Finalul celui de-al doilea an de studiu la facultatea de matematică de la ICL prevede realizarea unui raport de cercetare științifică alcătuit pe grup și sub observația unui membru al catedrei. Scopul proiectului era de a încuraja cooperarea studenților și de a înlătura barierele culturale care, inevitabil, apar într-o facultate atât de diversă. Subiectul proiectului diferă de la echipă la echipă și întotdeauna aparține de o ramură nouă care nu a fost studiată în materia oficială și examinabilă. La fel de important precum raportul scris (alături de prezentarea orală) se consideră a fi și suma de noi calități dobândite pe parcursul desfășurării proiectului: cea de a căpăta un tact intelectual de abordare a cercetării științifice, natura colaborativă și, nu în ultimul rând, capacitatea de persuadare prin alcătuirea unui document coerent, riguros redactat și care, la finalul zilei, spune o poveste frumoasă. 

     Făcând parte dintr-o echipă de studiu, alături de 5 studenți internaționali sub supravegherea profesorului de matematică aplicată (specializat pe mecanica fluidelor, ecuații nonliniare cu derivate parțiale, teoria jocurilor și teoria haosului), pe subiectul Mecanicii Cerești, am fost interesați de mișcările planetare ca urmare a interacțiunilor celeste, plecând, în esență, de la ,,Problema celor două Corpuri” din Mecanica Newtoniană. Lăsând, totuși, detaliile tehnice și strict matematice la o parte, documentul s-a concentrat, în mod cronologic, pe derivarea orbitelor planetelor contrastantă cu studiul preciziei planetei Mercur, efectele teoretice ale unui Soare ușor aplatizat, introducerea Teoriei Relativității Generale a lui Einstein și a Problemei Inverse de a descoperi noi planete pe baza observațiilor astronomice (în mod curent aplicată Centurii Kuiper din jurul Sistemului Solar). Concluzionând, celor 40 de pagini de studiu care au fost recepționate cu foarte mult entuziasm din partea profesorilor, se află un mic fragment din Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu. Deși poeziile în mod general cunoscute elevilor sunt de natura romantică, cele mai multe dintre ele sunt caracterizate de o mare intuiție și perspicacitate existențială, religioasă, istorică, de critică socială și, nu în ultimul rând, cosmică. Aceasta din urmă prezentă în versurile eminesciene, adresează motive cosmogonice (de creare a Universului) și escatologice (de distrugere a Universului) inclusive în poemul mai sus menționat.

    După cum s-a văzut în narațiunea acestui proiect, multe eforturi au fost făcute de-a lungul timpului pentru a observa, înțelege, analiza și explica tabloul heliocentric, Copernican al Sistemul Solar: din legile lui Kepler, bazate pe observațiile meticuloase ale lui Tycho din secolul 16, care ele însele au căzut curând sub concluzia legilor lui Isaac Newton ale mișcării și gravitației universale, la viziunea lui Einstein despre Univers ca un manifold curbat. În timp ce teoria gravitației a lui Newton se reduce la o lege fizică simplă (F=ma) care ne-a ajutat să obținem cele mai multe proprietăți ale dinamicii cerești propuse, Einstein a susținut că gravitația nu este o forță, ci, mai degrabă, o curbură în țesătura spațiu-timp. Teoria relativității generale rămâne pană în prezent elementul de construcție major al fizicii moderne deoarece a propulsat fizica gravitațională în ceea ce știm astăzi și a condus astrofizica de cercetare spre a descoperi noi caracteristici ale Universului (de exemplu, găurile negre) și pentru a dezvolta ramura cosmologiei spre noi orizonturi.

    Fiind singura de naționalitate română din grupa mea, m-am gândit ca o parte dintr-un poem necunoscut profesorilor britanici ar putea fi o incluziune neașteptată și poate chiar o delectare a simțurilor după atâtea pagini de matematică elaborată. Obținând în primul rând acordul tuturor coechipierilor mei de a include un fragment poetic, în varianta finală a documentului au  apărut următoarele versuri (firește, în traducere în limba engleză realizată de tânărul poet Corneliu M. Popescu și responsabil pentru internaționalizarea versurilor eminesciene):

,,La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochiu care s- o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…”
               (Mihai Eminescu- Scrisoarea I)

Deși, printre altele, ele fac o minunată trimitere metaforică spre Divinitate într-un proiect preocupat cu o latura strict cerebrală, acestea au venit ca încheiere a motivației specific umane de a studia universul dintr-o adâncă curiozitate și legătura transcendentală cu cerurile. 

Relația dintre versuri și tema proiectului este conținută în povestea fascinației omului pentru începuturile cosmice pe care Eminescu o surprinde în repetate rânduri prin intermediul figurilor de stil similare chiasmului (“ascundea/ascuns”,”pricepută/priceapă”,“văzut/vază”) peste care adaugă o notă de inspirație filozofic-schopenhaueriană (“lipsit de viața și voință”), pentru ca, pentru Schopenhauer, dorința omenească se află la rădăcina tuturor suferințelor, dar, în același timp, “Suferința și durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conștiință largă și o  inimă profundă” (F.M. Dostoievski “Crimă și Pedeapsă”). La baza multiplelor întrebări ale poetului despre forma originară a Universului, dinainte de apariția conștiinței umane, stă aceeași curiozitate pe care au avut-o și astronomii din trecut, dovedind încă o data că tema existențială îi aduce împreună atât pe poeți, cât și pe oamenii de știință (“Matematicile pun în joc puteri sufleteşti care nu sunt cu mult diferite de cele solicitate de poezie şi de arte.” – Ion Barbu, poet și matematician).

      Datorită preocupărilor sale, din domeniul astrelor cerești, audiind cursuri de astronomie la Viena, Mihai Eminescu a scris versuri (de ex. La steaua), în care se poate observa cunoașterea deosebită a acestui domeniu științific, fiind răsplătit de forurile de știință de astăzi cu onoarea ca un crater de pe planeta Mercur să poarte numele său de Luceafăr– Craterul Eminescu.

 Craterul Eminescu- Diametrul 125 Km

  În 2008, sonda spațială MESSENGER a studiat un crater de pe planeta Mercur, cu un diametru de 125 Km, activitate spațială a specialiștilor de la NASA. Aceștia, la cea de-a 41-a întâlnire a conferinței ,,Lunar and Planetary Science Conference” din anul 2010, echipa Messenger a propus Institutului Astromical Union (IAU)- singurul organism abilitat să oficializeze denumirile corpurilor cerești- ca acest crater să fie numit Craterul Eminescu. Ei au motivat această decizie astfel:,,Craterul a fost numit în onoarea lui Mihai Eminescu, un poet desăvârșit și influent, care până astăzi este considerat poetul național al României” (Simona Lazăr, Tudor Cireașă- ,,NASA recunoaște și onorează valoarea lui Eminescu. Nume românești pe cer”, 15 ian. 2013).

Mădălina Ababei, studentă la Imperial College London.