Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    MIHAI EMINESCU ȘI A. D. XENOPOL

    Unul dintre prietenii apropiați ai lui Mihai Eminescu a fost istoricul, filozoful, profesorul, economistul, sociologul și scriitorul junimist ieșean A.D. Xenopol, care a jucat un rol important în cunoașterea, editarea și difuzarea poeziei eminesciene, în ultimul deceniu al secolului al XIX- lea și în primul deceniu al secolului XX.

         Mihai Eminescu, cât și A.D. Xenopol au fost doi dintre cei mai importanți membrii ai Societății Literare Junimea din Iași, cei care au dat competență și strălucire acestei organizații literare, care a contribuit atât de mult la dezvoltarea și răspândirea culturii românești. 

         Alexandru Dimitrie Xenopol, istoric, filosof, economist, sociolog și scriitor, s-a născut pe data de 23 martie 1847, la Iași, din părinții Dimitrie Xenopol, de origine anglo- saxonă și mama Maria (Vasiliu) de origine greco- română, după cum însuși spune:,,Sunt născut în 23 martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele… Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului”.”

         După terminarea studiilor liceale în orașul Iași, urmează cursurile universitate de filozofie, drept și istorie, în perioada 1867- 1871, la universitatea din Berlin, luând doctoratul în drept și cel de filozofie la Giessen.
         Xenopol fusese trimis la studii la Berlin de Societatea Junimea din Iași, care i-a asigurat o bursă de studii de 150 de galbeni pe an, Maiorescu văzând în tânărul student un profesor universitar de mare viitor. Termină facultatea în 1871 și ocupă la Iași diferite funcții- magistrat,  profesor de istorie la Institutul Academic din Iași și profesor la Facultatea de Litere din Iași, de istoria românilor.

          În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a românilor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași. În anul 1891 obține, prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de seamă, capabili de a susține multiple cariere intelectuale.

          În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor și pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române. Între 1898 – 1901 devine rector al Universității din Iași, iar între anii 1894 – 1903 și 1906 – 1908, a editat revista „Arhiva”, la Iași.

           În perioada 1888-1893, publică monumentala lucrarea Istoria Românilor din Dacia Traiană, în 12 volume, prima istorie completă a românilor scrisă vreodată până la el. În anii 1899 și, respectiv 1908, publică, de pe poziția de filosof al istoriei Les principes fondamentaux de l,historie  în 1899 și La theorie de l,histoire în 1908. Aceste două lucrări, scrise și publicate în limba franceză i-au adus o faimă mondială de filosof al istoriei, recunoaștere universală și au cântărit decisiv în alegerea sa ca membru titular al Academiei de Științe Morale din Paris.
          A.D. Xenopol a decedat la 20 februarie 1920 la București, în ultimii ani suferind de o paralizie.
          Mihai Eminescu vine în ţară în vara anului 1871 în vederea impulsionării pregătirii Serbării de la Putna şi nu este exclus să fi venit la Iaşi pentru a lua contact cu membrii ,,Junimii” şi cu T. Maiorescu. Însemnarea din registrul ,,Junimii” scrisă de mâna poetului, dovedeşte că poetul a fost la Iaşi în 1871. La poziţia 49 din registru este trecut: Mihail Eminescu- 1849- decembrie 20- Sf. Ignat- Botoşani. Următorul înscris în registru este din anul următor 1872. Aici se precizează că Eminescu se știa născut la 20 decembrie 1849, la Botoșani.

          Încă din anul 1870, pe când era la Viena, Eminescu trimite lui I. Negruzzi poezia ,,Venere şi Madonă” ceea ce-l face pe Maiorescu să aprecieze talentul său în memorabilul articol ,,Direcţia nouă”: ,,Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu”.

         Abia în septembrie 1872 îl găsim pe Eminescu la Iaşi în mijlocul ,,Junimii”, unde în procesul–verbal al primei şedinţe de la 1 septembrie, cu care se începuse sesiunea 1872-73: ,,M. Eminescu ceteşte fragmente din Diorama şi anume ,,Egipetul” şi începutul ,,Evului de mijloc”. Apoi ceteşte nuvela sa ,,Sărmanul Dionisie”. Asupra acesteia d. Pogor şi Maiorescu observă că sfârşitul şi modul dezlegărei nu corespunde cu caracterul întregii scrieri. Se primeşte pentru a se tipări” (A. D. Xenopol). Xenopol era secretarul Junimii și cel care completa toate procesele verbale de la ședințele săptămânale. Un astfel de registru se află în posesia Memorialului Ipotești.- exponat de mare valoare.

