ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare:29 Mai 2018
Autor Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 29 Mai 2018
Editor: Ion ISTRATE

Mircea Muthu, cercetător despre balcanism, fără a fi sprijinit să facă o călătorie de documentare măcar până în Bulgaria…

Mircea Muthu, fiul lui Emil, avocat, și al Olimpiei (n. Lupșa), absolvent al Liceului teoretic„Timotei Ciprian” din Dumbrăveni (1960), licențiat al Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj în 1967, autor al mai multor cărți despre balcanism și teza de doctorat în litere, în 1976, tot despre acesta tratează –Balcanismul în literatura română până în secolul al XIX-lea, astăzi, după câte am citit, este profesor universitar  la Facultatea de litere, acolo, unde a fost și decan și chiar prorector… Lector de Lb. și civilizație românească la Univ. din Saint-Etienne, Franța (1976-1979). Membru titular al Asoc. Jules Romains, Franța (din 1978) și la Association Internationale des Etudes Sud-Est Europeennes (din 1987).

Iată câteva din cărțile sale: Orientări critice, 1972; Literatura română și spiritul sud-est european, București,  1976; La marginea geometriei, Cluj-Napoca, 1979; Paul Zarifopol între fragment și construcție, 1982; Permanențe literare românești în perspectivă comparată, 1986; Alchimia mileniului, 1989; Liviu Rebreanu sau  paradoxul organicului, 1993 și 1998; Cântecul lui Leonardo, 1995; Călcâiul lui Delacroix, 1996; Făt-Frumos și vremea uitată, 1988 (în colaborare cu Maria Muthu); Dinspre Sud-Est, 1999 (versiune franceză, 2001); Lucian Blaga –Dimensiuni răsăritene, Pitești, 2000 și 2002; seria Balcanologie, vol. I, 2002, vol. II, 2004, vol. III, 2007, Cluj-Napoca; Alchimia mileniului. Interferențe culturale, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2008.

Anul și… cartea, nu?…

I-am citit din Dinspre Sud-Est (editura Libra, 1999, cap. Dialoguri-Confesiuni, p.127-164, unde l-am găsit în postura de „spet-actor” al propriului act scriitoricesc, întrebându-se „De ce scriu? În ce cred?”, și în demersul lui când interogativ, când integrativ, „reflex al autoproiecțiilor” sale, am aflat omul rezistent prin cultură…

Autorul povestește, ca la biserică, în fața preotului,  cum prin anii 1950-1955 îl aștepta pe tatăl său, dus cu forța, firește, să facă Canalul Dunărea-Marea Neagră, să vină acasă… Copil fără de copilărie atunci, când a venit vremea scrisului său, poezia și proza sa, s-a manifestat, cum altfel, decât ca un mijloc „de rezistență și supraviețuire” prin cultură. Mai târziu, când într-un interviu avea să fie întrebat „ce i-a adus revoluția”, el profesorul avea să răspundă că momentul i-a dat „o imensă speranță”, dar, în același timp și „o dureroasă stare de oboseală”. Mărturisind,  că face parte din generația născută în anii postbelici, nu poate și nu va uita de cartelele de pâine, de anii 1950 când hainele se cumpărau numai dacă aveai acele cartele pe puncte, cu decupatul cuponului a ce cumpărai, de tabloul halucinant pe care îl întâlnea când mergea la Canal, pe șantierul de la Capul Midia, la vorbitor, să-și vadă tatăl, în costum, altul decât cel de-acasă, pe Valea Mureșului. Nu poate uita, nici că mama lui, obligată să facă naveta zilnic, pe jos, a contactat o meningită care i-a adus și sfârșitul, asta rezistență nu doar prin cultură, când a ajuns scriitor…

Fost și profesor suplinitor, povestește și cât de greu i-a fost, într-o altă împrejurare, tata cu pușcărie, să se angajeze pentru câteva luni la un parchet de tăiat lemne în munții Ciucului, unde, în fiecare săptămână, cu doi măgăruși, aducea pentru muncitori, alimente din orașul cel mai apropiat, cum, cu greu, a fost admis student la facultate, unde, după absolvire, a rămas să o facă pe asistentul la seminarii timp de 20 de ani, perioadă în care alții cu pile și relații promovau- promovau profesional. El a rezistat prin cultură, s-a refugiat în pagina cărții și în scris, dar, deși n-a făcut parte din grupurile acceptate, cum se mai întâmplă și azi, de la debut, în 1967 și până în 1989, el nu a scris Omagii, a refuzat „net orice acoladă în fața puterii”.

Întrebat de Mircea Opriță, în Tribuna, 1994, ce înseamnă pentru el scrisul, Muthu a răspuns nu sec: „o modalitate de autoconstrucție interioară”. Da, pentru că, tot el, ca autor, relatează cât  a avut de „lucru” cu cenzura, „primele două volume de la Minerva au trecut prin furcile caudine ale marilor epocii”, că din cauza proletcultismului mulți ani a simțit „balastul” care n-a făcut deloc bine autorilor și literaturii…

„Dincolo de continuitățile evidente cu perioadele precedente – prin  realismul memorialistic, apetența pentru povestire etc. – literatura contemporană rămâne, în achizițiile sale durabile, mărturia  dramatică despre istoria în curs. Sunt, pe de altă parte, scriitori care n-au fost restituiți la valoarea lor adevărată” nici astăzi… cei de factură religioasă, cum sunt cei pe care îi citează: Vasile Voiculescu, Radu Gyr sau Nichifor Crainic, dar și cei din literatura diasporei românești, foarte negljați.

