Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAIL SADOVEANU DESPRE EUGEN NECULAU ŞI ,,PROBLEMA RIDICĂRII SATULUI ROMÂNESC

MIHAIL SADOVEANU

DESPRE EUGEN NECULAU ŞI ,,PROBLEMA RIDICĂRII SATULUI ROMÂNESC

Eugen D. Neculau (n. 29 decembrie 1900, Ungureni – Botoşani – m. 20 octombrie 1974, Iaşi) se înscrie printre reprezentanţii de seamă ai şcolii sociologice româneşti. Printre altele, a fondat la Ungureni, Căminul Cultural, în 1927, devenit Universitate Populară, în 1936, prima Universitate Populară sătească din România. Satul românesc, satul botoşănean i-a fost principalul obiect de studiu. Pentru el, mai mult decât alt gen de aşezare, nevoia de propăşire, de ridicare se impunea stringent. Iar sociologul Eugen D. Neculau s-a dedicat exemplar acestei cauze nobile, surprinzând-o în lucrarea sa „Problema ridicării satului românesc”, pe care Mihail Sadoveanu nu a întârziat să o comenteze. Favorabil şi laudativ („Însemnări ieşene”, 15 noiembrie 1936).

Mihail Sadoveanu apreciază, pentru început, veridicitatea celor scrise de Eugen D. Neculau, chiar dacă – „Tabloul pe care d-sa îl face despre starea sătenilor noştri din Moldova veche şi Basarabia, o parte din Bucovina şi Ardeal, precum şi din regiunea de deal din Muntenia şi pe alocuri din Oltenia, este dintre cele mai sumbre.” Şi, aceasta, cu toate că trecuseră aproape două decenii de la reîntregirea ţării.

Satul nostru, satul românesc? – „Biserica se pare că e mai aproape de sufletul ţăranului nostru şi e firesc să fie aşa. Rolul bisericii în trecutul nostru a fost deosebit de important; necesitatea sufletească a săteanului, în vremurile grele şi tulburi de astăzi, merge cătră un spor de misticism, ca în toată Europa; totuşi n’am avut niciodată atâta viermăt de secte obscure, de înşelători stilişti şi de traficanţi de credinţă, şi în patruzeci de ani, de când ţin contact cu viaţa dela ţară n’am fost mai izbit decât acum de puhoiul de săteni care-şi bat vitele îndemnându-le cu poveri pe drumurile oraşului în dimineţile sfintelor zile de repaos, când preotul rosteşte din altar cuvintele legii. E o blasfemie pe care administraţia o tolerează c’un ochiu placid, e o dovadă şi aici de anarhie, ca în multe.”

Şi, Mihail Sadoveanu dă curs constatărilor d-lui profesor Eugen D. Neculau – „Privit în ansamblu, satul nostru nu lasă impresia unei aşezări civilizate. Drumuri rele şi nepracticabile; în vremea nopţii, întuneric beznă; toamna şi primăvara, noroi, iar vara, praf. / Arar sate cu plantaţii de pomi roditori. Sunt unele regiuni unde numai salcâmul creşte la întâmplare. În părţile despădurite, gospodăriile în majoritate n’au garduri. / Ca exterior, gospodăria săteanului e departe de a-ţi lăsa o impresie plăcută. Curte nemăturată, gunoaie învechite. Uneltele, puţine şi rudimentare, aruncate la întâmplare. Casa, după datina boierescului, a rămas la tipul scund, cu acoperiş de stuf ori paie, cu o singură încăpere mai mare, cu un ietac în fund şi o tindă de doi paşi lungime. Un singur rând de ferestre, bătute în cuie ori lipite, care nu se deschid niciodată; aerisirea se face numai pe uşă. Toţi ai casei locuiesc în iatacul din fund cu capacitate de 10-12 m3 de aer. Pe jos pai şi coceni pentru foc. Cătră primăvară, cloştile sunt instalate subt pat, şi chiar în vremea iernii, purceii sau viţeii sunt ospitalizaţi în aceiaşi încăpere mică. Răzimată de casă, stă o şură strâmbă, fără ferestre, cu păreţii de lut sau snopi de strujeni, în care se adăposteşte o vacă nehrănită si neîngrijită, unul sau doi cai costelivi şi câteva oiţe prizărite. În restul ogrăzii, strujeni, paie, gunoi, buruiene, înfăţişare de sărăcie.” Aveau să se schimbe lucrurile după război (n.n. Primul Război Mondial)? – „După războiu, au început a se construi case mai încăpătoare, cu două odăi şi antret. Pe pod se pun cereale. Deşi sunt două încăperi, toţi ai casei locuiesc într’o singură cameră: acolo e şi dormitor şi bucătărie. În odaia cea mare, unde se ţine zestrea fetelor, nu-i sobă. Camera de locuit e cât mai sărăcăcios mobilată. Laviţele sunt acoperite cu rogojini, uneori cu lăvicere. Locuitorii casei dorm cum se întâmplă; se îngrămădesc în aceiaşi încăpere până la zece suflete. Obielile gospodarilor şi ale băieţilor mai mari sunt puse la uscat pe sobă. Gospodinele şi fetele care lucrează în interior umblă desculţe sau cu ciorapi de lână. Aerisire nu se face, geamuri nu se deschid; pe jos nu e podea şi, la măturat, se stârneşte colb care se aşează pe obiecte şi alimente şi e inspirat de toţi cei de faţă. Abia când vine primăvara, se schimbă aceste condiţii detestabile de higienă.”

