Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU. Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017 (3)

    Paula ROMANESCU
    BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

    MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

    Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
    Editor: Ion ISTRATE

     

     

     

     

     

     

     

     

    []

    Ai noştri tineri

    Ai noştri tineri la Paris învaţă
    La gât cravatei cum se leagă nodul,
    Ș-apoi ni vin de fericesc norodul
    Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

    La ei îşi cască ochii săi nerodul,
    Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,
    Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă…
    Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

    Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
    Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele
    Şi viaţa lor nu şi-o muncesc – şi-o plimbă.

    Ș-aceste mărfuri fade, uşurele,
    Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,
    Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

    1879

     

    Nos jeunes gens…

    Nos jeunes gens à Paris étudient
    Le comment faire à la cravate le nœud,
    Puis ils nous viennent rendre le peuple heureux
    Avec leur tête frisée de sage brebis.

    La gent des rues les regarde ahurie
    Quand ils passent en voiture, la moustache en queue
    D’hirondelle, au coin des lèvres, un cigare en feu,
    Car c’est tout ce qu’ils savent faire de leurs jours, de leurs nuits.

    Piliers de bordels, de tavernes, ils nasillent,
    Roulent les mots en saltimbanques, leur vie
    Ils se la coulent douce sans jamais travailler.

    Et ces machins légers, ces pâles zombies,
    Qui, la langue des ancêtres l’ont déjà oubliée,
    Se prennent pour des étoiles dans le ciel du pays.

                                                                       1876

    Afară-i toamnă 


    Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
    Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
    Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
    Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.

    Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
    N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
    Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
    Să stai visând la foc, de somn să picuri.

    Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
    Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
    În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

    De odat’aud foşnirea unei rochii,
    Un moale pas abia atins de scânduri…
    Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

     

    Dehors, l’automne

    Dehors, l’automne, déluge des feuilles jaunies
    Et le vent frappe des froides gouttes aux fenêtres ;
    Toi, tu relis d’anciennes enveloppes des lettres
    Et, moins d’une heure, tu revois toute ta vie.

    Perdre le temps ainsi, c’est doux peut-être ;
    Ta porte tu la voudrais fermée aussi
    Mais c’est encore mieux si tombe la pluie,
    De rester près du feu, le sommeil – maître.

    Car moi aussi, plongé dans mes pensées,
    Je reste dans mon fauteuil tout en rêvant
    De Dochia – l’ancien conte de fées

    Quand le brouillard me couvre en grandissant…
    Mais soudain un frou-frou familier,
    Un pas furtif, sur mes yeux des doigts froids…

                                                                     1879

     Când însuşi glasul

    Când însuşi glasul gândurilor tace,
    Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
    Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
    Din neguri reci plutind te vei desface?

    Puterea nopţii blând însenina-vei
    Cu ochii mari şi purtători de pace?
    Resai din umbra vremilor încoace
    Ca să te văd venind … ca-n vis, aşa vii!

    Cobori încet… aproape, mai aproape,
    Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
    A ta iubire c’um suspin arat-o,

    Cu geana ta m-antinge pe pleope
    Să simt fiorii stringerii în braţe,
    Pe veci perduto, vecinic adorato!

     

    Quand la voix même

    Quand la voix même de mes pensées se tait,
    Me berce le chant d’une infinie douceur
    Et je t’appelle ; me viendras-tu, mon cœur ?
    De la froide nuit vas-tu t’en délivrer ?

    Vas-tu en dissiper sa noirceur
    De tes grands yeux engendrant de la paix ?
    Relève-toi de l’ombre du passé
    Et reviens-moi en rêve – nouvelle aurore.

    Viens plus près de moi, ma toute chère,
    Penche-toi sur mon visage en souriant,
    Par un soupir l’amour montre-le-moi,

    Caresse de tes cils mes paupières,
    Fais-moi sentir le frisson de tes bras
    Femme à jamais perdue et, douce infiniment !

                                                              1879

    […]



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5