Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (34).

Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Napoleon

 Cerul bolnav d-astrele lui ranit fu,
Semne numai mari ale vremei gloriei,
Leagan tu avut-ai stancile marii-n
Corsica grava.

Si in jurul vietii tale-ncepute
Negru-oceanul misca lumile de valuri,
Aratand duios puterile, geniul
Singuratatii.

Dai oceanul, ce singur de o mie de evi e,
El a fost proorocul cailor tale,
Numai cu dansul in viata saman avut-ai,
O, imperator !

Trist, adanc, ganditor, dar trist prin tine,
Fara pasare de a lumii lacrimi ori doruri,
Indiferenta stai, nemiscata si mare,
Frunte de marmot.

N-ai admirat nimica in scurta ta viata,
Nu piramidele vechi in jurul carora
Te-au vazut renviat din noaptea veciei
Jupiter Ammon.

Nu, de-a Nordului mari pustii de zapada,
Unde purtat de vant prin ruine de gheata
Tu auzisi strigarea nebuna de secoIi
Mandrului Odin!

Peste pamant ai miscat a popoarelor valuri,
Mandru, batrinul titan in incunjur de soare
Poarta razboaiele tale ca pete pe manta-i
Si-a ta cenusa.

Nu te-a mirat nimica Doara ca zeii
Singur tu te-ai mirat de tine, o Cezar,
Pana cand trezit din mirarea adanca
Te-ai vazut singur.

SŞ din nou privit-ai atunci în oglinda-ţi,
In oceanul batran ce isi misca-a lui apa,
Furia lui indrazneata, puternica, mare indiferenta.
Ai murit tu ? Lumea si astazi n-o crede
Infasurat in mant-ai coborat piedestalul
S-amestecat în popor l-au mişcat cu putere
Ochii-ţi imobili.

Apoi satul de icoana-ţi de tine singur,
Te-ai reurcat pe scari de marmură albă,
Ai resuit piedestal-ul şi iarasi imobil
Stai printre secoli.

1874

Napoléon

 

Le ciel malade fut blessé par les astres – signe de gloire !

Ton berceau – les rochers de la mer de ta Corse sage et grave.

Autour de ta vie à peine commencée,

Le noir océan fait bouger de ses vagues le monde

En lui montrant doucement sa force, génie de la solitude!

L’océan millénaire, solitaire est le prophète de ton avènement !

Tu lui ressembles dans la vie, ô, empereur!

Triste, profond, pensif, tu restes indifférent aux pleurs du monde,

Hautain, immobile, ton front affronte le marbre.

Tu n’as rien admiré dans ta courte existence,

Ni les pyramides autour desquelles le Dieu Ammon

Te vit ressusciter de la nuit éternelle,

Ni les grands déserts du Nord des glaces

Où, parmi les ruines, tu avais entendu le fol appel des siècles,

L’Ordre Fou! Tu fis bouger sur terre les vagues des nations.

Le vieux Titan, de soleil entouré,

Porte inscrites sur son manteau tes guerres comme des taches,

Et le feu de tes cendres.

Pareil aux grands dieux, rien ne t’étonna, César !

Ebloui par toi-même, tu te trouvas un jour tout seul

L’océan reflétant ton visage,

Les vagues se levant menaçantes, hardies, indifférentes.

Serais-tu vraiment mort? Le monde ne le croit pas.

Couvert de ton manteau, tu descendis le piédestal,

Et les peuples du monde reconnurent ton regard.

Ensuite, las de toi-même, de ton icône aussi,

Tu gravis les marches de marbre blanc

Et, sur ton piédestal, immobile, triomphant, tu traverses le temps.

1874

Criticilor mei 

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne’nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus –
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

1876

 

À mes critiques

 

Tant de fleurs mais peu d’entre elles

Vont porter sur terre des fruits.

Toutes frappent à la porte de la vie

Mais la mort s’en prend bien.

 

Facile à écrire des vers

Quand on n’a rien à dire

Enfilant des mots de rien

Qui sonnent faux au vide de la lyre.

 

Mais quand ton âme se déchire

Sous la flamme des passions

Et que tous veulent que leurs dires

Touchent le cœur de ta raison,

 

Des fleurs au seuil de la vie

Frappent aux portes de la pensée

Et demandent d’entrer au monde

Et demandent d’y parler.

 

Pour tes folies raisonnables,

Pour ta propre existence,

Où sont les impitoyables

Critiques au regard de glace ?

 

On croirait que bientôt

Tout le ciel va s’écrouler

Sur ta tête. Où est le mot

Qui exprime la vérité ?

 

Vous, critiques aux fleurs stériles

Qui n’aboutissent pas aux fruits,

C’est facile à écrire des rimes

Quand on n’a rien à dire.

                             1876

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5