Precară este şi alimentaţia ţăranului – „d-l Neculau constată că, iarna, toţi ai casei stau în jurul unei mesuţe rotunde, în mijlocul camerei sau pe un pat enorm în fundul încăperii. Toţi mănâncă cu mâna. Furculiţa e necunoscută. Mămăliga e întâiu frământată în mână, care de multe ori e nespălată. Toţi înting în aceiaşi tigaie. Dacă e sorbitură, toate lingurile se moaie în aceiaşi strachină. Oala de lapte sau cofiţa trec din mână în mână şi dela gură la gură. Ţăranul e subalimentat; gospodina nu ştie a pregăti. Mămăligă totdeauna, pâne foarte rar, mâncare sumară şi nevariată. Carnea de pasere, ouăle, brânza şi laptele sunt mai puţin întrebuinţate; mai ales se vând; oul mai ales ţine loc de monedă de schimb; gospodarul cumpără cu el tutun şi gospodina petrol şi sare.”

Şi, analiza continuă. În profunzime. Nu degeaba în vizorul sociologic al lui Eugen D. Neculau erau, cu precădere, cele douăsprezece sate de pe Jijia de Sus. Astfel – „Ţăranul n-are nici măsura muncii. Nu se poate afirma că ţăranul nostru e leneş. De cum dă primăvara până ce cade zăpada, el munceşte din greu muncă silnică – dar fără calcul şi fără spor. Veşnic grăbit la treabă, ca să nu piardă vremea, în realitate el se zbuciumă aproape degeaba. După atâta osteneală irosită fără folos, săteanul se aşează la iernat. În tot timpul iernii se culcă devreme, se scoală de cu noapte, într’un fel de lâncezeală bolnavă.” Mihail Sadoveanu subliniază o remarcă a lui Neculau – „Ţăranii de azi trăiesc: caşi strămoşii lor de pe vremea robiei şi caşi părinţii lor de pe vremea boierescului. Cu singura deosebire că, în loc să fie robi pe moşia altuia, ei robesc pe ţarinile lor.”

O largă paletă de cauze a contribuit la stagnarea satului românesc în perioada interbelică. Şi, nicidecum, nu pot fi eludate. Aşa că – ,,Plugarul nostru a rămas refractar ideii cooperaţiei. Împroprietărirea greşit făcută, individualismul lui excesiv, ostilitatea lui faţă de orice corective, comasări, culturi raţionale, lipsa de disciplină socială, dispreţul pentru banul public, îngreuiază problema ridicării lui din starea în care se află. Faţă de mizeria drumurilor lui are o indiferenţă de stâncă; faţă de plantaţiile din marginea şoselelor o atitudine sălbatică.”

Mihail Sadoveanu se opreşte, la rându-i, punând degetul pe rană, asupra bolilor sociale care macină populaţia rurală – ,,tuberculoza, sifilisul, pelagra, malaria (numai în judeţul Iaşi sunt cincizeci de mii de malarici) şi, peste toate, mortalitatea infantilă. Dacă binevoiţi, adăogiţi şi alcooliamul,care merge mână în mână cu ignoranţa.”

Departe de a fi adeptul unei sociologii teoretice, mergând la practică, la aplicaţie, Eugen D. Neculau şi-a atras pe merit, laudativ chiar, aprecierea lui Sadoveanu – „Cel care face aceste constatări ale mizeriei noastre rurale e un fiu din popor, care s-a întors cătră fraţii şi părinţii săi cu o muncă de eliberare, prestată în condiţii extrem de dificile, cum am arătat altădată în acest loc. / În calitate de conducător al organizaţiilor săteşti şi universităţii populare de la Ungureni, judeţul Botoşani, d-1 Eugen Neculau are şi experienţă şi realizări în domeniul naţionalismului constructiv. Ca unul ce lucrează cu credinţă şi dreptate pe şantier, are dreptul să denunţe mizeria în care stăruim.”

Mihail Sadoveanu, aproape ca o eternă întrebare, nu ezită să se adreseze statului, cel care nu face nimic în privinţa redresării condiţiei ţăranului român – „Întrebarea este de ce, cu toate sforţările bunelor intenţii, stăruim în mizerie. Întrebarea este de ce sforţările nu se asociază într’o acţiune inteligent coordonată. Cum izbuteşte organizaţia noastră de stat să rămână cea din urmă, într-o ţară îmbelşugată, cu un popor aşa de admirabil înzestrat? Întrebarea este de ce nu ne uităm la ce au făcut şi cum au făcut alţii. Însfârşit este o întrebare puţintel mai dureroasă: de ce organizaţia noastră de stat nu bagă în samă la ce s’a făcut şi cum s’a făcut cu populaţii româneşti, aceleaşi populaţii, care s’au ridicat şi au propăşit subt administraţii vitrege?”

Cu o aleasă şi poetică invocare, Mihail Sadoveanu încheie articolul său, „Problema ridicării satului românese” – „Poetul vechiu se ridică din morţi şi ne îndeamnă spre o nouă etapă: Români din patru unghiuri, acum ori niciodată…”



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5