         Peste o săptămână pe 7 septembrie, Eminescu citeşte poeziile ,,Înger şi demon” şi ,,Floare albastră”. În şedinţa următoare s-a dezbătut problema subvenţionării lui Slavici şi Eminescu pentru continuarea studiilor. Acest lucru se hotărăşte în şedinţa din 22 septembrie 1872, prin contribuţia benevolă a junimiştilor, iar în noiembrie Eminescu era deja la Berlin pentru înscrierea la facultate.

        A.D. Xenopol a activat la Junimea încă din  anul 1865 fiind considerat ,,cel mai iubit și mai alintat copil al Junimei (I. Negruzzi- Amintiri din Junimea, Ed. Viața românească 1921). În ședința din 29 octombrie 1871, la propunerea lui Melik, Xenopol este numit secretar al Junimii, până în 5 mai 1872, deși acesta redactează în continuare procesele- verbale, până în 13 septembrie 1873.

          Vorbind despre Xenopol, Gh. Panu spune că acesta a muncit cu patimă la Junimea, era o fire robustă, de un optimism fără margini, o sinceritate naivă și un sentimental. Avea o mare iubire de țară și popor, ceea ce l-a făcut să devină un mare istoric. Din dragostea sa față de popor derivă și naționalismul înflăcărat a lui Xenopol, care spunea:,,Fără voia mea m-am născut, am crescut în sânul unui popor anumit, am adunat în sufletu-mi toate aspirațiunile lui spre mai bine. Trebuie să-i consacru tot ce natura mi-a dăruit: inimă și spirit, putere și răbdare, pentru că natura prin legile ei de fier a legat existența și fericirea mea de existența și fericirea întregului din care fac parte”. Tot Panu spune că Xenopol era ,,cel mai fecund scriitor al Convorbirilor literare. Se ocupa de toate și scria de toate. Nici nu te așteptai cu ce venea la Junimea”. Era inepuizabil și Negruzzi apela mereu la el când eara în criză de materiale pentru revistă. Xenopol avea totdeauna ceva de publicat, salvându-l astfel pe Negruzzi.

          Xenopol s-a despărțit de Junimea în 1878, din cauza unor divergențe politice, pe seama ,,chestiunii evreiești”, a intrat în rândul ,,liberalilor moderați”, a căror organ de presă era ,,Voința Națională”, unde Xenopol a început să-l atace și pe Maiorescu. Cu toate acestea, Xenopol este cel care ia apărarea Societății Junimea afirmând: ,,Junimea era o Societate care cu nedreptul a fost numită societate de admirare mutuală, fiind că societate în care membrii să se sfâșie mai mult unii pe alții prin critica lucrărilor lor, decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume, dar critica era suportabilă nu era făcută cu amărăciune, ci totodată din glumă și cu voie bună. De aceea și fiecare membru primea observările, dacă nu cu plăcere, cel puțin fără revoltă. Cât de mult m-am folosit eu de critica Junimei, atât pentru a mănui eu însumi acest gen, cât și aplicată la scrierile mele istorice, îmi aduc aminte că de la un timp, mă hotărâsem să-mi schimb stilul, să mă feresc de neologismele pe care le întrebuințam prea des. Căzui, bine înțeles, în excesul potrivnic, așa că încercarea mea stârni în junimea o protestare și un râs unanim care mă învăță să reduc excluderea neologismelor la o producție mai moderată” (A.D. Xenopol- Istoria ideilor mele). Aceleași probleme, cu critica de la Junimea, le-a avut și Eminescu, unele din poeziile sale nu erau înțelese și erau criticate, dar poetul nu-i prea lua în seamă.

