Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Tatăl nostru de sub pământ

După ce au stricat casa părintească din Pădureni, el şi fratele său Costache, Alecu Stigleţ, s-a mai întâlnit de trei ori cu tatăl său mort. Aşa spuneau oamenii. Sau, cel puţin, aşa povestea Nicolae Păun, deşi el unul nu cunoştea motivele pentru care Alecu l-a căutat pe Ion Stigleţ. Împrejurările care au înconjurat aceste întâlniri, aşa cum o bucată de aur înconjură o piatră preţioasă sporindu-i frumuseţea, îi erau, de asemenea, necunoscute. Se pare, însă, că Alecu Stigleţ nici n-a dorit să-l întâlnească pe tatăl său după moarte. Se temea şi acum de el, deşi nu recunoştea. Alecu, pur şi simplu, dorise să cumpere o casă pe strada Victoriei, în partea de est a oraşului.
Căzuse, în prima primăvară după moartea lui Ion Stigleţ, o vreme de aur peste câmpia Moldovei. Oraşul strălucea bucuros sub soarele blând şi oamenii înaintau pe străzile lui cu o încredere nouă şi blajină. Părea că şi sufletele lor deveniseră mai curate în lumina soarelui primăvăratec. Numai Alecu începuse să alunece prin viaţa anotimpului ca printr-o apă stătută.
– Ce-i cu tine, Alecule? îl întreba Lizaveta simţind încordarea, sau nerăbdarea din bărbat.
Dar nu nerăbdarea de a face dragoste cu ea, ori cu altă femeie. Nu era nici nerăbdarea de a bea un pahar de vin parfumat şi ameţitor, de a face un chef cu prietenii     într-o crâşmă pitită la barieră. Era ceva mai adânc, un fel de iritare a organelor ascunse în trup, atinse parcă de o intoxicaţie.
– Mă, ce-ai păţit? Se întâmplă ceva cu tine… ţipa Lizaveta enervată de tăcerea lui grea.
La început a crezut că e vorba de o femeie. Sunt atâtea la întreprinderea textilă unde era maistru Alecu… Femei de toate felurile. Îl cheamă să le repare războaiele defecte şi apoi vor să-l despartă pe frumosul Alecu de nevastă-sa. Cunoştea Lizaveta cum se întâmplă! Dar Alecu nu mirosea a femeie străină. Şi adevărul e că se ferea de femeile din secţie. Bărbat frumos şi puternic, maistrul Alecu Stigleţ le zâmbea femeilor din secţia lui şi le îndepărta cu blândeţe. Lizaveta l-a privit încrezătoare: nu, nu e vorba de o femeie străină! El se zbătea în sine şi era tulburat de ceva necunoscut şi mult mai primejdios. Îl privea Lizaveta şi se gândea că i-ar fi plăcut să petreacă mai mult timp cu Alecu, să nu mai stea singură, în apartamentul lor cald şi întunecos. Ea pierdea o groază de timp în atelierul de coafură, el lucra în schimburi şi, dacă nu lucra, avea şedinţe sau era chemat să ajute la montarea utilajelor în noua extindere a ţesătoriei. Totuşi nu acestea erau motivele adevărate pentru care nu petreceau mai mult timp împreună. Lizaveta, asta era! îmbătrânise, cu toate că abia împlinise treizeci şi cinci de ani. Dimineaţa, chipul spălat de farduri îşi arăta ridurile, iar sânii arătau ca două pungi golite. Trupul ei de ageră orăşeancă din mahalaua Cărămidăriei avea tot mai multă carne pe oase şi energia i se scursese în nenumăratele ore petrecute deasupra femeilor care doreau să se facă frumoase. Şi Lizaveta le făcea frumoase. Devenise pricepută în meserie, avea clientelă şi o mulţime de bani se scurgeau în buzunarele harnicei coafeze. Aduna bani Lizaveta. Pentru copii zicea ea. Poate şi pentru bucuria ei. Bani mulţi şi covoare persane. Privindu-l pe Alecu, a cărui frământare n-o înţelegea, Lizaveta se înfierbântă amintindu-şi. Peste două zile va avea întâlnire cu un om care vindea un ceas de aur. O bucată grea de aur, din care va putea face inele frumoase şi cercei, atârnând ca nişte fructe coapte de lobii urechilor. Aur! Ah! exclamă Lizaveta fierbinte, scufundându-se singură în semiobscuritatea moale a apartamentului. Alecu plecase, cine ştie unde… Avu aproape un sentiment de dragoste pentru Simion, şoferul care îi oferise un ceas de aur.
