Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Noiembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MIHAI PÎNZARIU – ÎNVĂŢĂTORUL CARE A IUBIT COPIII ŞI FAMILIA

Primit pentru publicare: 08 Nov.2011
Autor: Teodor EPURE, redactor al Revistei Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 08 Nov. 2011
Republicat: 12 Dec. 2019
© Teodor Epure, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

 „Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii”
Nicolae Iorga

 Păstrez cu drag în suflet amintiri despre prietenii cu care am împărtăşit atâtea gânduri, cu care am petrecut atâtea clipe minunate şi am făcut atâtea lucruri frumoase de-a lungul vieţii… Şi-am întâlnit atâţia oameni dăruiţi cu flacăra luminii… Lumina care se revarsă cu generozitate spre ceilalţi, lumina care arată drumuri, lumina care ajunge direct la inimă…

De Sfântul Mihail şi Gavril mă gândesc la colegul meu, Mihai Pînzariu, care a luminat sufletele atâtor oameni din Vorniceni.

Mihai este fiul lui Costache şi al Adelei Pînzariu, oameni gospodari şi fruntaşi ai comunităţii vornicenene, oameni cu credinţă şi frică de Dumnezeu. Tatăl său a fost gospodarul care, bătut de ploi, uscat de arşiţă, răzimat mereu de coarnele plugului ori în coada sapei, a scormonit de noapte până în noapte pământul, pentru a-i culege roadele. S-a străduit mult pentru ca fiii săi să fie folositori sătenilor iar atunci când s-au realizat, a fost tare mândru. Mihai, colegul meu, s-a născut pe 6 noiembrie 1936. Era una din acele lungi zile de toamnă, când cade o brumă groasă iar prin văzduhul curat și proaspăt flutură, căzând alene spre pământ lungi fire de păienjeniș iar de pe salcâmi se scutură din când în când frunzele ruginite. Era un bărbat de statură mijlocie, rumen la faţă, cu ochi negri, vioi și isteți, cu plete albe mult prea devreme. Avea un temperament calm, echilibrat şi înclinat uneori spre reverie. Nu se supăra niciodată pe cei din jurul său. Asculta totdeauna cu mare atenţie şi cu ochi scânteietori pe oricine. N-a iubit niciodată oamenii cărora le plăcea să umilească.

Urmează clasele primare la Vorniceni având ca învățători pe Dumitru Strugaru și Dionisie Pădureț. Alături de alți colegi s-a bucurat mult când a luat ființă gimnaziul la Vorniceni, pe care îl urmează în perioada anilor 1949-1952. În anul 1952 s-a prezentat la examenul de admitere la Școala Pedagogică de Băieți din Șendriceni ale cărei cursuri le termină cu rezultate bune în anul 1956. Încă din timpul când eram elevi, între noi exista o prietenie strânsă și durabilă ce se sudase și mai mult în cursul unor peripeții petrecute împreună.

Odată, într-o vacanță de vară ne-am hotărât, alături de alți colegi să mergem la hram, de Sfântul Ilie, într-un sat vecin. Era o zi însorită, plină de căldură blândă și de lumină. Soarele bătea către amiază. Ridicând ochii și clipind des din cauza soarelui am observat întreaga natura vie, dealurile Vornicesei care erau acoperite cu minunate flori, mirosea a fân cosit iar vântul aducea dinspre câmpuri miros dulce de grâu copt și de boabe de porumb în formare. Privelișta ce se înfățișa ochilor noștri ne deștepta în suflet o mare bucurie și admirație nespusă față de locurile natale. După ce am trecut de Podișul Crucilor, am ajuns în Valea Budăilor unde s-au așezat acum un veac 20 de familii sosite din Basarabia, care au înființat Dealul Crucii. Am poposit în curtea bisericii, locul de petrecere și de adunare în zilele de sărbătoare, unde era foarte multă lume. În mijlocul acestei mulțimi era un mare scrânciob care funționa manual. Am încercat să ne urcăm în el. Impresarul, văzându-ne cam pricăjiți, și-a dat seama că nu aveam bani, ne propune să-l punem în mișcare alături de alți tineri, iar după un timp, să ne bucurăm de el. Plini de entuziasm, am acceptat. În timp ce-l împingeam, ne țiuiau urechile de cântecele interpretate de fanfară cu alămurile ei iar un vânt ușor ca zefirul ne răvășea pletele, răcorindu-ne fruntea. În scânciob erau fel de fel de persoane. Atenția noastră a fost îndreptată – deoarece ne-a apucat râsul – la un domn chel și cu o frunte cam bombată, care-și tinea pântecele pe genunchi,  şi care era foarte nervos pe noi, pentru că nu învârteam scrânciobul cu o viteză mai mare. Zgomotul produs de scrânciob parcă înjunghia văzduhul şi se auzea gâfâitul celor care trudeau și vorbele lor repezite, aruncate din vârful limbii, că au obosit. La un moment dat, prietenul meu, s-a uitat la mine cu tristețe și cu o voce tainică – voce cu care spui ceva și nu trebuie să afle nici vântul – mi-a șoptit la ureche: ”Ajunge! Sunt prea obosit.” După o mică pauză i-am auzit din nou șoapta : ”Îți doresc din suflet ca altă dată să nu mai faci aşa ceva…”. Pentru un moment am avut revelația mulțimii din jurul nostru care ne privea cu compătimire, iar noi credeam că ne aclamă.

