Mihai Munteanu s-a născut la 20 noiembrie 1930 în satul Slobozia, comuna Cordăreni, Judeţul Botoşani pe atunci Dorohoi. Părinţii agricultori, Costache si Maria Munteanu, au crescut 10 copii. Clasele primare le urmează la şcoala din satul natal, unde are ca învăţător şi director pe Mihai Arimescu, un vrednic şi talentat dascăl. Între anii 1942-1950 a urmat cursurile vestitei Şcoli Normale ,,Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni Dorohoiului. Aici are ca profesori, printre alţii, pe C.N.Iancu (director), Octavian Gutic, Arcadie Luţă, Constantin Radinschi, Lur Gărbu, Al. Alichiforel, Al.Gr.Ostafi. Mai târziu, între anii 1962-1968 a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii ,,Al.I.Cuza” din Iaşi, susţinând examenul de licenţă cu lucrarea ,,Demostene Botez” (schiţă monografică).

Între anii 1950-1956, fiind bolnav, a fost internat în mai multe sanatorii cum ar fi Bisericani (1950), Bârnova (1951), Putna (1951-1953), Vârfu-Câmpului (1953-1954). Stabilizat, în anul 1956 intră în învăţământ în comuna natală şi timp de 34 de ani va fi profesor. Se pensionează la 1 septembrie 1990. În anul 1960 s-a căsătorit cu învățătoarea Adela Boghian, cu care a avut trei copii: Daniela (n.1961), Marinela (n.1970) şi Daniel (n.1971). Soţia sa se stinge din viaţă la 29 iulie 1996.

A debutat la 23 de ani, în revista ,,Tânărul scriitor”, în octombrie 1953. A colaborat la revistele şi ziarele: Viaţa Românească, Clopotul, Zorii noi (Suceava), Gazeta de Botoşani, Albina, Luceafărul, România literară, Viaţa Botoşanilor, Luceafărul.net.

Primul volum publicat îi apare, în anul 1969, la Editura pentru literatură intitulat ,,Cerul de aripi”, un volum de versuri. 

Celelalte volume sunt: 

       · Izvoare abstracte, versuri, Editura Litera, Bucureşti, 1980; 

       · Lumea basmului, versuri pentru copii, Editura Junimea Iaşi-1989; 

       · Centrifuga ideilor, versuri, Editura Quadrat Botoşani, 1997; 

       · Jurnalul unui elev silitor, proză, Editura Quadrat Botoşani, 1998; 

       · Apoteoze montane, versuri, Editura Axa Botoşani,1999; 

       · Manuscrisele de la Şendriceni, proză Editura Quadrat Botoşani, 2000; 

       · Tipare de vânt, versuri, Quadrat Botoşani, 2001; 

       · Sub aura poeziei, memorialistică, Editura Axa Botoşani, 2002; 

       · Rada triumfului, versuri, Editura Axa Botoşani, 2003; 

       · Pălăria de paie, versuri pentru copii, Editura Quadrat Botoşani, 2004;

       · Lumina de la Şendriceni, proză, Editura Quadrat Botoşani, 2004;

       · Poezii, antologie lirică, Editura Quadrat Botoşani 2005;

       · Repere sentimentale: Cordăreni-Ibăneasa-Holm, memorialistică, Editura Quadrat Botoşani, 2006; 

       · Balade, poezie, Editura Quadrat, Botoșani, 2007; 

       · Clipe de viață, memorialistică, Editura Quadrat Botoșani, 2008. 

Cultura poetică a împrejurimilor şcolii din Şendriceni: coline blânde, izvoare şi lacuri, brazii şi molizii, viorile vântului vibrând în spasmul furtunii, porţi sculptate de meşteri bătrâni – toate au declanşat încă din copilărie patima pentru scris si literatură. De asemenea, încă înainte de a frecventa şcoala, micuţul Mihai Munteanu învăţase pe de rost o sumedenie de poezii auzite de la fraţii şi surorile sale mai mari, care trecuseră sau treceau încă prin rânduiala şcolii. Doina lui Eminescu era prima pe listă, apoi ciclul de versuri ale lui Şt.O.Iosif legate de moartea voievodului Ştefan cel Mare. Aplecarea spre scris a avut-o de la fratele său Mircea Munteanu, care venind de pe front (deşi era elev în clasa a VIII-a la Şcoala Normală din Şendriceni) i-a arătat ce însemnături a făcut pe frontul din Transilvania. Cu data de 1 ianuarie 1945, copilul Mihai Munteanu a trecut şi el la masa de scris, pornind cu Jurnalul unui elev silitor, publicat de-abia în anul 1998 şi care e o mărturisire specific vârstei prin ,,însemnăturile de taină” din vremea studiilor la renumita şcoală din Şendriceni.

