Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mitul casei părinteşti şi împăcarea timpurilor

      Mitul casei părinteşti şi împăcarea timpurilor 
       Autor, Georgică MANOLE 
      
Spuneam, după ce am citit romanul „Vine trenul Principessa” (Dorin Baciu, Agata, Botoşani, 2003) că autorul a avut talentul sa ne demonstreze cu mijloacele creaţiei literare că ţăranul Câmpiei Moldovei are două vieţi: una de soare, pământ şi vite, impusă de Dumnezeu, care îl duce spre moartea biologică, şi una de fier (prin trenuri, autobuze, şantiere etc.), impusă de comunism, care i-a dat moartea temporală. Această poveste tragică a ţăranului Câmpiei Moldovei este continuată în „Tatăl nostru de sub pământ” (Agata, Botoşani, 2009). Surprinzând insistenţele malefice ale regimului comunist de a impune omul nou şi prin metoda desţărănizării satelor şi efectele psihologice negative ce derivă din aceasta, autorul alătură celor două vieţi amintite şi două timpuri: timpul din urmă şi timpul dinainte. Comunismul, această mare sinteză între totalitarism şi colectivism, considerat a fi, în fapt, o reacţiune politică şi nu un ideal politic, se autopropunea ca model suprem al existenţei, având ca ţel final formarea omului nou care n-ar fi putut exista decât apelând la metode dintre cele mai parşive de reciclare a individului, de foarte multe ori împotriva voinţei lui. 
Omul nou, de genul câtorva personaje din romanul în discuţie, este considerat a fi un succes de marcă în realizarea unei aberaţii comuniste. Lucian Boia în „Mitologia ştiinţifică a comunismului” (Humanitas, Bucureşti), crede că „…ajunşi la putere, comuniştii nu puteau înfăptui societatea proiectată de ei decât cu oameni noi şi, în consecinţă, au recurs la zdrobirea spiritului uman şi la pervertirea sufletului omului „vechi” perceput ca un potenţial adversar. Pentru reuşita acestei întreprinderi s-au folosit metode variate, de la cele violente la cele subtile, care în final au dat roade”.
Eugen Uricariu, în „România literară” nr. 31 din 1998, crede ca „…omul nou n-a fost doar o obsesie a dictaturii comuniste, ci şi angajamentul hotărâtor pentru instalarea universală a penitenciarelor ca formă de organizare a umanităţii”. Cristian Vasile, în revista „22” nr. 33 din 1999, demonstrează că „…omul nou a fost un individ fără personalitate şi fără simţul proprietăţii. Acest om creat de totalitarismul comunist reprezintă o antiteză a „omului vechi”, un individ care şi-a pierdut reflexele şi capacitatea de reacţie, calităţi pe care ,,strămoşii” săi le aveau”. În sfârşit, Gheorghe Grigurcu, în „România literară” din 17 aprilie 2001, consideră: „Omul nou este o expresie a domesticiei ideologice, care, presupune anularea orizonturilor ce depăşesc stadiul biologic, cvasianimalic, la care ar trebui să fie redusă fiinţa umană pentru a alcătui suportul convenabil al unei puteri abuzive. Este o pasăre de coteţ, incapabilă a-şi mai lua zborul spre zările condiţiei sale imanente”.
Satul, cândva un adevărat Paradis, e surprins de Dorin Baciu în continua sa destrămare provocată de comunism, din ce în ce mai insistent, concomitent cu expansiunea oraşului după criterii fără noimă, tot mai mult transformat într-o lume a păcatelor şi din care sunt alungate sacrul şi divinul (vezi, spre exemplu, momentul dramatic prin care muncitorii, veniţi de prin sate, se urinau pe pereţii singurei case care se încăpăţâna să mai reziste buldozerelor puse să radă cartierele mărginaşe). Acţiunea romanului se axează pe mitul casei (în general), al casei părinteşti (în particular). Totul porneşte de la hotărârea lui Alecu Stigleţ de a pleca la Pădureni, locul naşterii sale, plecare învăluită într-un mister cunoscut doar de acesta. Caracterul brusc şi misterios al hotărârii provoacă reacţii diferite ale celor din imediata sa apropiere. Soţia Lizaveta, deja formată ca om nou, presupune că ar exista o altă femeie în viaţa lui. Fratele Costache, desţărănizat deja, doar bănuieşte. Singurul, Nicolae Păun e mai aproape de adevăr: îl cheamă glasul tatălui său Ion Stigleţ, mort de ceva vreme, să-l certe că a stricat casa părintească. Bătrânul Stigleţ nu-şi iartă copiii, nici dincolo de mormânt, pentru îndrăzneala de a strica părinteasca