fiind foarte reduse pe acele timpuri. Această boală de picioare, diagnosticată neprofesionist de unii medici şi în mod interesat de alţii, au făcut ca Poetul să fie tratat de o boală pe care n-o avea, tratament care la distrus fizic şi intelectual şi, care, în cele din urmă i-au cauzat moartea. Destinul Poetului a fost crud, cel mai mare poet al românilor nu a avut parte de un tratament şi o grijă deosebită pentru a fi vindecat.

     Ceea ce surprinde în mod neplăcut în cazul Eminescu este faptul că, deşi, a fost internat de 10 ori în spitale, sanatorii sau în staţiuni balneare, nu ne-a rămas de la el nici un document- act de externare (certificat medical), cu toate că, în patru cazuri se impunea, în mod obligatoriu, acest lucru: două internări din 1883 şi 1889 de la sanatoriul doctorului Al. Şuţu din Bucureşti, internarea de la sanatoriul Ober- Dobling de la Viena şi de la ospiciul de la Mănăstirea Neamţului, locuri de unde Eminescu nu putea ieşi, fără un document din partea medicului curant şi nu putea fi integrat în societate.

     Singurul dosar care se află în arhive este Dosarul Nr.645 din 18 aprilie 1889, prin care se cerea punerea sub interdicţie a lui Mihai Eminescu, de către primul procuror al Tribunalului Ilfov, G. Mavrus, prin adresă către primul preşedinte al Tribunalului din Bucureşti, pentru ,,a dispune să se constituie curatelă care să administreze averea şi să îngrijească de persoana pacientului, care se află acum la casa de sănătate a Dr. SUTZU din str. Plantelor nr.1, luându-se măsuri pentru a fi interzis”.                     

     Alte documente de externare, certificate, reţete, recomandări medicale sunt de negăsit astăzi, cu toate că unele din ele s-au aflat, probabil, în lada cu manuscrise şi documente rămase de la Eminescu şi păstrate, fără voia poetului, de Titu Maiorescu şi apoi cedate Academiei Române, la 24 ianuarie 1902. Unde sunt actele de externare pentru Eminescu din aceste sanatorii?  

       La fel se pune problema în ceea ce priveşte reţinere şi internarea lui Eminescu, în ospiciile de nebuni. Legea din acele timpuri proteja individul şi nimeni nu putea interna pe cineva într-un ospiciu de nebuni fără ca să i se constituie un dosar bine documentat, care în afară de verdictul medicilor să se afle şi un interogatoriu, luat de justiţie:,,După ce va primi părerea consiliului de familie şi opinia medicilor competenţi, tribunalul va face interogatoriul pârâtului, şi de nu va fi în stare de a se înfăţişa în camera de chibzuire, se va face la locuinţă, de unul din judecători, însărcinat cu aceasta, însoţit de grefier. În toate cazurile procurorul va fi de faţă la interogatoriu” (Codul Civil, articolul 442). Interogatoriul era consemnat într-un document, ferindu-l astfel pe bolnav de un abuz. Unde sunt dosarele lui Eminescu care să justifice internarea lui, în ospiciile de nebuni? Până astăzi, ele nu se cunosc.

      Astăzi, dacă am avea aceste documente, s-ar putea observa cu ce boală a fost diagnosticat poetul şi ce tratamente i s-au aplicat atâţia ani. Cred, că aceste documente au fost distruse sau ascunse, deoarece ele incriminau pe cei ce l-au tratat pe Eminescu şi posteritatea nu trebuia să afle acest lucru. Mai bine a fost ca Poetul să fie declarat luetic şi nebun, lucru ştiut astăzi, chiar şi de elevii de şcoală elementară, decât să se recunoască că s-a greşit. Nici analiza creierului lui Eminescu nu s-a făcut cu atenţie, fiind lăsat la soare să se degradeze, medicii văzând că, după configuraţia creierului, acesta nu prezenta gome sifilitice şi, deci, Poetul nu a fost nebun. 

     Din cele scrise până în prezent despre actele medicale ale lui Eminescu, se cunoaște o afirmație a lui Augustin Z. N. Pop, în cartea sa ,,Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, editura Academiei R.S.R, București, 1969, unde vorbește de niște documente luate de V. Braniște la la nepotul lui Eminescu, Ioan Drogli, în 1903:,,Când în 1903, Ioan Drogli îi încredință două certificate ale poetului, o scrisoare a lui Titu Maiorescu  către Harieta, două manuscrise- fragmente ale lui Slavici, șase scrisori ale lui Mihai Eminescu către tatăl său, către amândoi părinții, către Șerban și către nefericita Harieta, apoi o scrisoare a acesteia către Aglaia” (Aglaia, sora poetului, pag.120). Dacă celelalte scrisori se cunosc, cele două certificate ale lui Mihai Eminescu zac, probabil, prin vreo arhivă particulară. Toate aceste documente și scrisori au rămas Aglaiei după moartea surorii sale Harieta și au ajuns la nepotul poetului.

