ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

MIHAI EMINESCU ŞI REVISTA ,,FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

Primit pentru publicare: 31 Aug. 2018
Autor: Nicolae IOSUB, redactor la Rev. Luceafărul
Publicat: 02 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Pe 14 aprilie 1888, Veronica Micle reuşeşte să-l determine pe Mihai Eminescu să vină la Bucureşti, unde locuia şi dânsa, sperând ca poetul să-şi reia activitatea publicistică şi literară, fiind şi mai aproape de vechii lui prieteni. Eminescu vine la Bucureşti, însoţit de Veronica Micle, spre disperarea Harietei şi reîncepe activitatea de gazetar la ziarul conservator România liberă, de unde primea 200 lei pe lună, mai mult ca un ajutor.

     Un grup de publicişti şi prieteni ai lui Eminescu au hotărât scoaterea unei reviste ,,Fântâna Blanduziei”, după numele piesei lui Vasile Alecsandri din 1884, revistă care avea pe frontispiciu, în stânga, semnătura facsimilată a poetului şi ca deviză, în partea dreaptă:,,Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul”, deviză propusă de Leon Gheorghe Nicoleanu, vers din poezia lui Eminescu, Criticilor mei, poetul fiind patronul spiritual al revistei.

    În afară de Eminescu din redacţia revistei mai făceau parte: Ghoerghe din Moldova, Aristizza Romanescu, Ion Gorun, fraţii Ulpiu şi Nerva Hodoş, D.M. Marinescu-Marion, L. Gheorghe Nicoleanu-Fix, I. Popescu, C. Bărcănescu, N. Procopiu, I.S. Rădulescu-Gut, N. Ţincu-Tall, Cesar Colescu-Vartic, Dionisie Miron şi alţii.

     Primul număr al revistei apare la 4 decembrie 1888, Eminescu semnând primul său articol intitulat chiar ,,Fântâna Blanduziei”, foaie literară şi politică săptămânală, condusă de un comitet de redacţie în frunte cu poetul, publicaţie primită de public cu multă simpatie. Articolul lui Mihai Eminescu, publicat ca editorial programatic, oferă o privire retrospectivă asupra crizei economice şi politice a societăţii moderne.

    Tot în primul număr al acestei noi reviste se publică şi poezia Scrisoarea V (Dalila), în formă finală, demonstrând că inspiraţia şi gândirea poetului erau la fel ca înainte de a se îmbolnăvi.

    Eminescu continuă să scrie la „Fântâna Blanduziei” încă trei articole: Formă şi fond, 1888 şi Ziua de mâne (Opere XIII. Publicistica), demonstrând că încă era capabil să scrie publicistică, care ar fi deranjat pe guvernanţi şi politicieni, aşa cum o făcuse înainte de 1883. Acest lucru nu le era pe plac politicienilor şi au făcut tot posibilul ca această continuare a activităţii lui publicistice să înceteze.

     Eminescu reuşeşte să publice articole în revistă până la numărul 6, după care pe 3 februarie 1889 este internat la sanatoriul ,,Mărcuţa” din Bucureşti, spre surprinderea colegilor săi din redacţie. Cele două articole publicate de Eminescu în ,,România liberă” şi cele patru publicate în ,,Fântâna Blanduziei”  reprezintă epilogul publicisticii eminesciene, poetul nemaiavând verva şi tonul polemic cunoscut, boala spunându-şi cuvântul.

    Treptat numărul colaboratorilor se reduce, astfel că numerele revistei  12-16 au apărut cu multă greutate din lipsa banilor şi în aceste condiţii o parte din colaboratori şi-au dat demisia şi s-au angajat la ziarul Universul. Şi internarea lui Eminescu în sanatoriu a contribuit la acest deznodământ al revistei.