lor casă, încălcând regulile sacre şi strămoşeşti. Omul gospodar care a fost şi a iubit nespus pământul (asemenea pictorilor care au făcut bibliotecarul ca o alcătuire din cărţi, matematicianul ca o alcătuire din cifre, la fel bătrânul este o alcătuire din pământ) vede cum copiii lui sunt deformaţi pe zi ce trece de comunism, e trist, uneori trecând în tristeţi metafizice, dar nu se lasă dominat de sentimentul inutilităţii. Această stare, de a nu se lăsa dominat de sentimentul inutilităţii, se va transfera lui Alecu Stigleţ care va face orice pentru a avea o casă a lui . Era chiar bolnav „de dorinţa de a avea o casă înconjurată de o bucată de pământ şi umbrită de arbori”. Etapele transferului sunt supuse unor momente de ficţiune având acoperire in folclorul rural: întâlnirile repetate ale fiului cu tatăl său de sub pământ, întâlniri din ce în ce mai purificatoare, astfel că Alecu devine încet, încet un „om vechi”. Gândirea lui Alecu Stigleţ evoluează, elementele de moralitate pozitivă pun stăpânire pe el: „Nu poţi fi om dacă nu ai o casă a ta, făcută cu puterea şi cu munca ta, cu destoinicia ta bărbătească şi părintească”; „…un fiu are datoria de a apăra amintirea părintelui său, indiferent dacă l-a iubit sau nu. Dacă tatăl e un ticălos, eu, fiul, ce fel de om pot fi între ceilalţi oameni? Şi Ion Stigleţ nu fusese un ticălos. Îi plăcuse pământul mai mult decât petrecerea cu băutură şi prieteni. Acesta a fost păcatul lui cel mai mare”; „În mintea lui, casa nu era o idee întâmplătoare. Devenise realitate foarte concretă. Casa exista. N-avea importanţă că, deocamdată, aparţinea lui Antinogen Ionescu. Casă de piatră pe care n-o putea dărâma nici un cutremur. Şi nici Lizaveta n-o putea dărâma”; „Timpul mergea şi în spatele şi în faţa lui Alecu.. Deşi nu obişnuia să gândească prea mult, Alecu ajunsese la o vârstă când îţi dai seama că timpul este şi în urmă şi înainte. De aceea cumpărase o casă, pentru a împăca cele două timpuri”; „Ce vreau, mă întrebi tu, vorbi Alecu. Sau ce am vrut. Am dorit să am o casă a mea, mai mare decât casa părinţilor”; „ Ce fel de om este cel care n-are o casă în care copiii lui să crească? Şi o bucată de pământ pe care să o lucreze cu mâinile lui?Poate dorinţa aceasta a mea provine din faptul că sunt ţăran” etc.
Plecarea din sat (desţărănizarea) este văzută de Dorin Baciu ca un fel de izgonire din Paradis, ca un mod al divinului de a se retrage din lume, rupând definitiv legătura cu omul. O altă posibilă traiectorie a ruperii de cutumele impuse de sat, ca loc pur şi curat, este dată şi prin Ileana Afloare: căutarea unei pile pentru a fi încadrată într-o fabrică, ritualul primei cafele băute, hotărârea de a-şi tăia părul lung pentru a fi ca la oraş, elementele de flirt care nu mai constituie un păcat etc., se alătură celor parcurse de Costache Stigleţ, Valerică Moruz sau Pavel Sava, deveniţi încet-încet oameni recenţi.
Din punct de vedere stilistic, romanul lui Dorin Baciu se remarcă prin simplitate, limbajul folosit fiind unul al toposului ales şi al timpului trăit. De remarcat cum autorul pune în valoare „energia” personajelor printr-o semantică gestuală împrumutată de la animale: Gheorghe Afloare („şoarece neliniştit”, „temător ca un şoarece”, „iute ca un şoarece”), Ion Stigleţ („faţă de vulpe şireată”), Toader Calinciuc („gloabă împunsă cu sula”), Lizaveta („ageră ca o şopârlă”, „mahalagioaică şerpoaică”), Artemiza („o adevărată leoaică”, „o pisică mare, muşchiuloasă şi ageră”, „pisică molatecă şi cărnoasă”), Antinogen Ionescu („vulpe bătrână de tribunal”), Leon Tipa („roşu ca un curcan în călduri”) sau Valerică Moruz („vesel ca un vrăbioi scăpat din cuşcă”, „muţunache cu mustăcioară de corb”, „imagine zveltă de şopârlă”). 
Ieşirea fiului risipitor de sub lespedea apăsătoare a ideologiei comuniste, întoarcerea sa la origini şi la cutumele sale, face ca „Tatăl nostru de sub pământ” să fie un discurs al speranţei, al posibilei regenerări a ţăranului român şi al împăcării celor două timpuri. Aceasta, dacă nu cumva ruperea de sat (desţărănizarea) nu va fi înlocuită cu ruperea de ţară, ca efect parşiv al globalizării, crizei şi europenizării forţate.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5