     Dacă, documentele medicale, eliberate la externarea din spitale sau ospicii nu sunt de găsit, în schimb, se cunosc o serie de recomandări medicale pentru internarea lui Eminescu, eliberate de medici fără o pregătire şi experienţă practică, cum a fost cea din 6 noiembrie 1886, eliberată de medicii ieşeni  Iuliano şi Bogdan. Constatarea lor medicală recomandă:,,…din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu, am putut constata că el sufere de o alienaţiune mentală cu accese acute, produse probabil de gome syphilitice la creier şi exacerbare prin alcoholism, starea lui este periculoasă atât pentru societate, cât şi pentru el însuşi şi este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială spre cercetare şi observare pe un timp limitat, după socotinţa medicului curant”. Document beton pentru sechestrarea şi internarea lui Eminescu la balamuc. De unde ştiau aceşti doi medici (tineri și fără experiență atunci) că Eminescu avea gome sifilitice la creier, cu ce aparate medicale l-au diagnosticat, pentru cine era periculos Eminescu, când nu exista nici o plângere împotriva lui, de unde ştiau medicii că poetul era alcoolic? Şi întrebările pot continua. Cred că, medicii au confecţionat această ,,Constatare medicală”, la ordinul Parchetului, pentru ca Eminescu să fie internat într-un ospiciu şi să nu mai deranjeze pe nimeni. Precizăm că pe 8 noiembrie 1886, de ziua onomastică a poetului, la Iaşi a fost banchetul ,,Junimii” şi Eminescu nu trebuia să vină şi să-i deranjeze.

    Dar Eminescu avea mulţi duşmani, încondeiaţi în paginile ,,Timpului” şi chiar şi unii dintre prietenii lui nu-l puteau suferi şi nu s-au deranjat prea mult să-l ajute în perioada bolii sale, care, aşa după cum au demonstrat specialiştii în zilele noastre, a fost un sindrom maniaco- depresiv, ce nu necesita internarea în ospiciile de nebuni şi putea fi tratat într-un spital obişnuit. O asemenea umilinţă a păţit cel mai mare poet al românilor, cel cu care Societatea ,,Junimea” se fălea şi care a adus uriaşe servicii culturii româneşti.

      Cartea Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor–  Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, 2015, clarifică îmbolnăvirea şi moartea lui Mihai Eminescu, lucru ce apare în concluzia academicianului Victor Voicu:,,În privinţa marelui nostru poet Mihai Eminescu datele deţinute, fundamentate pe documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo- patologice (autopsia) pledează neîndoielnic pentru o patologie afectivă, un – sindrom maniaco- depresiv. Erorile de diagnostic şi implicit tratamentul cu mercur de lungă durată, pentru un presupus lues, a supraadăugat sindromului maniaco- depresiv o componentă neurotoxică cu o agravare a depresiei şi apariţia altor simptome psihice, neurologice şi organice. Toate acestea au dus la deteriorarea gravă a stării de sănătate a marelui poet grăbindu-i sfârşitul”.

Bibliografie:

      1.Augustin Z. N. Pop- Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu– Ed. Academiei R.P.R.-1962;
2.Augustin Z. N. Pop- Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu– Ed. Academiei R.P. R., București, 1969;

3.Gheorghe Ungureanu- Eminescu în documente de familie– Ed. Minerva Bucureşti, 1977;
4.Pavel Ţugui- Eminescu- Creangă- Documente grafice inedite– Ed. Vestala Bucureşti, 1996,
5.Mihai V. Mavrodin- L-am văzut şi eu– Ziarul Ştirea, 28 iunie 1929;
6.Cătălin Cioabă- Mărturii despre Eminescu– Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014;
7.George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu– Ed. Junimea, Iaşi, 1977;

8.Gellu Dorian şi Emil Iordache- Paşii Poetului– Editura Junimea, Iaşi, 2015:
9Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor–  Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, 2015;
10.Victor Crăciun- Eminescu regăsit– Editura Semne, 1998;
      11.Ioan Roşu- Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu– Ed. Cartea românească, 1989;
      12.Ioan Slavici- AMINTIRI– Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924;
      13.Călin Cernăianu- Conjuraţia anti- Eminescu, Ed. Semnele timpului, Bucureşti, 2005;
14. Caietele Mihai Eminescu, vol. II  – Augustin Z.N. Pop- Din ultimii ani, 1974

___

Nicolae Iosub- iosub.nico@yahoo.com



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5