Vorbind despre tipul sud-est european, profesorul spune că a devenit specialist în teoria literaturii și în balcanistică, să poată răspunde provocărilor vieții, poziția geografică, istoria medievală a popoarelor cu imperiul otoman alături ori peste noi, care mult timp a însemnat o dramă, o mare dramă, a trebuit dezlegat, că „sud-estul european, teritoriul de confluență a culturilor, e un vertabil sac fără fund pentru cercetători”, iar Muthu ca să convingă citează sintagma lui Lucian Blaga, un „pământ de cumpănă”, ne este pământul și odată cu el, și noi –oamenii.

A deranjat când a elaborat adevărul – balcanismul ca dramă – dar subliniază: „Greutatea rezidă însă în faptul că, de cele mai multe ori, omul balcanic era ori este echivalent cu spiritul tranzacțional ori cu neseriozitatea funciară”, „zona balcanică-considerată ca un ”butoi cu pulbere” din cauza  conglomeratelor etnice, a diseminărilor, dar și a tensiunilor de natură religioasă, este pentru un „ochi neavizat”, oricând, „un puzzle exploziv”. El amintește că se diferențiază zona „centru-răsăriteană” (cu includerea Croației, Banatului ca „placă turnantă” și, în general, a spațiului ungaro-austriac) de sud-estul propriu-zis, cu centrul de greutate în Peninsula Balcanică. Infirmând asemenea departajări, analistul nostru afirmă că numai cultura unifică interesele etnice și politice…

„Balcanismul literar înseamnă răscumpărarea estetică, prin semnul lingvistic al unor drame multiple cu rădăcini adânci și amplificate de veacurile de impact cu Semiluna otomană, în principal”. În ce privește Balcanismul literar românesc, Mircea Muthu, referindu-se pe concret, distinge un balcanism de evocare la Matei Caragiale, unul puternic colorat social la Panait Istrati și Zaharia Stancu, etic-religios la Gala Galaction, etnic la Teohar Mihadaș, moral-politic la George Magheru, romantic și simbolic  la Sadoveanu, parabolic la Eugen Barbu, metaforizat la Fănuș Neagu. Lumea dunăreană, a Dobrogei, bălțile Brăilei, Câmpia Română sunt un plan fundal care contribuie la coagularea estetică. Cât privește Transilvania, Ardealul, „șira spinării” a României, cu civilizația care a fost Școala Ardeleană, este în sine un model cultural.

„Pentru Europa Centrală, Transilvania a constituit un model de istorie care-se face și unul, profund injust de intoleranță față de etnia dominantă, cea românească” conchide Mircea Muthu, într-un interviu consemnat de Ovidiu Pecican în Ateneu, nr. 32, 1995.

Recunoscând  că literatura ar trebui să fructifice mai deplin „potențele narative” se declară total dezamăgit – el care în alte condiții a făcut vizite pe Șantierul de la Capul Midia, el care tot copil fiind a rămas orfan de mamă, cum am arătat – că în noile și actuala stare de lucruri, după 1989, uneori el nu are loc pe liste la Congresele internaționale de Studii Sud-Est  Europene, că, și mai interesant și defel explicabil, el care-i specialist în balcanism nu a reușit să obțină vreun sprijin pentru vreo călătorie de documentare măcar-măcar până în Bulgaria, ici-la doi pași de București.

Cristina Beligar în ianuarie 24, 2014, când profesorul tocmai împlinise 70 de ani în prima zi a lunii în care erau, răspundea  la întrebarea răscumpărarea prin artă a balcanismului: „Balcanismul înseamnă şi o răscumpărare prin artă. Întotdeauna popoarele sărace au aşa ceva, respectiv o răscumpărare pe calea artei şi a imaginarului. Acestea nu sunt glume. Când spune cineva că eşti balcanic, habar nu are ce substraturi are. Este moştenirea secolului al XVIII, al luminismului occidental care a vrut să invadeze luminismul central-european. Lozinca de pe frunte a rămas şi noi care suntem obişnuiţi să ne autoculpabilizăm am îngroşat aspectele acestea. Dumitru Drăghicescu are cartea celebră «Din psihologia poporului român» unde spune că la noi, datorită celor care au venit, au trecut şi au rămas, populaţia din punct de vedere mentalitar şi rasial nu s-a sedimentat. Pe această dimensiune am scris în jur de 15 volume. Balcanismul literar românesc a cunoscut trei volume şi apoi a apărut într-un singur volum. Pentru a vă răspunde la întrebare, revin şi spun că sintaxa culturală a balcanismului nu este o obsesie de o viaţă, pentru că eu, în acelaşi timp, am făcut comparatism şi una dintre cărţile la care ţin mult, «Alchimia mileniului», chiar confirmă asta. Recunosc, însă, că balcanismul este cea mai importantă temă de care m-am ocupat”.

Om al speranței, cercetătorul, HOMO BALCANICUS, speră, speră că Institutul  de Studii Sud-Est Europene de la București își va constitui filiale și în celelalte centre universitare din țară și atunci…autorul atâtor cărți, a cărui viață, drama copilăriei, a familiei lui, care a făcut parte din „generația pierdută”, cu tatăl condamnat și cu pușcărie făcută la Canal, cu frustrările  care l-au făcut să-și găsească propria cale în studiu și scris, în știință, în chiar spațiul sud-est european, făcând posibil să ofere și în continuare curioșilor informații despre omul oriental, bizantin și balcanic.

În orice caz, cu ce a realizat, Mircea Muthu este și rămâne unul dintre cei mai de seamă specialiști în lingvistica și istoria sud-est europeană…