Mihai Eminescu a fost un poet, jurnalist, filosof și gânditor profund creștin, un adevărat profet religios al neamului românesc. Opera sa cuprinde un concept creștin comprehensiv asupra lumii. Regimul comunist a eludat opra sa religioasă, dar și aspectele creștine din viața poetului. De asemenea, chiar criticii și istoricii literari interbelici au ignorat aceste trăsături creștine din viața și opera poetului din motive de sincronism prost înțeles sau ignoranță atee. Poetul îi mărturisea într-o epistolă unui amic, Zamfir C. Arbore, editor la gazeta democratică a lui Rosseti, ”Românul”, că şi-ar dori să se călugărească. Să se retragă într-o mănăstire unde ar putea lucra liniştit. ”Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la ”Românul”, eu de la ”Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”. Astfel îi scria Eminescu prietenului său. Scrisoarea era datată din 1882, cu doar un an înainte de fatidicul an 1883 şi începutul sfârşitului impus de o camarilă cultural-administrativă pentru Eminescu, sub patronajul lui Titu Maiorescu. Ca gazetar la revista conservatoare ”Timpul”, Mihai Eminescu şi-a mai dezvăluit această latură pătrunsă de ortodoxie. Mai precis în numărul din 10 august 1878 al ziarului „Timpul”, Eminescu scria un articol referitor la legăturile românilor cu muntele Athos. Mai mult decât atât îl ajută pe Arhimandritul Chiriac, stareţul de la schitul Cotlomus, o mănăstire cu mulţi călugări români. Chiar stareţul era din Botoşani. Deci Eminescu se comporta în societate ca un creștin practicant implicat în viața religioasă a poporului român. Opera sa abundă de motive și precepte religioase creștine. După 1883, îmbolnăvit de durere și de camarila politico-culturală, lui Eminescu îi plăcea să se retragă între călugării de la Mănăstirea Neamț, în chilii și recluziune.

Iată ce scria Mihai Eminescu în articolele sale ca gânditor politic creștin și patriot român:

”Biserica Ortodoxă Română este „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului.” Sublinia că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169).

„Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este naționalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui” (Opere, vol. XI, p. 275).

„Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. (…) Fiecărui drept îi corespunde o datorie. Altfel, atunci când virtutea e considerată nerozie, iar inteligența și știința privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităților și batjocorii caracterelor ușoare, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme și-n așa generație însușirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandație” (Opere, vol. XI, p. 451).

„A fi un bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România) care este moștenirea, în exclusivitate și istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, p. 121).

Sunt dovezi paradigmatice despre concepțioa teologică creștină a poetului național. Lirica eminesciană este o expresie axiomatică a religiei creștine a poporului român. În poezia ”Rugăciunea unui dac”, Eminescu o transfigurează ca o rugăciune adresată Împăratului viilor şi al morţilor, Celui care a biruit moartea, Iisus Hristos: „El singur zeu stătut-au înainte de a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre, Cântare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii! Să reţinem mai ales sintagma “Sus inimile voastre”, după îndemnul pe care îl rostesc preoţii, „Sus să avem inimile”, o sintagmă desprinsă din slujba Sfintei Liturghii. Lectura Bibliei, a Vechiului şi a Noului Testament, a rodit în toată gândirea eminesciană, folosind adesea izvorul biblic, aşa cum vom vedea şi în ceea ce priveşte originea vieţii pe pământ. De aasemenea este cunoscută poezia ”Rugăciune” dedicată Fecioarei Maria: ”…Noi, ce din mila sfântului/Umbră facem pământului,/Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;/Ascultă-a noastre plângeri,/Regină peste îngeri,/Din neguri te arată,/Lumină dulce clară, O, maică prea curată/Și pururea fecioară, Marie!” Menționăm și poezia ”Răsai asupra mea”, o altă operă lirică dedicată Maicii Domnului, pentru care poetul avea o mare evlavie: ”Răsai asupra mea, lumină lină,/Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/O, maică sfântă, pururea fecioară,/în noaptea gândurilor mele vină!” Mihai Eminescu a fost un intelectual profund religios, un creștin ortodox prin opera sa lirică, filosofică și publicistică. Din păcate, istoricii literari din varii motive politico-filosofice au ignorat religiozitatea și trăsătura creștină din opera marelui poet român. În publicația ”Timpul”, din 12 aprilie 1881, Eminescu scria că fundamentul lumii este în Hristos: „Tristă şi mângăietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea… Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos.” Eminescu își extrăgea sevele religioase din Biblie, viețile sfinților și înțelepciunea populară românească despre trecutul nostru religios. Oamenii Bisericii au ocupat un loc special în viața lui Eminescu. O analiză a biografiilor despre Eminescu, scrise începând din anul 1890 și până în contemporaneitate, arată că din cele 1.116 personaje menționate în ele, 46 la sută sunt preoți, studenți la Teologie, copii din familii de preoți, mari ierarhi ai Bisericii și seminariști, conform unui proiect în desfășurare, realizat în colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române, intitulat „Mihai Eminescu, contribuții inedite ale sălăjenilor la viața și opera eminesciană” din 2013. Eminescu a scris ca un autentic teolog, care avea o viziune cu elemente de cunoaștere catafatică. Mihai Eminescu a fost un adevărat profet, un poet și un gânditor creștin-ortodox și spirit național cu o concepție naționalistă și religioasă bine conturată.

Ionuț Țene