Pe Simion îl cunoştea din vedere. Copilăriseră în aceeaşi mahala. Mai târziu, devenise vestit pentru petrecerile pe care le făcea împreună cu un alt şofer, Eufim, din mahalaua lipovenimii. Acum făcuse o prostie şi venise la ea. A chemat-o afară din atelier şi i-a zis:
– Am un ceas de aur. Nu ştii pe cineva care vrea să-l cumpere?
Lizaveta nu s-a repezit să-i răspundă. Şi-a scuturat de pe halat câteva fire de păr roşcat pentru a-şi ascunde ochii în care Simion i-ar fi putut citi gândurile lacome. În cele trei clipe cât a stat aplecată îşi dădu seama că Simion e la strâmtoare. De ce a venit la mine? se întrebă ea. Cineva  l-a trimis, presupuse. Dar nu ştia cine. Îl privi apoi deschis pe bărbatul dur şi derutat din faţa ei.
– Cine te-a trimis la mine?
Simion nu clipi. Se aşteptase la întrebare.
– Nimeni. Am aflat că tu cumperi. Sau poate ştii pe cineva care cumpără…
– Da, cunosc pe cineva, acceptă Lizaveta. Întreb diseară şi luni îţi spun.
Simion scăpă un gest de nerăbdare şi Lizaveta surâse cu nevinovăţie.
– Nu pot pleca acum din atelier. Am o mulţime de doamne, cum să le supăr? Vrei să mă dea afară dacă le las acum, în preajma sărbătorii?
Simion ar fi vrut s-o înjure. Tonul candid al femeii îl irita. Să fi plecat, s-o lase pe Lizaveta cu buzele umflate! Dar nu se putu dezlipi de pragul atelierului. Atârna o ameninţare deasupra lui. El, Eufim şi unul Badale, şef de echipă la întreprinderea judeţeană de drumuri şi poduri, erau legaţi unul de altul din cauza unei afaceri care se împuţea pe zi ce trecea. Deocamdată, Eufim nu se îndura să plece din oraş, mai avea nişte fete pe care le iubea şi petrecea pătimaş cu ele. Eufim era un nesocotit.
Ai nevoie de bani, puiule, îţi crapă măseaua, gândi Lizaveta şi zâmbi cu nevinovăţie, arătându-şi dinţii frumoşi. Obrazul însă nu-l mai avea frumos ca în urmă cu cincisprezece ani. Se ridase din cauza fumatului sau a unor patimi ascunse, gândi Simion cu ură neputincioasă şi acceptă termenul impus de Lizaveta.
– Vii luni cu ceasul, îl sfătui blând femeia. Mă     aştepţi sus pe terasa cofetăriei. Mergem şi cântărim aurul  şi-l cercetez ce fel este. Ei, ce zici?
– Bine, vin luni, acceptă Simion posomorât.
Îi întoarse spatele uşor gârbovit şi o părăsi fără s-o salute. În urma lui, femeia tremură de plăcere. Tremura şi acum, închisă în apartamentul întunecos.
Câinele! înjură cu voluptate, vrea s-o şteargă din oraş… Cine ştie ce prostie a făcut. O fi furat ceva, sau a violat o fată… Şi se bucură că Simion a făcut o ticăloşie şi este silit să vândă ieftin ceasul de aur.
Cu storurile trase, casa se scufundase într-o penumbră prin care Lizaveta plutea oftând. Se întinse pe o canapea. Era sătulă de lumină şi zgomot. Seara, neonul rece şi strălucitor din atelier se izbea de ochii ei obosind-o. Şi trebuia să vorbească şi să asculte vorbele fără sfârşit ale clientelor. Dori să închidă uşa. Să n-audă gălăgia copiilor din bucătărie. Şi nici paşii lui Alecu pe scări, grei şi egali, ca nişte lovituri de gong răsunând în creierul ei obosit. Lizaveta se strâmbă. O durea capul. Unde e algolcaminul?
