Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (24)

Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Venere şi Madonă

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o suntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece
Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sfânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

Plângi, copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mâine, şi-i întreb de poţi ierta.

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sfântă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

1870, 15 aprilie

 

Venus et Madone

Idéal perdu dans la nuit d’un monde qui n’existe plus,
Qui pensait en contes de fées et parlait en poésies,
Ô, je te revois, jeune monde, je te pense, vieux conte doux,
Sous un ciel aux autres étoiles, dans un autre Paradis.

Ô, toi, Venus, marbre tendre, œil de pierre, lumière secrète,
Bras mollasse comme la pensée d’un roi qui se croit poète,
Tu fus la divinité de la beauté de la femme,
De la femme que je revois toujours belle dans mon âme.

Raphaël, perdu dans ses beaux rêves de nuit étoilée,
Le cœur ravi de rayons et de printemps éternels,
Te vit et rêva d’Eden aux beaux jardins embaumés,
Où tu passais, jolie reine, parmi les anges du ciel.

Et créa sur la toile vierge, la Madone déité
Avec diadème d’étoiles, sourire tendre, visage pur
Encadré de rayons blonds, traits d’ange pourtant femme vraie
Car la femme est le prototype des anges du ciel d’azur.

Moi, perdu dans la nuit noire d’une vie de poésie,
Je t’ai vu, froide et sans âme, sans éclat et sans splendeur
Et j’ai fait de toi un ange doux comme un jour de magie
Quand dans ma vie monotone crie un éclat de bonheur.

Oui, j’ai vu ton pâle visage d’une ivresse inassouvie
J’ai vu tes lèvres mordues de débauche, d’insouciance,
Et je t’ai parée, cruelle, du voile blanc de poésie
Empruntant à ta pâleur un pur éclat d’innocence.

J’ai mis sur ton front comme pour accomplir avec magie
Tes charmes, des rayons pour en créer l’ange idéal ;
J’ai fait une sainte d’un démon et, d’un cri – une symphonie,
De tes sales œillades – l’œil de l’aurore matinale.

Mais le voile tombe, cruelle, mon beau rêve s’évanouit,
Mon front se réveille, démon, sous la glace de ton baiser,
Et je te regarde, infâme, avec un souverain mépris
Car l’amour éteint et froid m’apprit à te regarder…

Et je te vois en bacchante qui par l’imposture, fière,
Prit du front de la Vierge le myrte vert de martyre –
La Vierge à l’âme sainte et pure comme une prière
Tandis que l’âme de bacchante n’est que spasmodique délire.

Ô, comme Raphaël créa la Madone déité
Avec diadème d’étoiles, sourire tendre, visage pur,
Moi, j’ai fait d’une femme quelconque icône de divinité,
Une femme au cœur de pierre et à l’âme de venin !
………………………………………………………………
Qu’as-tu, mon enfant, tu pleures ? Ton regard de douce prière
Pourrait à nouveau mon cœur apostat le déchirer !
Je m’agenouille à tes pieds et, cherchant tes yeux de mer,
Mille fois j’embrasse tes mains. Pourrais-tu me pardonner ?

Sèche tes larmes, ne pleure plus ! J’ai été injuste et dur,
Le reproche est sans raison, cruel, mauvais et sans fond.
Même si tu étais démon, tu deviens sainte par l’amour,
Et j’adore ce cher démon aux grands yeux, aux cheveux blonds.

1870, le 15 avril

 

Din ocean de vise

 

Din ocean de vise ferice, stralucitoare
Ai aparut in viaţa-mi femeie rapitoare,
Cum luna argintoasa, albă zâmbind răsare
Din înstelata mare!

 În ocean de visuri din ce în ce pierite,
Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii fericite,
Cum luna melancolica şi palidă dispare în înstelata mare!

Pe-a gândurilor câmpuri din ocean de vise,

În santa mea junie al tâu chip îmi surâse,
Femeie scumpă mie, cum luna-ncet apare
Din înstelata mare!

                                                                                     1870

De l’océan des rêves

               De l’océan des rêves éclatants, familiers,
              Tu entras dans ma vie, belle femme adorée,
           Doucement comme la lune qui se lève, argentée,
                                  De la mer étoilée.

        Dans l’océan des rêves perdus de plus en plus,
               Mes illusions avec, un jour tu disparus
        Toute mélancolique, comme la lune disparaît
                               Dans la mer étoilée.

