Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (25)

    Paula ROMANESCU
    BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

     

     

     

    MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

    Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
    Editor: Ion ISTRATE

     

     

     

     

     

     

     

     

    […]

    Stam în fereasta susă

    Stam în fereasta susă
    Și izvoreau în taină,
    Cu-a lor de aur haină,
    A nopții stele mari.

    Se îmflă dinainte-mi
    De vânt deschisa carte
    Și literele-i moarte
    În lună joacă clar.

    Un râu, vezi, mişcă unda-i
    Cea visător-bolnavă,
    Un cântec în dumbravă,
    O floare văd pe lan.

    O stea în cer albastru,
    Ce-aruncă-a ei icoană
    Pe-oglinda albă, plană,
    A lacului Meran.

    Şi sună-n noaptea tristă
    Un cântec de copilă
    Şi vântu-ntoarce-o filă
    Din cartea ce-am deschis.

    De ce mi-a-ntors el foaia
    Unde-nvățatul zice
    Că-n lume nu-i ferice,
    Că viața este vis?

        De la haute fenêtre

    De la haute fenêtre

    Je regarde souvent

    Dans le ciel éclatant

    Les étoiles naître.

     

    Du livre ouvert

    Par le vent gonflé

    Les lettres se mettent

    D’un coup à danser.

     

    Une rivière tend

    Ses ondes maladives

    Et sur l’autre rive

    Pousse une fleur de champ.

     

    Une étoile du ciel bleu

    Dans le miroir plane

    Du Lac de Meran

    Jette son icône

     

    Le chant d’une fillette

    Dans la nuit s’entend

    Tourne une une feuille le vent

    De mon livre ouvert.

     

    Je lis ébloui

    Les paroles du sage

    Inscrites sur une page :

    «Le bonheur humain – rêve sans lendemain».

     1873

     

    După ce atâta vreme

     După ce atâta vreme
    Laolaltă n-am vorbit,
    Mie-mi pare că uitarăm
    Cât de mult ne-am fost iubit.

    Dar acum te văd nainte-mi
    Dulce, palidă cum șezi ­
    Lasă-mă ca altădată
    Umilit să-ngenunchez,

    Lasă-mă să-ți plâng de milă,
    Să-ți sărut a tale mâni…
    Mânușițe, ce făcurăți
    De atâtea săptămâni?

    1879

    Après tant de temps

    Après tant de temps où nous

    Deux, on ne s’est plus vu,

    Il me semble que l’oubli

    Avec notre amour s’enfuit.

     

    Aujourd’hui si je te vois

    Toute pâle, le regard perdu,

    Laisse-moi comme autrefois

    Tomber, humble, à tes genoux.

     

    Laisse-moi embrasser tes mains

    Pour qu’elles enlèvent mon chagrin…

    Jolies mains, qu’avez-vous fait

    Toutes ces longues semaines passées?

     1879

    Atât de dulce…

     

    Atât de dulce eşti, nebuno,
    Că le eşti dragă tuturor,
    Cunosc femei ce după ochii
    Și după zâmbetul tău mor.

    Femei frumoase şi copile
    Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
    Tu ai iubirea tuturora ­
    Și numai eu iubirea ta.

    Un farmec blând de fericire
    Tu răspândeşti oriunde-i sta ­
    Ești fericirea tuturora
    Și eu sunt fericirea ta.

    De râzi, se desprimăvărează,
    Învie totul unde-i sta,
    Căci tu ești viața tuturora
    Și numai eu viața ta.

    De dragul tău şi flori şi oameni
    Și stele să trăiască vor.
    Pe mine mă iubești tu numai
    Și numai eu doresc să mor.

    Si douce…

    Tu es si douce, ma belle, ma folle,

    Que de t’aimer tous veulent souffrir,

    Même les femmes souvent s’affolent

    Sous le beau charme de ton sourire.

     

    Hommes, jolies femmes et enfants,

    Tous t’embrasseraient avec joie,

    Car tu es reine d’amour brûlant

    Mais, entre tous, tu n’aimes que moi.

     

    Un souffle tendre de douceur

    Se lève de l’ombre de ta voix.

    Tu es l’image même du bonheur

    Mais ton bonheur c’est toujours moi.

     

    Quand tu souris c’est le printemps,

    La vie bourgeonne sous tes pas,

    Tu es la vie de tout vivant

    Mais la vie de ton cœur c’est moi.

     

    Étoiles, fleurs, hommes de la terre, tous

    Sont prêts à t’offrir des empires,

    Mais toi, tu n’aimes que moi, ma douce,

    Et moi, je t’aime à en mourir.

     Când te doresc

     Când te doresc, eu cânt încet-încet:
    Plec capul la pământ încet-încet
    Şi glasul meu răsună tânguios,
    Ca tristul glas de vânt încet-încet.
    Şi orice vis, orice dorinţ-a mea,
    Eu singur le-am înfrânt încet-încet.
    Săgeata doar a crudului amor
    În suflet mi-o împlânt încet-încet
    Şi simt veninul pătrunzând adânc…
    Cu sângele-l frământ încet-încet
    Si nu-mi rămâne decât să pornesc
    Spre al meu trist mormânt încet-încet.
    18 7 5-1876

    Quand je te veux

    Quand je te veux, je chante doucement :

    Je baisse la tête tout doucement

    Et ma voix sonne plaintivement

    Comme le vent, comme le vent.