       Într-o poezie scrisă la deplină maturitate ca dascăl şi scriitor Mihai Munteanu îşi aminteşte cu nostalgie despre adolescenţa sa.

       ,,Era un adolescent, cândva,

       suav căruia îi plăceau zorile; 

       se uita pe Holm să poată vedea răsăritul,

       se înfăşura în matie de nouri,

       spre amurg îl invoca pe Odin

       şi aştepta noaptea valpurgică…

       Era un adolescent, cândva…

       însera în biblioteci şi nopţile scria

       nemaipomenitele aventuri ale sale, imaginative,

       până se termina gazul în lampă

       şi cerneala în toc, după care,

       pe un pat aspru, visa Odiseea.

În ultimii 10 ani, am corespondat si am vorbit des la telefon cu Mihai Munteanu. Se interesa despre activităţile culturale, despre cărţile noi apărute ale botoşănenilor. Cu câţiva ani în urmă, într-un interviu l-am întrebat ce lucruri îl caracterizează. Iată ce răspuns a dat: ,,Loialitatea faţă de prieteni, cinstea față de oamenii simpli ai pământului, curajul de a înfrunta singur greutățile ivite în cale, respectul faţă de părinţi, tăria de a tăcea atunci când trebuie, adoptarea stilului ,,moromeţian” când se impunea o asemenea conduită. De asemenea, mi-a displăcut grandilocvenţa, afişarea cu ostentaţie a personalităţii în discuţii ,,academice” sau mai puţin academic. Cel mai adesea am apelat la autocontrol.”

Poezia lui Mihai Munteanu este o poezie cerebrală, optimistă. Ironia și autoironia lui Mihai Munteanu ţin de spiritele înalte, autentice. Fiecare cuvânt scris de poetul şi scriitorul Mihai Munteanu era bine studiat şi folosit cu mare atenţie. În poezia ,,Balada pensionarului vesel” se observă autoironia autorului la finalul ei:

       ,,Iertate astăzi toate fie,

       Uitate fie pentru veci!

       Adie vânt de veşnicie…

       Vai, mâinile îţi sunt mai reci.

       Pensionar ,,golan” și gata…

       Ce să mai fac, ce să mai sper

       Mă duc si eu curând la tata

       Că-i multă linişte în Cer…”

Zona Cordărenilor, în care a văzut lumina zilei în urmă cu aproape 79 de ani, l-a umplut cu sensibilitate şi dragoste faţă de oameni. Numai un suflet curat de poet, poate crea, chiar dacă este departe de marile centre culturale. Mihai Munteanu a fost un exemplu elocvent în acest sens. Pentru Mihai Munteanu dragostea faţă de locul natal a însemnat dragostea de pământul plin de grâne şi flori, de izvoare ce țâșnesc din pământul reavăn (n.n. în Cordăreni sunt peste o sută de izvoare puternice), gândul că viata este oriunde la fel, dar că totul depinde de om. Omul cu voinţă, poate muta munţii din loc. A lucra o bucată de pământ a vedea urcând pe lujere floarea-soarelui, a simţi aroma viilor la ceas de toamnă, iată care au fost bucuriile poetului Mihai Munteanu de-a lungul vieţii. Poezia ,,Monolog” din volumul ,,Centrifuga ideilor” se încheie:

       ,,Busola arată încă nordul. Până 

       aici au venit caii vântului

       cu coamele albe si lungi. Aici

       ne oprim. Ultimul act îl joacă

       pentru voi, al vostru pentru

       totdeauna-POETUL.”

Sper ca sus, acolo, poetul Mihai Munteanu va continua să scrie și să răsfoiască maldăre de cărţi într-o biblioteca cerească, având multă linişte si mulţumirea sufletească alături de soţia sa, Adela. Timpul nu a mai avut răbdare cu poetul pentru a-şi duce proiectele literare până la capăt.