          Xenopol și Eminescu s-au cunoscut din perioada studenției, participând împreună la Serbarea de la Putna și apoi la Iași, unde au fost membrii importanți ai Junimii, colaboratori la revista Convorbiri literare, Eminescu până la sfârșitul vieții și Xenopol până în 1892.
           În anul 1871, când era student la Berlin, stipendiat de Societatea Junimea, A.D. Xenopol participă la Serbarea de la Putna, unde îl cunoaște pe Mihai Eminescu, membru în comitetul de organizare a manifestărilor. Un comitet compus din V. Alecsandri, T. Maiorescu și V. Pogor, propun un concurs pentru desemnarea discursului ce se va ține la deschiderea manifestărilor. Xenopol prezintă discursul său, care a făcut ca ceilalți concurenți să renunțe, prezentat de autor pe 15 august la deschiderea manifestărilor. Discursul lui Xenopol a fost publicat în revista ,,Convorbiri literare” și a fost tipărit în broșură sub titlul ,,Cuventare festivă rostită la Serbarea națională pe mormântul lui Stefan cel Mare la 15 (27) August 1871 de A.D. Xenopol”, tipărită la Tipografia Societății Junimea, Iași, 1871. Xenopol propune ca broșura să se vândă și din banii adunați să contribuie „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”.

          În cuvântarea sa, Xenopol cere generației tinere studioase să lucreze împreună pentru binele și progresul țării: ,,Că toți românii care simtu în sine unu sufletu mai osebitu, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice țară, să lucreze neobosit, fiecare în parte și toți împreună, spre aflarea și răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credințelor, năzuințelor și speranțelor noastre comune în unul și același viitor, și să asigure împlinirea acelui viitor însuși”. Xenopol încheie discursul său prin invocarea lui Ștefan cel Mare: ,,Iar tu, umbră măreață a lui Ștefan cel Mare, coboară-te în sufletul poporului tău, și cu puterea ta de fier încoardă-i voința spre împlinirea acelor datorii, pe care natura le impune oricărui popor ce năzuiește către nemurire!”

         Din anul 1874, Eminescu și Xenopol se găsesc la Iași, fiecare cu activitatea sa profesională, dar ținând legături strânse în domeniul învățământului și al activității culturale din cadrul Societății Junimea, fiind doi dintre cei mai activi membri.
         Fiind bine pregătiți profesional, Eminescu și Xenopol au fost și profesori, predând la Institutul Academic din Iași. Ei au fost și delegați la examenele de la diferite școli, colaborând în acest scop și înțelegându-se foarte bine.

         În şedinţa din 23 decembrie 1875, Consiliul Universităţii din Iaşi (Dosar 275, fila 3), deleagă pentru examenele semestrului I de la şcolile secundare din Iaşi pe M. Eminescu, P. Râşcanu şi A. D. Xenopol,  de la Institutul Vasile Lupu.

          În perioada când Mihai Eminescu avea funcţia de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, el a participat la examinările publice ale elevilor din 18, 21, 23 şi 28 iunie 1876, ce au avut loc la Pensionatul normal de domnişoare din Iaşi, condus de Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu:,,joi 26 iunie, 2-3 oare, Istoria Patriei, Divis. prim. Prof. domnul Eminescu”, fiind el însuşi examinator (Dosar nr. 238 bis, fila 60).

         A.D. Xenopol este, după Titu Maiorescu și V.G. Morțun, al treilea editor al poeziilor lui Mihai Eminescu și primul care încearcă să publice toate poeziile poetului cunoscute, apărute până atunci în publicațiile timpului, sau rămase în manuscrise și nepublicate.
          În acest volum, care a apărut în trei ediții, 1893, 1895, 1896, sunt cuprinse 13 poezii de început: poezia ,,La moartea lui Aron Pumnul” din 24 ianuarie 1866 și cele 12 poezii publicate de Eminescu în revista ,,Familia”, condusă de Iosif Vulcan, cel care i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. 

         Cartea cuprinde și o prefață, în care autorul dă o explicație pentru care a scos volumul, acela de a fi cât mai complet și urmărind și evoluția poetică a lui Eminescu: ,,Asupra acestei împrejurări, putem observa că spiritual poetic a lui Eminescu, de și înnăscut, a ajuns la deplina lui înflorire destul de târziu. În poeziile lui începătoare, el se arată stângaciu în rostiri, greoiu în limbă adese ori plină de neologisme neîndreptățite, confuz în idei și sărac în rime…Putem zice că talentul lui Eminescu nu ajunge la deplina lui dezvoltare de cât în 1877. Când ne gândim că în 1883, minunatul său spirit fu zdrobit pentru totdeauna, abia atunci putem prețui însemnata pierdere ce a încercat-o literatura română prin înnebunirea lui Eminescu”.