După câteva ore de ”muncă voluntară”, impresarul bosumflat – a avut o altercație cu alte persoane – se întinse de câteva ori, de-i pocneau oasele, își aruncă privirea spre ceasornicul din buzunar și cu o voce cruntă și disprețuitoare ne zise: ”Plecați! Ajunge! Nu mai am nevoie de voi.”. Atunci mi-am simțit sufletul ca pe un bolovan, care nu o putea lua la vale, fiindcă e plin de buruieni ce s-au prins de el și-l țin lipit de pământ. Dacă aș fi putut, mi-aș fi luat sufletul, care era atât de disperat și l-aș fi aruncat în Gârla lui Jian. Am simțit şi o amenințare în vorbele lui stâlcite, acoperite de fanfara cu alămurile ei. Ne-au pierit toate speranțele. Am salutat scurt din cap și am plecat. Și pentru că soarele se grăbea cu pași de uriaș spre asfințit, iar Sfântul Ilie, care este atât de aprig la fire, fulgera atât de tare încât cerul se despica și parcă era o dâră de flăcări ce se topea în văzduhul înalt și întunecos, am luat-o la fugă spre casă.

Fiindcă programul de la internat era foarte strict, nu permitea ieșirea din incinta școlii decât cu bilet de voie semnat de dirigintele clasei iar noi doream să fim mai mult liberi, am hotărât să ne transferăm la gazdă. Mai întâi am convins părinții, care după lungi stăruinţi, au acceptat. Problema cea mai acută de la gazdă era încălzirea camerei. Lemnele nu se puteau procura decât pe bază de cartelă, pe care noi nu o aveam. Prietenul meu, Mihai, avea o rudă care era ceferist în gara Dorohoi. Prin intermediul acestuia mergeam în timpul nopții și ajutam la descărcatul unor vagoane cu lemne care soseau în gară. Pentru munca prestată primeam câteva bucăți de lemne. Rezultatele la învățătură erau compromise. La intervenția părinților, care au aflat de la diriginte de isprava noastră, am ieșit din acest impas numai prin generozitatea directorului de școală, care ne-a aprobat reprimirea în internat.

În ultima vacanță școlară – adică în vara anului 1955 – am lucrat împreună ca sezonieri – contabili la baza de recepție din gara Vorniceni. În vremea aceea fiecare țăran trebuia să predea statului în mod obligatoriu o cantitate de cereale, în funcție de suprafața de teren pe care o poseda (așa-zise cote către stat). Mihai lucra la laborator unde stabilea cantitatea de cereale predată, umiditatea și greutatea hectolitrică, iar eu împreună cu alți colegi – elevi de la Școala Pedagogică de Băieți din Șendriceni – calculam suma ce i se cuvinea fiecărui țăran (se plătea un preț derizoriu, de 0,28 lei pentru un kg de grâu, sumă cu care nu se putea cumpăra nicio cutie de chibrituri). Ca să ajungem în fiecare zi la baza de recepție, trebuia să parcurgem pe jos o distanță de 8 km, pe un drum nepietruit. Aerul tare al câmpurilor, soarele prin care alergam, somnul adânc în care, osteniți cădeam seara, ne-au ajutat să devenim mai viguroși și mai rezistenți. Când timpul era neprielnic, ne odihneam acolo, într-o cămăruță cu paturi de fier etajate. Dacă nopțile erau limpezi și somnul mai întârzia ne tolăneam pe iarba din fața gării. Discutam despre tainele cerului, despre viața care putea exista acolo, de constelațiile care se văd din emisfera noastră. Uneori, discutam despre oameni, despre preocupările lor şi despre viitorul nostru, pe care ni+l doream cât mai luminos.