    Et tous mes rêves, tous mes tourments,

    Je les arrache du cœur doucement.

    La flèche de l’amour seulement

    Je l’enfonce dans mon cœur doucement

    Et, son venin m’envahissant,

    Je le pétris dans mon sang doucement.

    Il ne me reste qu’à partie doucement

    Vers la froide tombe qui m’attend.

     1875-1876

    De-or trece anii…

    De-or trece anii cum trecură,
    Ea tot mai mult îmi va plăcé,
    Pentru că-n toat-a ei făptură
    E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

    M-a fermecat cu vro scânteie
    Din clipa-n care ne văzum?
    Deşi nu e decât femeie,
    E totuşi altfel, „nu ştiu cum”.

    De-aceea una-mi este mie
    De ar vorbi, de ar tăcé:
    Dac-al ei glas e armonie,
    E şi-n tăcere-i „nu ştiu ce”.

    Astfel robit de-aceeaşi jale
    Petrec mereu acelaşi drum…
    În taina farmecelor sale
    E-un „nu ştiu ce” ş-un „nu ştiu cum”.

     

    Si les années passent…

     Si les années passent, peut-être,

    L’aimerais-je beaucoup plus qu’autrefois

    Puisqu’elle a dans tout son être

    Comment le dire, „un je n’ sais quoi”.

     

    M’enivrai-je de tous ses charmes

    Le jour de son premier regard ?

    Je sais, je sais, elle n’est que femme.

    Mais elle est „je n’ sais pas comment”.

     

    Si elle me parle, si elle se tait,

    Le même bonheur fleurit en moi.

    Sa voix – une infinie beauté.

    Son silence – „un je n’ sais pas quoi”.

     

    Esclave heureux, je suis la route

    De son regard et de ses pas.

    Le charme dont elle est la voûte

    Garde toujours un „je n’ sais pas quoi”.

                                                        1882

     Adio

    De-acuma nu te-oi mai vedea,
    Rămâi, rămâi, cu bine!
    Mă voi feri în calea mea
    De tine.

    De astăzi dar tu fă ce vrei,
    De astăzi nu-mi mai pasă
    Că cea mai dulce-ntre femei
    Mă lasă.

    Căci nu mai am de obicei
    Ca-n zilele acele,
    Să mă îmbăt şi de scântei
    Din stele,

    Când degerând atâtea dăţi,
    Eu mă uitam prin ramuri
    Şi aşteptam să te arăţi
    La geamuri.

    O, cât eram de fericit
    Să mergem împreună,
    Sub acel farmec liniştit
    De lună!

    Şi când în taină mă rugam
    Ca noaptea-n loc să steie,
    În veci alături să te am,
    Femeie!

    Din a lor treacăt să apuc
    Acele dulci cuvinte,
    De care azi abia mi-aduc
    Aminte.

    Căci astăzi dacă mai ascult
    Nimicurile-aceste,
    Îmi pare-o veche, de demult
    Poveste.

    Şi dacă luna bate-n lunci
    Şi tremură pe lacuri,
    Totuşi îmi pare că de-atunci
    Sunt veacuri.

    Cu ochii serei cei dentâi
    Eu n-o voi mai privi-o…
    De-aceea-n urma mea rămâi –
    Adio!

      

    Adieu

    Je ne te verrai plus, adieu,

    Suis ta voie comme tu le voudrais,

    Moi, j’aurai soin de mon mieux

                De t’éviter.

     

    Dès à présent tu pourras faire

    Tout ce que tu veux, tout ce que tu sais ;

    De tous tes charmes, de tes mystères

                 J’en ai assez.

     

    Car j’ai perdu le goût banal

    Que j’avais, charmante fille,

    De m’enivrer de fausses étoiles

                 Qui brillent.

     

    Quand sous le vent froid, dans la nuit,

    Je guettais ta fenêtre

    En espérant t’apercevoir

                   Peut-être

     

    Etais-je ivre d’amour, heureux,

    Je te croyais déjà

    Bijou royal des plus précieux

    À mon bras…

     

    Et je priais alors la nuit

    D’éteindre ses noires flammes

    Pour te garder à l’infini

              Douce femme.

     

    De tout ce qui fut il ne m’en reste

    Pour les jours à venir

    Qu’une pâle image, infime lest,

              Le souvenir.

     

    Si je cherchais aujourd’hui

    A rappeler l’amour de jadis,

    Je rirais parmi les soupirs

             Qui m’envahissent.

     

    Si la lune passe au-dessus des prés

    Et tremble dans l’azur,

    Le temps de mes rêves est passé

              Pour toujours.

     

    Mes yeux de ce soir merveilleux…

    Ne la reverront plus

    Adieu, mon cher souvenir, adieu,

              Mon Paradis perdu !

     1883

    […]

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5