Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (32). Scrisoarea V

Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Scrisoarea V

Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară –
O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode…
Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,
Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila.

E frumoasă, se-nţelege… Ca copiii are haz,
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri
Şi la degetele mâinii şi la orice-ncheieturi.
Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită,
Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şade bine
Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine.
Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: „fugi încolo”, râsul zice: „vino-ncoace!”
Umblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată.
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură,
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei!

Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji –
Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj –
Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi
Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ.
Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale,
Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale,
Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,
Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene,
Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,
Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?

În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună,
Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună;
În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti,
Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti,
Când în inimă e vară…; în zadar o rogi: „Consacră-mi
Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”
Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei… că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi,
Că o vrea… spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,
Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme
Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere.
Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel
Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară
Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară
Virginile ce stătură sculptorilor de modele,
Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.

S-ar pricepe pe el însuşi acel demon… s-ar renaşte,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte
Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu
El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;
Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore;
Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci,
Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de piatră de-ar fi, încă s-a-ncălzi de-atât amor,
Când căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească,
Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească.
Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă,
C-aruncându-se în valuri şi cercând să te-nţeleagă
Ar umplea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi?

Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ.
O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei –
Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o-nconjoară, toţi zicând că o iubesc – cât de naivă -,
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.
Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel,
Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el,
O chioreşte cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească şi în spirit şi în stofă;
Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc
Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc…

Şi când dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante,
Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala…
Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte,
Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte,
Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor
Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior,
Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos…
A visa că adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu iuta că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece…
Ia întreab-o, bunăoară,
Ş-o să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode…
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila –
De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!

 

Lettre V

 

Dans la Bible, nous dit-on, il y a une vieille histoire

De Samson auquel la femme enleva tout le pouvoir

Rien qu’à lui couper les cheveux pendant qu’il dormait et, que

Ses ennemis l’ayant lié lui avaient crevé les yeux…

Jeune homme, toi qui plein de rêves fais la cour à une belle femme

Quand la lune – bouclier d’or, dans les allées met du charme

Et tache de ses rayons l’ombre verte, mystérieuse,

Rappelle-toi que la dame a jupe longue, tête – pas grand-chose.

Tu t’enivres de féerie d’un merveilleux rêve d’été

Que toi seul tu le fais… Mais si tu voulais lui en parler,

Elle te dirait de rubans, de dentelles et de modes,

Quand ton cœur bat le rythme saint et mystérieux d’une ode.

Quand la coquette jeune fille s’abandonne dans tes bras,

Si tu gardes et cœur et tête, pense un peu à Dalila.

Elle est belle, ça va de soi, une enfant le cœur en fête,

Quand elle rit, ses joues dessinent deux adorables fossettes,

Des fossettes aussi aux coins de sa criminelle bouche,

Aux poignets, enfin, partout où ta main caresse et touche…

Pas petite, grande non plus, pas trop mince, plutôt dodue,

Toute parfaite à l’aimer, parfaite à l’embrasser.

Tout ce qu’elle dit lui va bien, tout ce qu’elle fait c’est comme il faut ;

Elle apprécie le silence, mais son langage est si beau;

Ses mots disent va-t-en, son rire, viens plus près! Son pas léger

Glisse comme sur une mélodie, comment donc ne pas l’aimer! […]

En regardant dans ses yeux tu croirais bien que la vie

Ou la mort aurait un sens, qu’elles auraient aussi un prix

Et, comblé d’une joie immense, d’un troublant chagrin sans nom,

Tu verrais en elle la reine du monde et de ta raison;

Avec ses paupières d’ombre, elle te paraîtrait plus pure

Que Vénus Anadyomène, la déesse de l’amour.

 

Illusion! Ne vois-tu pas que le sourire sur ses lèvres

Ne soit que grimace banale, faible reflet du non verbe,

Que sa beauté sur la terre ne soit qu’inutile splendeur

Pour laquelle ton âme se perd, pour laquelle frémit ton cœur?

En vain sur ta lyre les sept cordes infiniment résonnent

On n’entend dans leur cadence que l’écho même de tes pleurs.

En vain l’implores-tu: „Donne-moi ton front et toutes tes pensées,

Pour te les sacrer de mes larmes!” Si elle pouvait

Comprendre que dans ton âme c’est un démon qui espère

Atteindre ses douces et claires frontières de lumière,

Un démon qui pleure, qui rie incapable de s’entendre,

Qui la veut, pour arriver un beau jour à se comprendre…

Il se comprendrait peut-être, ce démon, il renaîtrait;

Brûlé par son propre feu, alors il se reconnaîtrait

Et, dans la flamme des passions, de son amour qui l’appelle

Il parerait tous ses rêves de murmures des sources frêles,

D’ombre fraîche des forêts et des étoiles éternelles;

Et dans ce moment sacré, si un grand bonheur l’inonde,

Dans ses yeux se lèvera l’œil céleste du vieux monde

Qui dans les yeux adorés de la jeune fille cherchera

Raison d’adoration, de délivrance et de joie.

Même si elle était de pierre, tant d’amour la réchaufferait.

Elle pourrait t’offrir le monde entier si elle te voulait…

 

De leur sourire de courtisane et de leurs yeux de mystère,

Toutes se prennent pour de l’ombre de la beauté éternelle.

Dis-lui: «Femme parmi les fleurs ou bien fleur parmi les femmes »

Et tu verras comme elle aime le lui dire mais si sa flamme

Devait briller pour un seul amoureux de tous ceux qui

La courtisent, tu verrais bien comme elle hésite et sourit…

Les trois princes charmants prétendent tous l’aimer, et elle, naïve,

Souriante les écoute et sa raison devient vite positive.

Et quand la coquette flirte, doux sourire et doux regards,

Partageant ses paroles entre un vieux coureur et un galant,

Elle ne s’y trompera jamais, à confondre de si peu

Un quelconque roi de pique avec un roi de banlieue…

À ton amour démoniaque, elle répondra en nonne,

À celui du roi de pique, toute son âme y s’abandonne,

Dans son œil de glace s’allument de noires flammes de fol amour,

Ses éclats de rire rayonnent, Cupidon vole tout autour

Et ce pauvre d’esprit est dans ses yeux tout plein de charme…

Rêver que la vérité ou d’autre chose de ce genre

Puisse changer le moindre fil dans la vie, le moindre trait,

Voilà l’éternel obstacle contre toute vérité.

 

Bref, jeune homme qui plein de rêves, fais la cour à une femme,

Quand la lune, bouclier d’or met dans les allées du charme

Et tache de ses rayons l’ombre verte, mystérieuse,

Rappelle-toi que la dame a jupe longue, tête – pas grand-chose…

Tu t’enivres de féerie d’un trop beau rêve d’été

Que toi seul tu fais…Mais si tu voulais lui en parler,

Elle te dirait de rubans, de dentelles et de modes,

Quand ton cœur bat le rythme saint et mystérieux d’une ode…

Quand tu verras cette pierre qui ne sent ni pleurs, ni froid,

Si tu as de l’âme, prends garde – écarte-toi, c’est Dalila!

                                                                                   1881



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5