         Au champ de mes idées de l’océan des rêves,
            Ton visage éblouit ma jeunesse éclairée,
         Femme adorée, comme la lune qui se lève
                                De la mer étoilée.

1870

În lira-mi plânge şi suspin-un cânt

În liră-mi geme şi suspin-un cânt,

Căci eu îmi vărs acum veninu-n vânt.

Prin minte-un stol de negre gânduri trec:

Spre casa cea din patru scânduri plec,

Gemând, plângând eu fruntea pun pe mâni,

Se rumpe suflet, mi se rupe sân,

Scăpare caut în zădar de chin…

Să stângi un dor ce-n sânu-mi arde – vin!

[…]

 

Dans ma lyre pleure et gémit un chant

Dans ma lyre pleure et gémit un chant,

Toute ma douleur je la répands au vent.

Dans ma raison – une foule de noires pensées ;

En quatre planches vers chez moi je m’en vais

En gémissant, le front entre mes mains,

Le cœur brisé, déchiré de chagrin.

 

Pas de salut ! Espérer c’est en vain.

Toi seule, tu peux faire taire

Le dor qui me déchire. Viens !

[…]

1875-1876

Vreo zgâtie de fată

 Vrèo zgâtie de fată
Cărei gura nu-i mai tace,
Ca stigleţii-ntoarce capul
Când încolo, când încoace.

Sau o alta visătoare
Care lină șş măreaţă
Are-n ochii-i întuneric
Și mândrie are-n față;

Sau mai mici şi mai plinuţe,
Sau mai zvelte și mai slabe,
Toate peste-un sfert de secol,
Vai! vor fi aproape babe.

Și zâmbesc atât de dulce
Ca şi când ar fi de-a pururi!
Toate graţiile de astăzi
Or să fie atunci cusururi.

 

Une diablesse de fillette

Une diablesse de fillette

Qui n’arrête pas de parler,

Tourne sa tête comme l’alouette

Pour tout voir et observer.

 

Une autre, belle et rêveuse,

Aux grands yeux de nuit noire,

Souple, hautaine, merveilleuse,

Nous fait perdre tout espoir ;

 

D’autres encore, minces, rondolettes,

Filiformes, frêles, vraies merveilles,

Dans un quart de siècle, toutes

Deviendront presque vieilles.

 

Pourtant si doux leur sourire

Comme s’il durait toujours… Ô,

Tous ces charmes qui nous déchirent

Seront un jour des défauts…

 1878

O dată te văzusem

 O dată te văzusem ­
Ş-am stat înmărmurit
Şi crud-a fost durerea
Cu care te-am iubit.

Te văd de-a doua oară
Şi glasul tău l-ascult ­
Şi ştiu numai atâta
Că am trăit prea mult.

Al anilor iubirei
Înveninat necaz ­
E numai o părere
Pe lângă cel de azi.

 

Je t’avais vue un jour

 Je t’avais vue un jour

Où j’étais de pierre

Et, bête sauvage, l’amour

Déchira ma crinière.

 

Je t’ai revue encore

Je ne m’en rappelle où

Et j’ai compris, mon cœur,

Que j’avais trop vécu.

 

Le temps d’aimer, le charme

De miel et de venin,

Ce n’est qu’une ombre tendre

Face à celle qui me tient.

 1876

 

Nu e steluţă

Nu e steluţă tremurătoare

Să nu gândească în drum de nor

La altă steauă strălucitoare,

La alt amor.

 

Numai o viaţă pe gând de moarte,

Numai o frunte ce-a-ngălbenit,

Numai un atom fără de soarte

Nu e iubit.

 

Galbena steauă fără lumină

– Altar să n-aibă un dumnezeu –

Este-al meu suflet care declină,

Sufletul meu!

 

 Toute étoilette

Toute étoilette tremblante

Rêve d’un astre naissant

Au-delà des nuages.

Ô, le bel âge

Où l’amour chante !

 

Rien qu’une âme froide comme la mort,

Rien qu’un front pâle et ridé,

Rien qu’un atome sans aucun sort,

Ne sont pas aimés.

 

Cette jaune étoile sans lumière,

Sans autel,

C’est mon âme qui appelle

La tienne.

 1867

[…]



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5