          Volumul lui A.D. Xenopol, cuprinde pentru prima dată, și o poezie- La Baudius– cu două strofe, care nu a mai fost publicată până atunci.

              La Baudius

    ,,În pară fierbinte ard stelele sus
    Pe-albastrul întins al tăriei
    Adânc îns` în mare
    Lin, tainic apare
    A lunei figur` argintie.

    Așa` n al meu suflet pe ceriul înalt
    Ca stelele, gîndiri multe blînde;
    În taină profundă
    La luna rotundă,
    Icoana ei palid s` ascunde”.

          Această poezie a fost scrisă de M. Eminescu, în limba germană, în perioada când era student la Viena și este dedicată actriței Augusta Wilibrant – Baudius, admirată și frecventată de poet, alături de o altă actriță de renume, Friederica Bognar, de la Burgtheater.  A.D. Xenopol a avut originalul poeziei în limba germană, pe care a tradus-o și a publicat-o, pentru prima dată, în volumul de ,,Poezii complete”, Colecțiunea Șaraga, Iași, ediția a II-a din 1895. Această poezie nu mai este publicată într -o altă ediție, din cele scoase până în prezent.

           Cartea cuprinde și o eroare inexplicabilă, aceea că la început publică poeziile ,,Viața” și Stelele`n cer”, apărute în revista ,,Fântâna Blanduziei”, nr. 27 și 28, afirmând că sunt din anul 1865, în loc de 1888, așa cum este corect.

          La 1 aprilie 1905 apare la Botoșani o revistă intitulată ,,Mihail Eminescu. Literatură- Știință- Artă”, ce avea redacția pe Calea Națională nr. 170, care începe cu un articol intitulat ,,Alecsandri și Eminescu”, scris de A.D. Xenopol, unde cei doi poeți sunt definiți ca deschizători de drumuri în poezia românească, unul ca mesager al optimismului, celălat ,,ca înnegurare și dramatism metafizic”, amândoi fiind definiți ca poeți naționali. ,,Din toți acei ce au ținut în mînă pana poeziei- mândre stele ce împodobesc ,,pridvorul albastru” al cerului românesc- se desfac doi luceferi mari și sclipitori, acel al dimineții cu razele lui muiate în noianul de lumină, Vasile Alecsandri; acel al serii, înconjurat de umbrele nopții, Mihail Eminescu, cele două mari genii întrupătoare ale grăirei dumnezeiești, în sânul poporului nostru…Alecsandri și Eminescu, nu cântă însă bucuria sau jalea propriului lor suflet, ci pe acele ale neamului întreg. Cântecele lor vor răsuna, deci, cât timp va răsuna și graiul în care au fost închegate”. 

        Apariția acestei reviste culturale la Botoșani a deranjat, probabil, o serie de intelectuali, care nu concepeau asemenea acte de cultură în provincie, ceea ce-l face pe A. D. Xenopol să revină cu o scrisoare, în nr.4 (13) din 1 octombrie 1905, în care ia apărarea directorului revistei:

                 ,,D-lui Director al Revistei ,,Mihail Eminescu”       Tinere,
    Sunt unii care s-au mirat că eu am scris un articol în Revista d-tale în primul ei număr. Mă mir eu mult de această mirare.
         Cum? Vra să zică a încuraja îndeletnicirile intelectuale în orașele noastre, altele decât capitala, e un păcat? A se contribui la înălțarea nivelului culturei în orice punct al țărei e o faptă rea? Nu înțelegem ce soiu de minte pot avea acei ce bănuiesc sprijinul ce l-am dat Revistei d-tale și pe care-l voi urma mai departe”.

