Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (11)

    Paula ROMANESCU
    BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

     

     

     

    MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

    Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
    Editor: Ion ISTRATE

     

     

     

     

     

     

     

     

    […]

    Alei mică, alei dragă !

    Alei mică, alei dragă,
    Cine vrea să ne-nţeleagă
    Vază frunza cea pribeagă,
    Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.

    Alei dragă Veronică,
    Despărţirea toate strică,
    De ne-alegem cu nimică ­
    Viaţa trece, frunza pică.

    Alei dragă, alei mică,
    Viaţa trece, frunza pică,
    Şi din ura ce ne strică
    Nu ne-alegem cu nimică.

    Măcar cine ce grăieşte,
    Altul alta îndrăgeşte.
    Inima-mi pe cât trăieşte
    Tot la tine se gândeşte.

    Alei mică, alei dragă,
    Ia vezi frunza cea pribeagă ­
    Aşa trece viaţa-ntreagă
    Şi nimic n-o să s-aleagă.

    1880-1881

    Ohé, ma petite, ma douce !

     Ohé, ma petite, ma douce!
    Qui voudrait savoir la source
    Qui nous lie, la feuille-mousse
    Dira notre vie à tous.

    Ô, ma Véronique*, mon cœur,
    Je suis loin de toi encore,
    Notre part c’est la douleur
    La vie va, la feuille se meurt.

    Ohé, ma douce, mon bonheur,
    La vie va, la feuille se meurt;
    De la haine qui nous dévore
    Notre part c’est la douleur.

    Chacun sa chacune sur terre,
    Dit-on, pour moi la lumière
    C’est toi ; mon âme toute entière
    Rêve de toi, ma toute chère.

     Ohé, ma petite, ma douce,
    Regarde la feuille-mousse
    Qui tombe; la vie – cette source
    De chagrin s’en va pour tous.

                                             1880-1881____________________________________­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­_______

    *Veronica Micle (1850-1889), poétesse, muse, la bien aimée du poète.

    Odă (în metru antic) 

    Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
    Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
    Ochii mei nălţam visători la steaua
    Singurătăţii.

    Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
    Suferinţă tu, dureros de dulce…
    Pân-în fund băui voluptatea morţii
    Ne’ndurătoare.

    Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
    Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
    Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
    Apele mării.

    De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
    Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
    Pot să mai re’nviu luminos din el ca
    Pasărea Phoenix?

    Piară-mi ochii turburători din cale,
    Vino iar în sân, nepăsare tristă;
    Ca să pot muri liniştit, pe mine
    Mie redă-mă!

    1882

    Ode (en mètre antique)

    Je ne croyais jamais apprendre à mourir;
    Éternellement jeune, enveloppé de ma mante,
    Les yeux tournés rêveusement vers l’étoile
    De la solitude.

    Mais d’un coup, toi, douce-amère douleur
    Tu vins croiser ma vie de ton pas léger.
    Jusqu’au fond j’ai bu la volupté de la mort
    Impitoyable.

    Je brûle vivant comme Nessus damné, ou comme
    Hércule dans son habit empoisonné
    Toutes les eaux de la mer ne pourront pas éteindre
    Mon feu, ma flamme.

    De mon propre rêve j’en pleure, je m’en déchire,
    J’entretiens moi-même le feu sur mon bûcher;
    Renaîtrai-je un jour de mes cendres brûlantes
    Comme l’oiseau Phénix ?

    Que les yeux troublants disparaissent de ma voie!
    Reviens dans mon âme, triste insouciance !
    Pour que je puisse mourir tranquillement, à moi-même
    Redonne-me-moi !

                                               1882

    Pe lângă plopii fără soţ…

    Pe lângă plopii fără soţ
    Adesea am trecut;
    Mă cunoşteau vecinii toţi –
    Tu nu m-ai cunoscut.

    La geamul tău ce strălucea
    Privii atât de des;
    O lume toată-nţelegea –
    Tu nu m-ai înţeles.

    De câte ori am aşteptat
    O şoaptă de răspuns!
    O zi din viaţă să-mi fi dat,
    O zi mi-era de-ajuns;

    O oră să fi fost amici,
    Să ne iubim cu dor,
    S-ascult de glasul gurii mici
    O oră, şi să mor.

    Dându-mi din ochiul tău senin
    O rază dinadins,
    În calea timpilor ce vin
    O stea s-ar fi aprins;

    Ai fi trăit în veci de veci
    Şi rânduri de vieţi,
    Cu ale tale braţe reci
    Înmărmureai măreţ,

    Un chip de-a pururi adorat
    Cum nu mai au perechi
    Acele zâne ce străbat
    Din timpurile vechi.

    Căci te iubeam cu ochi păgâni
    Şi plini de suferinţi,
    Ce mi-i lăsară din bătrâni
    Părinţii din părinţi.

    Azi nici măcar îmi pare rău
    Că trec cu mult mai rar,
    Că cu tristeţe capul tău
    Se-ntoarce în zadar,

    Căci azi le semeni tuturor
    La umblet şi la port,
    Şi te privesc nepăsător
    C-un rece ochi de mort.

    Tu trebuia să te cuprinzi
    De acel farmec sfânt
    Şi noaptea candelă s-aprinzi
    Iubirii pe pământ.

    1883, 28 august / 9 septembrie

     

    Orgue de solitude, les peupliers

    Orgue de solitude, les peupliers
    M’ont vu passer mille fois,
    Tous tes voisins me connaissaient,
    Tu ne me connaissais pas.

    Vers ta fenêtre de lumière
    Mes yeux étaient ravis,
    Tous le savaient, la ville entière,
    Toi, tu ne l’as pas compris.

    Combien de fois n’ai-je attendu
    Un tout petit signe, un mot
    Un seul jour de ta vie et tu
    M’aurais rendu heureux.

    Un peu d’amour et d’amitié,
    De pleurs, de larmes, de rires,
    Une seule fois te voir, t’écouter,
    Une fois et puis mourir.

    Si tu me donnais de tes yeux
    Un rayon bienveillant,
    Une claire étoile se lèverait
    De la grande nuit des temps.

    Tu aurais vécu à l’infini
    Des milliers de vies
    Comme le marbre blanc et froid
    Qui rêve de tes bras.

    Car je t’aimais d’amour païen
    Des mes yeux tout brûlants
    Que j’avais hérités de saints
    Parents de mes parents.

    Aujourd’hui, quand je te vois
    Pareille aux autres femmes
    Je te regarde indifférent,
    Des mes yeux de morte flamme.

     Il fallait bien que tu bénisses
    Cet indicible amour
    Et que toute la nuit tu dises
    Des messes jusqu’au petit jour.

                             1883, le 23 août/9 septembre

    […]

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5