Pe urmele lui Mihai Eminescu (XIII): EMINESCU ŞI JUNIMEA
Ing. Nicolae Iosub

La începutul anului 1864 se întâlneau în casele lui Titu Maiorescu, pentru lectura traducerii lui Macbeth, traducere făcută de P. Carp, o serie de intelectuali cu studiile făcute în Germania şi care se cunoşteau între ei: T. Maiorescu, I. Negruzzi, P. Carp, N. Burghele şi Teodor Rosetti.

Aceasta a fost prima întrunire a Societăţii ,,Junimea” şi prima ei lectură. În continuare aceştia au ţinut prelegeri şi conferinţe într-o sală a Universităţii, duminicile între orele unu şi două, din februarie până la Paşti.
Întemeietorii Societăţii literare ,,Junimea” spuneau că naşterea acestei idei ,,se pierde în noaptea timpurilor”, dar erau de acord că ea îşi începe activitatea la începutul anului 1864 (10/22 februarie), cu participarea celor cinci tineri la o lectură literară.

Cei cinci intelectuali se adunau în casa lui Pogor şi acesta a fost punctul de plecare a şedinţelor literare, luându-se hotărârea de înfiinţare a unei societăţi literare căreia i-au pus numele de ,,Junimea”, la propunerea lui T. Rosetti. Din procesele verbale întocmite de A. D. Xenopol pe anii 1865 – 1866 şi 1871 – 1874 se observă că la şedinţe participau în jur de 10 persoane, de obicei vinerea seara, în casele lui V. Pogor şi T. Maiorescu.

Încă de la început se asociază grupului de fondatori şi alţi tineri intelectuali ca: N. Scheletti, S. Bodnărescu, M. Eminescu, Gh. Racoviţă, D. Rosetti, V. Burlă, T. Nica, N. Mandrea, M. Pompiliu, I. Slavici, Gr Buicliu, P. Paicu, C. Meissner; intelectuali de diferite profesii: profesori, matematicieni, doctori, avocaţi, istorici, economişti şi, bineînţeles, scriitori. Toţi iubeau însă literatura şi de aceea ,,Junimea” a fost înainte de toate o societate culturală.

Din Societatea ,,Junimea” au făcut parte unele din cele mai importante personalităţi culturale româneşti printre care: V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici, I. L. Caragiale şi alţii. Din procesele verbale ale ,,Junimii” se poate deduce ,,spiritul” pe care-l imprimau şedinţelor, întruniri serioase ce dezbăteau probleme esenţiale de limbă, de literatură, de cultură generală. Titu Maiorescu a fost cel ce s-a impus şi a cristalizat un colectiv de intelectuali cu idei diferite.

La 1 martie 1867 apare şi organul de presă al Societăţii ,,Junimea”, revista „Convorbiri literare” sub direcţia lui I. Negruzzi, revistă în care au apărut materialele trimise pentru a fi citite la şedinţele ,,junimiştilor”.

Societatea reuşeşte să cumpere o tipografie pe care o instalează în casele Băncii Moldovei sub conducerea neamţului Bernhardt. Tipografia publica gratuit toate manuscrisele originale româneşti, după ce erau aprobate de un comitet, publica cărţi de şcoală la cel mai mic preţ, traduceri de cărţi, mai ales de istorie. Se hotărăşte publicarea cronicilor române, o antologie de poezii româneşti şi Testamentul cel Nou cu litere latine. Tipografia trece sub conducerea lui Balassan şi apoi este vândută lui H. Goldner, în 1871, cel care va publica volumul de versuri şi proză de Eminescu, volum editat de V. G. Morţun în 1890.

În acelaşi an 1871, societatea îşi înfiinţează o nouă tipografie: ,,Tipografia naţională a lui C. Rosetti, Solescu, Negruzzi, Gane şi Naum”.

Revista ,,Convorbiri literare” apare timp de 18 ani la Iaşi, iar din 1885, odată cu transferarea lui Negruzzi la Universitatea din Bucureşti, este mutată şi redacţia revistei în capitală.

Mihai Eminescu vine în ţară, în vara anului 1871, în vederea pregătirii Serbării de la Putna şi nu este exclus să fi trecut pe la Iaşi pentru a lua contact cu membrii ,,Junimii” şi cu T. Maiorescu. Însemnarea din registrul ,,Junimii” scrisă de mâna poetului dovedeşte că poetul a fost la Iaşi în 1871. La poziţia 49 din registru este trecut: Mihail Eminescu – 1849 – decembrie 20 Sf. Ignat – Botoşani. Următorul înscris în registru este din anul următor 1872.

Încă din anul 1870, când era la Viena, Eminescu trimite lui I. Negruzzi poezia ,,Venere şi Madonă” ceea ce-l face pe Maiorescu să aprecieze talentul său în memorabilul articol ,,Direcţia nouă”:

,,Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu”.