          Xenopol continuă scrisoarea cu o critică a centralizării culturii în capitală ,,un neajuns foarte mare pentru orice țară” și consideră că acțiuni și inițiative de acest fel este de dorit în cele mai mici orașe, încheind scrisoarea prin cuvinte de încurajare la adresa direcțiunii revistei: ,,Ca să nu te descurajezi prin atacurile ce ți s-a adus, fără nici un motiv altul decât răutatea, chiar de la începutul revistei, îți doresc statornicie în lucrul început și îți făgăduiesc concursul meu pe viitor. A.D. Xenopol”.

         În anul 1909, la comemorarea a 20 de ani de la stingerea lui Eminescu, Octav Minar scoate o carte bibliofilă cu titlul ,,Eminescu comemorativ. Album artistic literar”, editat de Tipografia Dacia P&D Iliescu, Iași, cu un articol intitulat ,,Eminescu” semnat de A.D. Xenopol, membru al Academiei Române (pag. 37-38). Academicianul Xenopol face o apreciere justă asupra talentului lui Eminescu, ajuns la deplina maturitate în 1877:,,Eminescu! S-a scris mult și mai ales multe asupra lui; căci, precum soarele face să răsară plantele, astfel și geniul trezește idei; dar precum nu e vina soarelui dacă toate plantele nu sunt flori mirositoare, așa nici a geniului că nu toate ideile sunt de samă…

          Abia de la anul 1877 talentul lui Eminescu se afirmă într-un chip netăgăduit și el dă la lumină creațiuni din ce în ce mai depline… Eminescu este departe de a fi produs tot ce geniala sa minte putea să zămislească. Talentul său s-a copt cu greutate, și abia ajuns la maturitate a fost smuls din țiținele lui de amara nebunie. România, cea atât de săracă în naturi geniale trebuie să deplângă, deci cu atât mai mult pierderea mare, spun, că el de-abia începuse a produce, și că cine știe ce juvaeruri se ascundeau încă în oceanul geniului său, juvaeruri cufundate cu el în mormântul în care s-au coborât”.

    Totuși, poeziile scrise de Eminescu îm perioada ieșeană a vieții sale, poezii de dragoste de inspirație veroniană, se ridică la nivelul celor mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
           Xenopol condamnă Junimea, care nu l-a înțeles și apreciat pe Eminescu la adevărata lui valoare spunând: ,,Din motive de gașcă literară potrivnicii Junimei- și aceștia erau mulți,-  își băteau joc de poeziile lui Eminescu. A trebuit să înnebunească, să moară, să se creeze în jurul lui legenda- din nenorocire prea adevărată- a unei vieți petrecute în torturi, pentru ca mințile contimporanilor să fie trezite din orbirea lor, pentru ca să recunoască că în Eminescu țara pierduse pe unul din cei mai nobili fii ai săi”. Critica dură a celor de la Junimea, acum în anul 1909, se datorează și faptului că Xenopol ieșise din cercul Junimii, încă din 1878,  pe motive politice- divergențe în problema evreiască. 

          În continuare autorul face o critică aspră oficialităților și politicienilor, care nu au asigurat poetului decât ,,ocupațiuni mizerabil plătite”, față de ,,vasta lui inteligență”, întrebându-se: ,,apoi este, oare de mirare dacă atare viață a trebuit să aibă de efect zdruncinarea la sfârșit a mașinii gânditoare?” Țara și poporul românesc, spune Xenopol, ,,nu a vrut să facă în folosul lui cât a trăit, nici o jertfă, spre a-i procura mijloacele subzistenței, ci l-a lăsat să-și târască viața într-o neagră mizerie și să moară într-o casă de nebuni! Iată cum știu popoarele îndeobște să-și răsplătească oamenii lor cei mari!” Critica dură a lui Xenopol pentru conducătorii țării, care nu l-au ajutat pe Eminescu, este dovada unui curaj neobișnuit, din partea unui membru al Academiei Române.

         Un alt articol despre Eminescu, scris de A.D. Xenopol, este cel din 1909, ce apare în volumul ,,Omagiu lui Mihail Eminescu cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa. 15 ianuarie 1850- 16 iunie 1889- 16 iunie 1909”, scos la Galați de magistratul Corneliu Botez și comitetul care a organizat manifestările, având titlul ,,Cinste vouă gălățenilor”.