      Treptat, mulţi dintre cei care se angajaseră iniţial la o colaborare regulată au renunţat, astfel că în numerele 12-16 aceştia nu mai figurează cu articole:L. Nicoleanu, I. Popescu, Al. I. Hodoş, Nerva Hodoş, Cezar Colescu, care s-au angajat la ziarul ,,Universul”. Dacă la prima serie a revistei Eminescu era trecut printre colaboratori, alături de ceilalţi jurnalişti, la a doua serie a revistei numele lui apare pe frontispiciu, în partea stângă iar deviza apare în partea dreaptă, poetul fiind atunci internat la sanatoriul ,,Caritatea”.

      Deşi, Nicolae Iorga califică această revistă doar o încercare, cele două serii apărute dau amănunte importante despre personalitatea poetului, prezintă o serie de poezii din ultima perioadă a vieţii şi insistă asupra originalităţii creaţiei eminesciene, apreciind farmecul limbii şi gândirea profundă a poetului.

    Numărul 24 îndoliat al revistei, apărut la moartea poetului, revista elogiază  gândirea sa profundă, vastitatea cunoştinţelor filologice, filozofice, istorice şi genialitatea poetică, enumerând personalităţile ce l-au condus pe ultimul drum.

    În acest număr 24 sunt reproduse poezia Mai am un singur dor, iar numărul 28 reproduce ,,Poezie inedită de Eminescu”, patru strofe din poezia Stelele-n cer, poezii populare din colecţia poetului şi poezia intitulată ,,Poetului Eminescu” a lui Al. Vlahuţă.

    Este mai mult ca sigur că articolele scrise de Eminescu, în prima serie a Revistei, a deranjat pe ,,prietenii” săi, căci într-o zi el este internat la ospiciul ,,Mărcuţa”, fără un motiv anume. Nicoleanu spune despre acest moment:,,Rămăsei trăsnit. Întrebai de prietenii lui, aceia care puteau să fie informaţi. Meşterul fusese din nou izbit de boală. Vestea o dusei la prietenii de la Fântâna. Durerea îi cuprinse pe toţi, căci, spun în conoştinţă, că imposibil era să cunoşti pe Eminescu şi să fii izbit de bunătatea şi blândeţea lui extremă şi subjugat de cugetarea lui adâncă, ameţit de potopul de cunoştinţe pe cari le avea. Îi erai prieten vrând- nevrând…”. Un astfel de om, descris de Nicoleanu mai sus, a fost izolat într-un ospiciu de nebuni deoarece, probabil, şi-a deranjat ,,prietenii” cu interese politice importante.

     De la 9 aprilie 1889, o parte din colaboratorii revistei care se retrăseseră- fraţii Hodoş, L. Gh.. Nicoleanu, I. Popescu- întemeiază o nouă Revistă ,,Fântâna Blanduziei”, ce va apare între 1 octombrie- 30 decembrie 1889, ca serie nouă.

       În primul număr din seria a II-a, Gh. Nicoleanu vorbeşte despre apariţia primului număr al revistei, la care şi Eminescu a învârtit roata maşinii tipografice. În numărul doi apare poezia lui Eminescu ,,Şi dacă ramuri…”, o altă variantă decât cea prezentată de Maiorescu în volumul ,,Poezii”, în numărul 10 apare poezia  ,,Sara pe deal”şi jumătate din Scrisoarea V (Dalila). La rubrica Ecouri se anunţa publicarea autografelor lui Eminescu, deţinute de către Tălăşescu, certificatul şcolar de la Sibiu şi o serie de poezii inedite.

     În ,,Fântâna Blanduziei” din această perioadă apar şi poeziile lui Eminescu, Viaţa şi Stelele-n cer, găsite în buzunarele poetului după moarte, dovadă a capacităţii creative nealterate până în ultimele clipe de viaţă.