În timpul vacanțelor școlare, toți liceenii se adunau seara, la școala din deal (nu era cămin cultural) pentru a pregăti diverse programe artistice. Mihai era un bun organizator, dansator și recitator. Numeroase programe artistice prezentate în fața sătenilor erau concepute și conduse de el. Fiind elevi cu perspectivă, credeam că a sosit asupra noastră un vânt de copilărie, de generozitate și de încredere în întregul nostru viitor. Doream ca în fiecare dimineață să ne trezim în adierea acestui vânt îngăduitor și tandru. La 1 septembrie 1956 Mihai este repartizat învățător la școala elementară din Vorniceni. După terminarea serviciului militar revine aici şi muncește cu dragoste și cu pasiune, ajutând copii să descifreze slovele cărților căci după cuvântul cronicarului ”nu e alta mai de folos a omului zăbavă decât cetitul cărților”. A acordat o atenție sporită formării treptate a scrisului elevilor ca acesta să fie corect din punct de vedere gramatical, ordonat, caligrafic, frumos și citeț. A învățat pe începători să caute neobosiți cheia care să deschidă taina citirii – începători care au avut nevoie de îmbărbătarea și dăruirea sa pentru a înlătura greutățile și să pună în locul său bucuria cunoașterii.

După cum dirijorul unei orchestre cunoaște tonalitatea vocii fiecărui component, așa și Mihai Pînzariu în decursul carierei sare a cunoscut îndeaproape dorințele, procesele psihice, dificultățile și particularitățile fiecărui elev. Om dedicat disciplinei școlare, adesea sever și hotărât, a urmărit cu înverșunare și pasiune țelurile descoperirii aptitudinilor elevilor și ale cultivării lor sistematice în folosul patriei și viitorului ei. Era cu ideea că numai munca creatoare dă sentimentul bucuriei, al demnității și al mândriei, de aceea a combătut tendința unora de a dădăci oamenii fără să gândească și să acționeze creator. Dragostea deosebită pentru copii, dorința de a-i ajuta, de a-i învăța, de a-i îndruma, s-a realizat numai prin pregătirea sa pedagogică și prin lecțiile sale, care au devenit adevărate opere de creație.

Între anii 1970-1976 a fost directorul Școlii Generale nr. 2 din Vorniceni, fiind un bun organizator și îndrumător al întregului proces instructiv-educativ. A acordat o atenție deosebită asigurării tuturor condițiilor materiale necesare bunei desfășurări a muncii și cu mult tact, empatie și sensibilitate pedagogică, a creat un mediu atractiv, plăcut și interesant, ajutând pe elevi să descifreze mai ușor curiozitățile cunoașterii. Zilnic, cu ochiul său iscoditor de gospodar experimentat, cerceta cu migală fiecare colțișor al școlii, cu un înalt spirit de răspundere, o caldă și sinceră dăruire pentru ordine și disciplină, fiind stimat și respectat de toți concetățenii săi. Pentru că era o persoană de o cinste și de o responsabilitate ireproșabile, nu și-a permis niciodată să întârzie, venind primul și plecând ultimul din școală.

Parcă-l văd stând în fața școlii, cu ferestre largi, cu clase luminoase și încăpătoare și cu grădină bine îngrijită în fața ei, ca să afle acolo cum în vremea prânzului copiii năvăleau pe ușă ca un stol de vrăbii, cu râsete și chiote. Erau toți copiii satului, pe care îi iubea ca pe ai lui. O mare parte dintre aceștia au fost îndrumați spre alte școli și meserii și n-au rămas acasă să păzească gâștele gospodărești sau ale mai marilor satului. Nu pot să nu vorbesc și despre alte calități ale sale, ca director, care i-au adus prețuirea și stima cadrelor didactice din școală : răbdarea, înțelegerea cu care se interesa de problemele lor de viață și de muncă, stăruința pe care o depunea pentru a le rezolva.