Abia în septembrie 1872 îl găsim pe Eminescu la Iaşi în mijlocul ,,Junimii” unde, în procesul-verbal al şedinţei a I-a de la 1 septembrie, cu care se începuse sesiunea 1872-73, se consemnează:

,,M. Eminescu ceteşte fragmente din Diorama şi anume, «Egipetul» şi începutul «Evului de mijloc». Apoi ceteşte nuvela sa «Sărmanul Dionisie». Asupra acesteia d. Pogor şi Maiorescu observă că sfârşitul şi modul dezlegărei nu corespunde cu caracterul întregii scrieri. Se primeşte pentru a se tipări” (A. D. Xenopol).

La citirea nuvelei ,,Sărmanul Dionis” junimiştii n-au apreciat cum se cuvine calitatea operei, dovadă fiind şi comentariul lui I. Negruzzi: ,,Ce fac eu cu cititorii Convorbirilor, când voi publica nuvela aceasta? Au să-mi întoarcă toţi înapoi revista”.

Peste o săptămână, pe 7 septembrie, Eminescu citeşte poeziile ,,Înger şi demon” şi ,,Floare albastră”. În şedinţa următoare s-a dezbătut problema subvenţionării lui Slavici şi Eminescu pentru continuarea studiilor. Acest lucru se hotărăşte în şedinţa din 22 septembrie 1872, prin contribuţia benevolă a junimiştilor, iar în noiembrie Eminescu era deja la Berlin pentru înscrierea la facultate.

Deşi Mihai Eminescu a publicat în perioada ieşeană cele mai multe şi cele mai valoroase din poeziile sale: Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est, Înger şi demon, Floare albastră, Noaptea etc., el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare decât de Maiorescu şi prietenii săi din ,,Caracudă”: I. Creangă, M. Pompiliu, S. Bodnărăscu, V. Conta, A. Lambrior, Missir etc.

Ceilalţi membrii ai ,,Junimii” l-au subapreciat pe poet şi opera sa, chiar şi I. Negruzzi care într-o scrisoare către Maiorescu spune: ,,Cât despre versurile lui, eu unul tot nu împărtăşesc părerea ta. Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica? El va avea câţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare nu-l va ţine în seamă de nu se va îndrepta”.

Corespondenţa membrilor ,,Junimii” cât şi procesele verbale de la şedinţele ei confirmă uneori indiferenţa cu care cercul a integrat prezenţa lui Eminescu în viaţa grupării. Unii dintre ei, fruntaşi ai scenei politice, bancheri, mari proprietari, l-au privit pe poet de sus, au refuzat recunoaşterea valorii sale şi l-au receptat doar ca boem muncind, răbdător, incapabil de a-şi revendica drepturile muncii sale.

Supărat de modul cum unii dintre colegii săi de la ,,Junimea” ascultau şi judecau literatura, Eminescu, într-o ciornă de scrisoare (ms. 2255, pag. 312-314), afirmă:

,,Spun drept că n-aveam de gând a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice, râsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele şi de valoarea ce le-o dă autorul… Dacă forma pe care ele a-mbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi c-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată”.

Poetul, sătul de glumele lui Pogor, de intervenţiile lui Negruzzi în retuşarea versurilor date de el pentru publicare în ,,Convorbirile literare”, de interesele politice a unor junimişti care foloseau literatura ca trambulină politică, era îndreptăţit să satirizeze această revistă:
,,Tu revistă ageamie, Convorbiri mult lăudate,
O, tu moară de palavre, ce lucrezi atât de harnic
Contra oamenilor vrednici al tău glas este zadarnic;
Asmuţind a tale javre tu la capăt n-o vei scoate”.

În scrisoarea către Titu Maiorescu din 15 octombrie 1877, Eminescu afirmă că:

,,…o scăpare din Iaşi mi-ar fi fost cât se poate de plăcută. Căci nimic nu întrece mahalagismul ieşean, nici vorbăria goală înrădăcinată la «Junimea» nici discuţia cam trivială pe care onorabila societate, de câtăva vreme, o face să înflorească faţă de toate producţiile literare. Pe de altă parte, trebuie în adevăr de ţinut seamă că această societate este totuşi singura care arată oarecare pricepere în ce priveşte produsele literare”.

Titu Maiorescu a fost printre puţinii care l-au apreciat pe poet, afirmând că: ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”.
Maiorescu l-a ajutat mult pe Eminescu, în primul rând l-a proclamat în ,,Direcţia nouă” ca al doilea poet al ţării, l-a sprijinit cu bani pentru continuarea studiilor la Berlin, la publicarea şi cunoaşterea poeziilor sale în ,,Convorbiri literare”, a scos primul volum de versuri în 1883 şi a avut grijă de tratamentul poetului în clinicile de specialitate, la îmbolnăvirea sa, în 1883.