         La început Xenopol laudă inițiativa gălățenilor spunând: ,,Ați luat cei dintâi inițiativa sărbătoririi marelui geniu național al poeziei. Mi-ați cerut mie, prietenul și unul din cei mai mari admiratori ai lui Eminescu, să scriu ceva pentru volumul vostru. O fac cu atât mai mare plăcere, cu cât, prin acest frumos început, dovediți că Galațiul este nu numai un centru mare de viață materială, ci că și răsunetul celei intelectuale găsește în el un puternic ecou”.

        Autorul face  o comparație între cei doi mari poeți Eminescu și Alecsandri, fiind de părere că ,,De aceea, pe când versurile altor poeți, chiar și acele ale neîntrecutului Alecsandri, încântă sau înduioșează, ale lui Eminescu zguduie și copleșesc, căci ele răstoarnă muntele gândirii în marea închipuirii. Eminescu, îndreptând spre alte țărmuri barca poeziei române, a trebuit să dea naștere unei școli, care tocmai dovedește superioritatea minții lui”.

          Xenopol afirmă că ,,valoarea lui Eminescu, ca poet ce a scris în limba română, este mărginită la hotarele naționalității țării noastre”, deoarece poezia lui este intraductibilă și puțin cunoscută în alte limbi”, dar el e la fel de valoros ca Dante, Byron, Goethe, sau Victor Hugo. Trecând puțini ani de la moartea lui Eminescu, era greu de stabilit adevărata valoare a sa, dar ,,după efectul tot mai covârșitor pe care îl au plăsmuirile lui, noi credem că el va stăpâni toate veacurile, cât se va mai vorbi pe pământ limba românească”. Această profeție a lui A.D. Xenopol s-a îndeplinit deja, poeziile lui fiind traduse în peste 64 de limbi străine și poetul cunoscut pretutindeni în lume. 

          În anul 1911, profesorul ieșean de limba franceză, Al.Gr. Soutzo, traduce un număr de șase din poeziile lui Mihai Eminescu în limba franceză, pe care le tipărește într-o broșură cu titlul ,,Quelque pesies de Mihail Eminesco, traduites en francais par Al. Gr. Soutzo”, cu un autograf de A.D. Xenopol. În acest autograf, scris tot în limba franceză, Xenopol spune:,,Mihail Eminescu este desigur cel mai mare poet roman. De multe ori s-au făcut încercări de traduceri, dar dacă proverbului italian traduttore tradittor este adevărat, mai ales la Eminescu se poate aplica, limba în care și-a turnat sufletul său fiind una din cele mai colorate și din cele mai armonioase. Regretatul meu coleg și prieten Alexandru Șuțu, adânc cunoscător al limbei române și franceze și posedând o înaltă cultură clasică, a tălmăcit în franțuzește câteva din poeziile sale. Acela care le va citi, va regreta desigur că fericitul interpret al marelui poet roman n-a continuat mai departe”. Autograful aceasta este scris de mână, semnat pe ambele pagini (pag. 4) ale broșurii, editată de Imprimeria H. Goldner din Iași.

          Pe 21 septembrie 1911, în Evenimentul de Iași nr.174, A.D. Xenopol publică un articol în care scoate în evidență valoarea de excepție a traducerilor lui Șuțu: ,,Răposatul Șuțu dovedește în cele câteva poezii publicate, o destoinicie extraordinară în punerea în franțuzește, a grelelor gândiri și a formei admirabile, a marelui nostru poet. Sonetul La Veneția este redat cu o perfecțiune neînchipuită, încât lucru destul de extraordinar, e tot așa de frumos în franțuzește ca și originalul și, să se bage de samă greutățile ce a avut de învins răposatul Șuțu, de a traduce, pentru a zice astfel, cuvânt cu cuvânt, cele 14 versuri ale nemuritorului sonnet…tot așa de bine este tradus și Somnoroase păsărele, precum și Mama. Nu mai puțin și poezia cea frumoasă La steaua”. Xenopol nu putea să nu remarce traducerile poeziilor lui Eminescu, în limba franceză și, când poetul era puțin promovat și apreciat, el ca prieten, a luat atitudine și a scos în evidență aceste traduceri.