Mihai Pînzariu n-a fost numai un dascăl al școlii ci și un îndrumător al activității culturale a comunității vornicenene, alături de celelalte cadre didactice, care l-au sprijinit. Neuitate vor rămâne în conștiința sătenilor acele șezători minunate, bine organizate în cadrul Căminului Cultural sau dansurile populare cu elevii și tinerii satului, conduse de el.

În anul 1961 se căsătorește cu Teodora Gologan, absolventă a Institutului Pedagogic de 2 ani din Bîrlad. Era o ființă modestă, inteligentă, cu o față luminată și cu ochi limpezi, plini de înțelegere. Avea o fire sociabilă, optimistă, fiind apreciată atât de elevi cât și de părinți. Și-a iubit mult familia și copiii satului pe care-i considera viitori oameni respectuoși față de valorile neamului. A născut și a crescut doi copii : Gabriel, care în prezent este secretarul Consiliului Local al comunei Vorniceni și coordonează, conduce și răspunde de buna funcționare a Direcției Juridice și Administrației Publice Locale şi Florin, absolvent al Școlii Militare de ofițeri activi, stabilit la Botoșani.

Dacă regretatul scriitor, Teodor Mazilu, spunea că « viața ar trebui să fie o sărbătoare permanentă », din nefericire, acest deziderat n-a fost posibil a se realiza în viaţa lui Mihai Pînzariu. S-a îmbolnăvit la o vârstă când puterea sa de muncă şi de creaţie era în plină desfăşurare. O perioadă de timp boala nu i-a permis să-şi desfăşoare întreaga sa activitate de educator. Totuşi, datorită medicilor, care l-au îngrijit, voinţei sale de a învinge boala, reuşeşte după o perioadă de timp să revină la catedră. A luptat ca un adevărat erou să înlăture din minte gândurile despre boală, despre urmările ei, despre nefericire, care îl chinuiau mereu. Reîncadrându-se în rândul colegilor săi în munca de educaţie a tinerei generaţii, care îi era atât de dragă, dar cerea sacrificii, Mihai Pînzariu n-a avut timp să se gândească la nefericire aşa cum afirma marele scriitor Bernard Shaw : „prima condiţie pentru a nu fi nefericit este să n-ai timp să te gândeşti la nefericire”. Pentru el viaţa a avut două coordonate importante : copiii şi profesia şi n-a condamnat niciodată viaţa pentru că îi punea tot felul de dileme.

În ultimele momente ale vieţii, i-am făcut o vizită şi am observat că obrajii săi erau galbeni şi fără pic de viaţă, ochii stinşi, sfredeliţi, rămaşi în fundul capului, iar cutele din jurul gurii s-au adunat şi s-au înmulţit. Boala necruţătoare a reuşit, cu o putere uriaşă, să-l învingă. Se silea să zâmbească, să arate că e bine, dar se vedea că puterile i-au scăzut. Soţia sa era alături de el, povestind istoricul bolii. Am băgat de seamă că glasul ei era tremurat şi în ochi îi pâlpâia o durere amară. Simţea un gând care se încolăcea în suflet : „ce va face în continuare, cum se va descurca singură ?”

Într-o zi de mai, când priveam cu duioșie razele soarelui care mângâiau sufletele, cântătoarele care sărutau văzduhul înmiresmat și-l umpleau cu duioase și armonioase ciripituri, clopotele celor 2 biserici răsunau în întregul sat; vesteau sfârșitul unui om care a slujit întreaga comunitate sătească. Activitatea sa didactică de peste 40 de ani, care a parcurs un drum drept, fără compromisuri, aducând comunității vornicenene multe bucurii și satisfacții, constituie un fragment din istoria învățământului vornicenean.

(Portretul si fotografia cu soția sunt din martie 1974. Fotografia de când erau tineri este din 1959 și reprezintă pe : T Epure, M. Pinzariu, I. Ungureanu, M Găina)