Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Floare-albastră 

– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

Fleur bleue

– Viens dans la forêt verdie,

Me dit-elle, là, où la pierre

À la source, sous l’herbe frémit

Près du gouffre noir et fier.

 Là, dans l’herbe de la clairière

Près du lac bleu, tous les deux

Nous resterons sous la paupière

Du ciel et, sous les roseaux.

 Toi, tu me diras si vite

Des mensonges, de vrais poèmes;

Par un brin de marguerite

Je chercherais si tu m’aimes.
[…]
Quand la lune se lèvera

Sur les cimes de la forêt,

Quand la nuit nous couvrira

Nos mots seront des baisers .
[…]
Moi, je l’embrassais ravi.

Elle partit, me laissant seul

Sous la lune. Combien jolie

Était ma Fleur bleue, ma folle…
………………
Tu n’es plus ma douce, ma joie.

Notre amour est mort depuis

Petite Fleur bleue, fleur de ma vie,

Que le monde est triste sans toi!

                                              1873

Şi dacă…

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

1883

 Et si…

Et si les branches des peupliers

Frissonnent à ma fenêtre

C’est pour mieux me rappeler

Du charme de ton être.

 

Si les étoiles s’allument dans le

Tréfonds du lac, c’est que

Tout le chagrin du monde entier

Illumine ma pensée.

 

Et si les gros nuages s’en vont

Ouvrir à la lune voie

C’est pour que toujours et encore

Je me souvienne de toi.

                                       1883

 Doi aştri

 Am văzut doi aștri,
Strălucind albaștri
Sub o frunte-n vis;
M-a-necat seninul
Când privii divinul,
Blândul lor surâs

Și mi-am zis în mine:
Înger cu lumine
De-un adânc noroc…
Din a vieții tale
Înflorită cale
Cum nu stai în loc?

Deux astres  

 J’ai vu deux beaux yeux

Aux reflets bleus

Sous un front de lyre;

Noyé au divin

Cher regard serein,

À son doux sourire,

 Je me suis dit : Ô,

Mon ange lumineux

Couleur du miel,

Le chemin de ta vie,

Si clair, si fleuri,

Trouvera-t-il le mien  ?

1872

  Cum oceanu-ntărâtat

 Cum oceanu-ntărâtat turbatu-i!
Răcnind înalță brațele-i spumate,
De nori s-acață, -n bolta lumei bate,
Până furtuna-l reîmpinge-n patu-i.

Sălbatecul! ’n van fulgeri fricoșate
Apără cerul… El încredințatu-i
Că bolta cea albastră e palatu-i;
Cu-asalt s-o ia el vrea ­ ca pe-o cetate.

Rănit de fulgere, el se înmoaie
Și c-o poveste îl adoarme-o boare
Și-n vis ­ un cer în fundu-i se îndoaie.

Tot ce-a dorit în visul lui el are:
Tărie, stele, luna cea bălaie…
Dormind murmură ­ murmurând tresare.

1873

Combien farouche l’océan 

Combien farouche l’océan qui crie!

Il tend ses bras d’écume en hurlant

S’accroche aux nuages, frappe aux portes du vent,

Mais la tempête le couche dans son lit.

 Bête enragée! En vain l’éclair tonnant

Garde-t-il le ciel… L’océan croit bien, lui,

Que la voûte bleue est son palais ravi

Qu’il voudrait prendre comme une cité on prend.

 Blessé par les éclairs, il se replie,

Une brise l’endort par un conte de fées,

II rêve que le ciel tout entier

 Tombe dans ses eaux – étoiles, lune y compris.

Et possédant tout ce qu’il voudrait pourtant

II murmure en son rêve, il frémit en rêvant.

 1883

[…]