Alecu! se nelinişti Lizaveta. Era nedumerită de starea în care se afla Alecu. Nu era nervos, nu ţipa la ea sau la copii. Întotdeauna fusese un om calm, împrăştiind în jur o impresie de putere bărbătească. Din primele clipe când îl cunoscuse, ea era tânără şi frumoasă coafeză, el se afla în pragul şcolii de maiştri, din acele prime clipe uşor ameţite de dragoste, dar totuşi lucide, Lizaveta l-a înţeles adânc pe Alecu, ce fel de om este şi cum va evolua mai târziu. Sau cel puţin crezuse atunci, la douăzeci de ani, că va şti cum va evolua Alecu. Şi iată că, de când murise Ion Stigleţ bătrânul şi băieţii îi stricaseră casa, Alecu parcurgea o stare sufletească cu totul străină de înţelegerea ei. Putea fi vorba de o femeie, dar nu asta ar fi fost nenorocirea cea mai mare. O femeie este o primejdie reală, totuşi nu de neînfrânt. O femeie poate fi descoperită şi înlăturată. Dar nu era vorba de asta, gândea Lizaveta cu un uşor dispreţ faţă de bărbatul ei lipsit de acea fierbinţeală a amorului pe care o au unii oameni toată viaţa. Lizaveta se înşela puţin. Alecu avea în sânge o femeie străină, dar reuşea să se împartă între ea şi familie. Şi dacă Lizaveta nu simţise împărţirea lui în două, însemna că femeia străină nici nu exista.
Exista, în schimb, altceva mai primejdios. Încolţise în Alecu Stigleţ o dorinţă care tulbura apa clară şi adâncă a sufletului său de ţăran, altoit pe trupul mare şi ciudat al oraşului. Când plecase de acasă, mai întâi plecase Costache, fratele mai mic, Alecu n-a fost deloc tulburat. Nu-l speria lumea în care intrase ferm. Un om frumos şi puternic cum era el n-avea nici un motiv să fie neliniştit de întâlnirea cu lumea. Nu putea fi primit decât cu plăcere de cei din jur, deoarece aducea cu sine o valoare omenească rotundă.
Se calificase la locul de muncă în întreprinderea textilă. Foarte repede a câştigat încrederea conducerii şi a fost propus pentru şcoala de maiştri.
Cu Lizaveta n-a şovăit nici o clipă să se căsătorească. Era fată frumoasă de oraş, cu meserie bună. Viaţa lor a curs fără nici o zguduire ani şi ani, un an după altul, cincisprezece mărgele aproape identice, înşirate pe aţă. Ultimul an arăta însă foarte deosebit de ceilalţi. Lizaveta simţea deosebirea nu în ea, fiind femeie obosită de slujbă şi de boli femeieşti. Această deosebire o simţea în Alecu. Curgerea limpede a anilor lor comuni, cât de limpede poate fi curgerea vieţii a doi oameni care se iubesc şi nu se iubesc din când în când, se pierduse în acest ultim an pe care îl parcurgeau neliniştiţi. Se încâlcise ceva în Alecu, sufletul lui lipsit de complicaţii devenise încurcat, colţuros şi greu de descifrat. Şi din această cauză Lizaveta se temea, ţipa, se arăta furioasă şi se simţea mai bolnavă decât era în mod obişnuit.
Acum Alecu voia să meargă numaidecât la Pădureni. La cine? l-a întrebat Lizaveta. Într-adevăr, la cine? a rămas Alecu uluit. Casa veche părintească o stricaseră,  maică-sa locuia împreună cu fetele în casa doctorului veterinar Toma, cu care se căsătorise Ştefania. Şi totuşi ceva mai puternic decât voinţa lui îl îndemna să meargă la Pădureni. Îl chema tatăl său, povestea Nicolae Păun la birtul pieţei. Un tată mort îl chema pe fiul său viu, se mira Nicolae şi oamenii râdeau batjocoritor ascultându-l fără să plece.
Şi de ce vrei să mergi? ţipa Lizaveta furioasă. Ea era sătulă de povestea din iarnă, când se făcuseră de râs stricând casa lui Ion Stigleţ şi vânzând-o bucată cu bucată ca să câştige mai mulţi bani. Să-i împartă între ei, Alecu şi Costache, Lizaveta şi Aglaie… Cum de ce? se miră iarăşi Alecu neştiind ce să răspundă. La întrebarea aceasta răspundea iarăşi numai Nicolae Păun: să se întâlnească acolo cu tatăl său mort, care voia să-l certe că a stricat casa. Ei, zău? hohoteau oamenii din birtul pieţei ascultându-l cu o curiozitate niciodată sătulă. Aşa cum nu erau sătui de viaţă, de bani, de băutură, de femei şi de vorbe.
