Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (12)

Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Lacul

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

1876

 

Le Lac

Le lac bleu aux nénuphars
Jaunes, perdu au fond du bois,
Fait en tressaillant de blancs
Cercles autour d’une barque, et moi,

Moi, je passe le long des rives
Aux écoutes, en l’attendant,
Elle, la belle des belles, la dive
Au parfums des fleurs de champs.

Nous deux, on prendra une barque,
Et, ravis, parmi les ondes
On glissera, les rames lâchées,
Loin de l’amertume du monde

Et on se perdra, heureux
Sous l’éclat de la claire lune,
Que le vent dans les roseaux
Bruisse et, que l’eau murmure ! …

Mais elle ne vient pas. Je suis seul,
Le cœur triste et le regard
Perdu dans le bleu du lac
Plein de fleurs de nénuphars.

                                                  1876

 La steaua 

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

 Jusqu’à l’étoile

Jusqu’à étoile du haut des cieux
L’espace est tellement fou,
Que la lumière a mis mille ans
Pour arriver chez nous.

S’est elle, peut-être, depuis longtemps
Éteinte dans l’espace bleu,
Mais dans nos yeux, c’est à présent
Qu’elle brille de tous ses feux.

L’icône de la morte étoile
Monte dans le ciel tout doux;
Inaperçue, elle était là;
On la voit, elle n’y est plus.

Tel notre amour, lorsqu’il mourut,
Dans la nuit sans lueur,
Ses rayons à jamais disparus
Nous poursuivent encore.

                                       1883

 Mortua est !

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. –

Dar poate… o ! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică .

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne …

Ş-atunci de-ai fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală ;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors și ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

 Mortua est !

 Cierge à veiller sur des froides tombes,
Long son de cloche aux heures prophondes,
Un rêve qui trempe son aile dans l’eau amère
Ainsi du monde en passas-tu la frontière.

Tu partis quand le ciel n’était que champ serein
Aux rivières de lait et aux fleurs de lumière,
Quand les sombres nuages ressemblaient aux palais
Sur lesquels la reine lune passait et repassait.

Je te vois comme une ombre éclatante, argentée,
Traverser les cieux, les ailes largement levées,
Et gravir, pâle âme, les marches des nuages
À travers la pluie de rayons et d’orages.

Un rayon te soulève, un chant emmène tes pas,
Tu restes les bras posés sur ton sein, en croix.
Quand le bruit du temps file et déchire son mystère,
Les eaux sont en argent, en or pur est tout l’air.

Je vois ton âme candide passer par les espaces
Et je regarde ensuite ton corps blanc comme de glace,
Habillé en robe blanche, couché, indifférent,
Dans le cercueil et, ton sourire resté toujours vivant –

Et, l’âme déchirée, j’en appelle aux étoiles :
Pourquoi mourus-tu, ange au visage pâle ?
N’étais-tu pas assez jeune, belle, merveilleuse ?
T’en allas-tu éteindre une étoile radieuse ?
[…]
La mort est du chaos, une mer d’étoiles ; la vie
N’est qu’un marais de rêves rebelles, inouïs ;
Ô, la mort est un chant fleuri d’éternité,
La vie n’est qu’un désert, un mauvais conte de fées.
 […]
 Être ? Une bien trop triste et déchirante folie ;
L’oreille nous ment et l’œil nous trahit ;
Ce qu’un siècle affirme, les autres disent peut-être –
Au lieu d’un rêve banal, vaut mieux ne pas être.
 […]

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5