     Leon Gheorghe Nicoleanu, redactorul responsabil al revistei ,,Fântâna Blanduziei”, seria a II-a, după moartea lui Mihai Eminescu scrie un articol intitulat ,,Memoriu asupra lui Eminescu”, în care afirmă, pe baza relatărilor lui Matei Eminescu că originea Eminovicilor ar fi una suedeză:,,Tatăl său era nepot de fiu al unui invalid ofiţer de cavalerie din armata lui Carol al XII, regele Suediei, care ofiţer scăpase din catastrofa de la Pultava şi se stabilise în oraşul Suceava (Bucovina) pe lângă familia Mustaţă. După îndemnul unui membru din familia mustaţă, ofiţerul s-a căsătorit cu o româncă din Suceava, şi avu un singur fiu, pe bunicul răposatului Mihai, Acesta, căsătorindu-se şi el la rândul său tot în Suceava, a avut doi fii, pe George Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut la 1812 şi un alt fiu, Ştefan, mort de holeră” (Fântâna Blanduziei nr.27, 16 iulie 1889, p.2). Matei ştia această poveste de la tatăl său, care voia să introducă o notă de mister în viaţa sa.

     Cele două serii ale revistei Fântâna Blanduziei au o perioadă scurtă de viaţă; prima serie apare timp de un an, în 47 de numere, iar seria a II-a apare timp de trei luni, în 13 numere, în amândouă fiind articole şi poezii scrise de Eminescu sau materiale despre Eminescu bolnav şi moartea acestuia.

     Colaborarea lui Mihai Eminescu la ,,România liberă” şi ,,Fântâna Blanduziei” a fost una de scurtă durată, la 3 februarie 1889, poetul este internat la sanatoriul ,,Mărcuţa”, în urma unui articol, ce era să ducă la căderea guvernului, format de conservatori şi junimişti.

     Articolul lui Eminescu este publicat în ,,România liberă” din 13 ianuarie 1889, în care poetul critică noua lege a inamovibilităţii magistraţilor, lege care trebuia aplicată numai după ce ministrul justiţiei, Gună Vernescu, aplica remanieri în cadrul personalului magistraturii. La citirea articolului, ministrul justiţiei ameninţă cu demisia şi, deci, căderea guvernului şi numai după ce P.P. Carp anunţă că articolul a fost scris de ,,bietul Eminescu”, lucrurile se calmează. Acest lucru nu i-a oprit pe junimişti, participanţi la guvernare să ia măsuri împotriva poetului, el fiind internat în sanatoriu, spre surprinderea colegilor săi jurnalişti.

     Ion Popescu, colegul lui Eminescu de la ,,Fântâna Blanduziei”, scrie un articol despre poet, în numărul din 10 decembrie 1889, în urma unei vizite la ,,Caritatea”:,, Mi s’a deschis o uşe şi m’am aflat într-o sală lungă, în care erau cel puţin două-zeci de oameni, toţi bolnavi: fie-care cu ticuri deosebite…Trecurăm într’o odăiţă de lângă salon şi ne aşezarăm p’o canapea…În vremea cât vorbeam, veneau mereu bolnavi, care se uitau la noi sau chiar se amestecau în vorbă. Puteam să fac comparaţii şi am făcut; rezultatul a fost convingerea deplină că meşterul era sănătos şi n’avea ce căuta în strada Plantelor”. În continuare Ion Popescu, condamnă internarea lui Eminescu în acest sanatoriu:,,Rămân încredinţat că ,,catastrofa” n’a fost înainte de ducerea lui în strada Plantelor, ci s’a produs în vremea când se afla acolo. Mediul, groaznicul mediu în care era condamnat să trăiască şi care ar zdruncina p’un om cu totul sănătos- cu condiţia să n’aibă nervi ca odgoanele de la vapoare- acest mediu a provocat catastrofa” (Peste groapă– Fântâna Blanduziei, 10 decembrie 1889).

     Această internare a lui Eminescu, în mediul arătat de I. Popescu,  avea să fie şi ultima, în urma tratamentului dur cu injecţii cu mercur, organismul său cedează definitiv şi poetul se stinge din viaţă pe 15 iunie 1889. Venirea lui Eminescu la Bucureşti a fost o mare greşeală, nu a fost dorită de guvernanţi, de politicieni şi nici de colegii săi junimişti şi această venire în capitală avea să-i grăbească sfârşitul.