Uite, îi spunea Alecu lui nevastă-sa, eu dorm noaptea lângă tine şi mă gândesc prin somn că, dacă aş dori să ies afară pe fereastra de la apartament, n-aş putea. Aşa şi era: cum să ieşi pe fereastră de la etajul al treilea? Ideea aceasta ciudată tulbura somnul lui Alecu şi Lizaveta ţipa la el din ce în ce mai furioasă. Ghicea că acele idei stranii care îl cutreierau pe Alecu aveau dedesubt o intenţie foarte gravă. Şi avea dreptate. Alecu încă nu-i spusese că vrea să cumpere o casă. Trebuia să se sfătuiască cu tatăl său… repeta naiv Nicolae Păun în tăcerea ameţită din birtul pieţei, când oamenii, grăbiţi şi nervoşi, începeau să alerge spre satele lor din văile câmpiei. Şi mai ştia Nicolae încă o întâmplare pe care o auzise în preajma lui Alecu. Despre un ţăran bătrân, venit la fiul său care locuia cu familia la etajul al doilea, exact sub Alecu, şi care încercase într-o noapte să iasă afară trecând peste balustrada balconului. Evident, s-a zdrobit de centura de piatră care înconjura blocul. A fost o întâmplare tragică, îndelung discutată şi nelămurită. De ce a ieşit bătrânul ţăran în puterea nopţii pe balcon şi pentru ce a vrut să plece din apartament pe o cale atât de primejdioasă? Poate era nebun? Sau poate nu ştia ce face? Sau poate a dorit să moară? O! dar bătrânii sunt atât de ciudaţi! Nu poţi înţelege lesne faptele lor surprinzătoare. Pe ţăranul bătrân care păşise în neant, încălecând greoi şi gemând peretele balconului, Alecu îl întâlnise pe casa scărilor o singură dată. Nici nu i-a reţinut figura. Numai o impresie de gârboveală bătrânească i-a rămas în minte. Şi în plus ceea ce s-a fixat ca o obsesie în mintea lui a fost ideea că nu poţi ieşi din apartament pe fereastră. Să fugi de acasă, pe fereastră, noaptea, când te cheamă cineva sau ceva. Un prieten, o iubită, sau luna pur şi simplu… Ce-o fi asta? o întreba Alecu pe Lizaveta şi surâdea tulburat. 
* * *
– Tată!
Casa fără acoperiş, fără uşi şi fără ferestre, o arătare oarbă şi întunecată ca o viziune de spaimă în mijlocul unui pustiu, se arătă neclar privirilor ceţoase ale lui Alecu. Nu erau nici spaimă, nici rugă, nici părere de rău în strigătul lui, nici dorinţa de a-l revedea pe tatăl său mort. Nici nu putea fi acolo Ion Stigleţ. Curtea casei nu era cimitirul. Deşi cu mintea înceţoşată, Alecu era conştient că tatăl său nu poate fi găsit în curtea casei.
– Tată! strigă el puternic şi un câine din curtea lui Toadere Calinciuc, vecinul, începu să latre furios.
Alecu intră pe portiţă clătinându-se. Umbra lui mergea în urmă însoţindu-l prin curtea cu iarbă neagră. Ameţit, îşi rezemă fruntea fierbinte de portiţa gardului care înconjura gospodăria părintească. Lemnul rece şi umed îl dezmetici. Nu-şi amintea clar de ce plecase din casa cumnatului său. Un imbold îl purtase spre marginea satului, acolo unde, pe o culme de deal, se găsea casa lui Ion Stigleţ. O stricaseră astă iarnă. Ce să faci cu o casă la ţară? Şi cui s-o vinzi? Dar aşa, bucată cu bucată, puteai scoate preţ bun pe ea. Au vândut tabla de pe acoperiş la Corlăteni. Le-a dus-o Ion Amitroaie cu căruţa. Butucii de vie tânără i-a cumpărat unul din Dealul Crucii. Lemnul copacilor îngheţaţi de gerul iernii l-au vândut vecinilor. Chiar şi Calinciuc a cumpărat doi cireşi bătrâni pentru foc. Mă, Alecule şi Costache, măi copii nebuni! i-a înjurat Calinciuc batjocoritor şi a cumpărat doi cireşi pentru că avea nevoie de lemne de foc. Ce ai, bade, cu noi? s-a supărat Costache Stigleţ, te doare capul ce facem noi?
Alecu străbătuse satul acoperit de lumina galbenă a lunii şi de cerul înstelat. Se făcuse târziu, oamenii dormeau sau poate doar stăteau culcaţi, şi ascultau ca de obicei ce se întâmplă afară şi mai ales ce se petrece în sufletele celorlalţi. Alecu simţea o chemare în mintea lui tulburată. Mai târziu oamenii aveau să povestească între ei că l-a chemat tatăl lui să-l mustre că a stricat casa părintească. Era, evident, o presupunere născută din fantezia oamenilor de la ţară, care aveau prea mult timp să gândească, să viseze şi să născocească.