         Mihai Eminescu și A.D. Xenopol, fiind membrii importanți ai Junimii, participau regulat la ședințele acesteia, prezentau în mod frecvent lucruri noi, interesante, unul recitându-și câte o nouă poezie, celălalt cu un studiu despre istoria românilor, fiind ascultați și apreciați de colegi. Critica acestora nu i-a deranjat prea mult, ei dându-și seama că nu o făceau din răutate ci din necunoaștere.

          Nu ne-a rămas de la ei prea multe scrisori sau mesaje, Eminescu fiind un poet care trimitea puține scrisori. Se cunosc două scrisori expediate de Eminescu lui A.D. Xenopol; una expediată din Berlin, în aprilie- august 1873, prin care cerea o sumă de bani, din bursa de studii acordată de Junimea și una din 1876, prin care Eminescu, care suplinea catedra de logică la Institutul Academic din Iași, în locul lui, îl roagă să îi găsească un alt post, nedescurcându-se cu logica. În scrisoare Eminescu se caracterizează ca un pessimist:,,dar, în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moștenit de la strămoși, căci mama învăluită în melancolie, tata și trist și vessel, eu am moștenit prin ereditate o tristeță pe care nu pot să mi-o explic și care, educată din când în când c-un optimism însuflețit de paginile mărețe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieții mai ușor.

         Optimismul acesta câștigat din citire mă face să îndrăznesc să vă rog încă o dată, dacă se poate, să-mi găsiți un alt post”, încheind scrisoarea cu ,,Primiți respectul meu M. Eminescu”, ceea ce arată o recunoaștere a valorii istoricului și un respect deosebit. Nu se cunosc scrisori trimise de Xenopol lui Eminescu.

        Mihai Eminescu, cât și A.D. Xenopol erau doi intelectuali cu o pregătire bogată, cunoscători a mai multor domenii ale științei și culturii, înclinați către o activitate și muncă neîntreruptă, foarte eficienți în tot ceea ce făceau, care au lăsat urme adânci în știința și cultura românească. Eminescu prin publicistica sa și Xenopol prin studiile sale despre istorie, au influențat mult veacul în care au trăit, au determinat acțiuni și măsuri pentru progresul poporului românesc. Amândoi iubeau țara și poporul, căruia i-au dăruit întreaga lor putere de muncă și energie.

         Atât Mihai Eminescu cât și A.D. Xenopol au avut un sfârșit asemănător, poetul fiind bolnav, timp de șase ani, sfârșind într-un sanatoriu, iar istoricul suferind de o paralizie care i-a grăbit sfârșitul, în 1920.

         A.D. Xenopol și Mihai Eminescu au fost doi dintre cei mai importanți membrii ai Societății Literare Junimea; primul un mare gânditor și remarcabil om de știință, membru al Academiei Române, celălalt cel mai genial poet român, creatorul limbii literare moderne, care au contribuit la ridicarea culturii române pe culmi înalte și au dat strălucire societății Junimea.

    Bibliografie:

    1.,,Cuventare festivă rostită la Serbarea națională pe mormântul lui Stefan celu Mare la 15 (27) August 1871 de A.D. Xenopol”, tipărită la Tipografia Societății Junimea, Iassi, 1871;
    2.,,Poezii complete”, Colecțiunea Șaraga, Iași, ediția a II-a din 1895;
    3.,,Mihail Eminescu. Literatură- Știință- Artă”, Nr.1, martie- aprilie 1905 și Nr. 4 (13) din 1 oct.1905;
    4.D. Bodin- ,,A.D. Xenopol și Junimea”- Imprimeria Națională, București, 1937;
    5.Mircea Popa- ,,Xenopol și Eminescu- Mihai Eminescu contextual receptării”- Ed. Timpul, Reșița, 1999;
    6.,,Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu”- Secolul XX, Nr. 4, 6, 8 și 10, Ed. Saeculum, București, 2007;
    7.I. Negruzzi- ,,Amintiri din Junimea”, Ed. Viața românească, 1921;
    8.Octav Minar- ,,Eminescu comemorativ. Album artistic literar”, ed. Tipografia Dacia P&D Iliescu, Iași, 1909.

    Nicolae Iosub, Botoșani, 

     

                     

                 Studentul A.D. Xenopol                  Broșura cu discursul lui Xenopol       Fotografie din 1880

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5