Dacă Maiorescu a fost expresia cea mai înaltă a întregii ideologii junimiste, Eminescu a fost expresia cea mai înaltă din punct de vedere literar. Ei doi au fost stâlpii pe care s-a sprijinit această mişcare unică în literatura noastră, poetul dându-i strălucirea de care avea nevoie.
* * *
După înfiinţarea ,,Junimii”, Titu Maiorescu a luat iniţiativa întâlnirii anuale a tuturor membrilor săi, întâlnire care avea loc între 20 octombrie şi 20 noiembrie, cu scopul de a contribui la întărirea sentimentelor de colegialitate, cu condiţia ca fiecare participant să aducă o scriere comică sau satirică pe care să o citească la aniversare. Toate aceste scrieri se păstrau în ,,Dosarul Aniversărilor”.

În fiecare an Societatea ,,Junimea” îşi sărbătorea aniversarea la Hanul (hotelul) Binder de pe strada Lăpuşneanu care avea la parter un restaurant elegant. Aici se adunau, de obicei toamna, toţi membrii ,,Junimii”, la convocarea lui I. Negruzzi. El ticluia invitaţii sub forma unor citaţii ca la tribunal şi le trimitea membrilor săi. În fiecare an aceste invitaţii aveau altă temă.

La aniversarea din 11 noiembrie 1878, I. Slavici a citit nuvela ,,Gura satului” iar I. L. Caragiale şi-a prezentat comedia ,,O noapte furtunoasă”, încât ,,s-au tăvălit cu toţii de râs” (consemnare de I. Negruzzi) şi apoi banchet până la ora patru dimineaţa.

La aniversarea din noiembrie 1881, Mihai Eminescu nu poate participa dar trimite lui Iacob Negruzzi această telegramă plină de umor:

,,Rog pe părintele Creangă
Ca să sune din talangă
Din talanga cea de boi
Ca să auzim şi noi.
Doresc să petreceţi bine
Să nu mă uitaţi pe mine.” Eminescu

Talanga de care pomeneşte poetul este adusă la şedinţele ,,Junimii” de către Vasile Pogor şi cu ea anunţa începerea programului. Deviza sub care se întâlneau membrii Junimii era: ,,Intră cine vrea, rămâne cine poate”, iar Maiorescu care prezida întrunirile, după ce suna talanga, începea cu formula ,,onorat auditoriu”.

Talanga a fost cumpărată de V. Pogor de la un vânzător care l-a întrebat: ,,«Ce fel de talangă doriţi, pentru oi sau pentru boi?» I-am răspuns, fireşte, pentru boi, căci mă gândeam la voi!”, consemna mai târziu junimistul Meissner.

Duminică, pe 7 noiembrie 1881, se ţine a XIX-a Aniversare a ,,Junimii”, tot la Binder, unde M. Eminescu citeşte poemul ,,Luceafărul”, ascultat cu mult interes de toţi participanţii care încercau să desluşească înţelesul versurilor poetului, izvorâte din dragostea lui pentru Veronica Micle.

Deschizându-se noul hotel Traian, aniversarea din 25 octombrie 1884 se ţine la acest frumos hotel, fără să poată participa Mihai Eminescu şi Ion Creangă, amândoi bolnavi.
Una dintre aniversările societăţii, cea din 7 noiembrie 1886, se desfăşoară fără Eminescu, acesta fiind trimis la Mănăstirea Neamţului pentru tratament, fiind condus de prietenul său Vasile Burlă, care văzându-l mai mult dezbrăcat, îi dă paltonul său.
I
acob Negruzzi, în cartea sa ,,Amintiri din Junimea”, referindu-se la rolul ,,Junimii” şi importanţa societăţii la ridicarea culturii şi literaturii române spune:

,,Viitorul singur se va rosti cu nepărtinire când noi nu vom mai fi. Totuşi, credinţa mea este că «Junimea» va păstra o pagină în istoria literaturii române, căci prea am avut noi înşine plăcere la lucrările noastre, pentru a nu fi adus mulţumire şi folos şi publicului celui mare. Vor veni mai târziu alte societăţi mai învăţate, poate mai active şi mai neobosite, însă nu va mai fi nici una care să fi făcut lucrări serioase într-o formă atât de veselă, de plăcută, şi de neobişnuită”.

BIBLIOGRAFIE:
1. Augustin Z. N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983;
2. Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.P.R., 1962;
3. Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu şi contemporanii lui, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;
4. George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Eminescu, 1973;
5. Iacob Negruzzi, Amintiri din ,,Junimea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1970;
6. Ion Mitican, Strada Lăpuşneanu de altădată—plimbare nostalgică, Editura Tehnopress, Iaşi, 2004.