Motto – …Si, Doamne, tare-mi pare rău…… că nu eu am spus/ scris acestea. Dar că mai există oameni care gândesc și simt ca mine, e semn bun. Altfel de ce și cartea mea „Râzi cât încă se mai poate!” Râdem noi, dar nu e râsul nostru…Scriu, scriu, scriu… Altfel mă sufoc de amar. P..R.

Mihai Mălaimare:
…Și, Doamne, tare rău îmi pare:

Cei de vârsta mea sunt ultima generație cu biblioteci citite, cu biblioteci în case,  cu biblioteci râvnite în gând. Avem între 65 și 80 de ani. Cu alte cuvinte, acum 20 de ani eram încă în putere și la Putere. Și atunci, de unde prostia asta imbecilă care conduce România acum? Cine a adus-o la putere, cine a votat-o, cine și-a pus încrederea în ea, cine a mandatat-o să distrugă tot, să vândă tot, să ardă tot, să facă praf și pulbere una dintre cele mai frumoase și mai bogate țări? Noi? Unii dintre noi? Nu pot să cred. În bibliotecile de care știu, despre care vorbesc nu există cărți care să îndemne la așa ceva, lecturile noastre nu au fost în această direcție, educația noastră de acasă și din școală nu putea să ne ducă aici! S-a întâmplat ceva, ceva monstruos, ceva ce nu are legătură cu fibra noastră adevărată, s-a petrecut ceva dincolo de noi, dincolo de credința și valorile noastre.

URA! Ura mizerabilă a celor pe care în naivitatea lor, foarte mulți dintre români i-au așteptat și-i mai așteaptă încă, ura și disprețul sinistru, de nimic justificat, dar un dispreț de văcar, de slugoi ajuns stăpân, de criminal gata să împuște pe oricine nu este de acord cu el! Ura ăstora și a flecușteților Europei ajunși și ei în fruntea bucatelor după ce mai ieri, într-un elan și o veselie turbată tăiau de-a valma capetele celor care până atunci le fuseseră stăpâni, ura lor și a celor care, la adăpostul interminabilelor stepe și ale icoanelor pictate măiestru de Rubliov, ne-au considerat întotdeauna demni de a le fi șerbi, ura unora care nu știu decât să urască și nu au făcut decât să urască în tot mileniul cu care se mândresc a fi primii mereu și oriunde, nu doar aici! Ura aceasta universală împotriva unui popor care, la adăpostul bibliotecilor cu care se bucura să-și umple pereții caselor și ale sufletelor l-a făcut să le aprecieze tuturor acestor hiene umane mai întâi cultura, arta și apoi să se mire doar de scrâșnetul de dinți cu care a fost din totdeauna întâmpinată mâna noastră întinsă, ura aceasta a sfârșit prin a fi, iată, extrem de eficientă: au făcut inutile bibliotecile noastre și munca dascălilor noștri și dragostea părinților noștri și emoția cu care fiecare suflet de român întâmpina primăvara. Inutile din moment ce putem să avem în fruntea țării astfel de specimene care, în toată viața lor nu par a fi citit mai mult de o carte de benzi desenate, și aia la closet!

•             O vom putea, oare, lua de la capăt?
•             Ne vom mai ridica, oare, vreodată din această duhoare de prostie și neomenie?
•            Va mai fi România vreodată țara celor care citesc și înțeleg ce citesc?
•            Se va mai numi această țară ROMÂNIA?
•             Ne vom mai numi, oare, vreodată, ROMÂNI?

Deocamdată suntem în adormire, nu ne-am revenit din uluiala de a ne vedea furați pe față de cei cărora le făceam semne de prietenie și-i primeam cu flori când veneau în vizită, și-i lăudam și-i admiram când le vizitam țările!
Știu că ne vom trezi!
Știu că vom învăța să nu-i mai așteptăm, să nu le mai întindem mâna, să nu-i mai lăudăm, să nu-i mai primim!
Deocamdată sunt semne că ne-am săturat de porcăria cu care ne-au gratulat, de nesimțirea cu care, invitându-ne la ospețele lor ne priveau nevestele și ceasurile și bicicletele și aurul și sarea și petrolul și pădurile și…

Știu că ne vom trezi și mă rog Bunului Dumnezeu să ne facă să ne amintim că suntem o generație care a acumulat biblioteci pe care le-a și citit și că am născut o generație pe care am crescut-o în aceste biblioteci și, mai ales, în spiritul lor.
Altminteri ar trebui să cred că după ce ne vom trezi, vom da dracului bibliotecile și vom învăța și noi să urâm și asta ar fi groaznic pentru că voi, dragii noștri „prieteni tradiționali” ne-ați urât pentru averea noastră, dar noi vă vom urî pentru că după ce ați furat-o, nu mai avem nimic de pierdut!
Luați aminte la asta!
Text primit de la  doamna Paula Romanescu cu adagiu…„Si, Doamne, tare-mi pare rau…… ca nu eu am spus/ scris acestea. Dar că mai există oameni care gândesc și simt ca mine, e semn bun. Altfel de ce și cartea mea „Râzi cât încă se mai poate!”
Râdem noi, dar nu e râsul nostru…Scriu, scriu, scriu… Altfel mă sufoc de amar”.
P.R., postat în Antologii, Ion N. Oprea, Iași, 6 februarie 2023