A stat Alecu la poarta casei. Parcă nu-l primea cineva înăuntru, sau poate el nu îndrăznea să intre. Şi-a lipit fruntea de lemnul porţii răcorindu-se şi dezmeticindu-se. Câinele casei nu lătra. Urla numai câinele lui Calinciuc, trezindu-l pe vecinul bătrân.
– Scoală, mă! îl împinse Ileana, nevastă-sa. Şi vezi ce se întâmplă. Umblă cineva şi latră câinele.
Bătrânul a gemut, avea un punct dureros sus, pe şira spinării, era ca şi cum l-ar fi împuns cineva în os cu o andrea înroşită în foc, şi a ieşit afară. Văzu o umbră în curtea casei lui Ion Stigleţ, vecinul său mort şi camarad în al doilea război mondial.
Alecu intră în curtea goală. Casa, ca o vită jupuită, aşa spusese Victor Amitroaie, că semăna cu o vită jupuită pentru că nu avea tablă pe acoperiş, părea o ruină întâlnită într-un pustiu de câmpie săracă. Uşile şi ferestrele le vânduse Costache în iarmaroc unui ţăran. Rămăseseră pereţii negri, găuriţi de ferestre negre şi uşi negre de întuneric. Alecu Stigleţ privi casa cu ochi holbaţi. Ar fi intrat înăuntru, dar o frică mare îl străbătea.
– Tată! răcni el şi Ileana lui Toadere Calinciuc se trezi din somn. Îl ghionti pe Toadere şi-l alungă afară să vadă ce se întâmplă în curtea lui Stigleţ.
I se păruse lui Alecu că se află într-o curte străină, nu era curtea în care copilărise. Arborii erau tăiaţi, butucii de vie scoşi, casa n-avea ferestre nici uşi, nici acoperiş. Luna lumina o curte străină, necunoscută. Nici câinele casei nu se găsea la locul său, legat de o sârmă întinsă între grajd şi casă.
Ion Stigleţ stătea pe pragul casei oarbe şi fuma o ţigară. Era ţigara pe care i-o oferise Nicolae Păun când s-au întâlnit ultima dată, în vara anului trecut, la şanţul înflorit ce înconjura livada cooperativei agricole. Faţa lui de vulpe şireată se ascundea în umbră. Era întunecată ca şi casa. Numai capătul ţigării strălucea roşu. Deşi avea convingerea că este imposibil să-l găsească pe tatăl său acolo, Alecu nu se miră când îl văzu aşezat pe prag.
– Mă, vorbi bătrânul mirat. Alecule, de ce nu-ţi place ţie să munceşti pământul? Mai ştiu eu unul, Nicolae Păun, căruia nu-i place pământul. Dar acela e un prost. Tu nu eşti prost. Sau poate eşti şi nu te-am cunoscut eu.
Dacă acolo se afla tatăl său, înseamnă că ograda casei era cimitirul, gândi Alecu încâlcit. Tatăl se odihnea pe pragul casei fără acoperiş, stătea întristat, aşa cum arăta şi când se întâlnea în vis cu Nicolae Păun. Alecu nu se întâlnea în vis cu tatăl său. De ce să-mi placă pământul? se revoltă. Luna trecu pe deasupra casei şi lumină chipul galben al lui Ion Stigleţ, şi ochii înfundaţi în fruntea fără piele. Alecu se înfioră de groază. Tatăl său nu era deloc frumos, aşa cu fruntea fără piele şi cu ochii adânciţi în găvane negre.
– Alecule! vorbi bătrânul mirat. De ce aţi stricat voi, tu şi Costache, casa pe care am făcut-o eu cu mâinile mele? Tata a făcut case pentru toţi copiii lui. Mi-a făcut şi mie, dar era casă bătrânească, nu se potrivea cu timpurile şi cu starea ţăranului de azi. De aceea am construit eu alta, mai mare. V-aş fi făcut şi vouă dacă nu plecaţi. Eu am fost om bogat, chiar dacă am dat cooperativei pământul. Uite ce livadă am avut, şi ce vie frumoasă! De ce le-aţi stricat tu şi Costache?
Ochii negri ai lui Stigleţ priveau miraţi spre Alecu. Fusese om muncitor. Îi plăcuse să aibă mult şi pentru aceasta muncise mult. Cum poţi fi om dacă n-ai nimic? O bucată de pământ, o casă, un pom, un butuc de viţă de vie. Cum poţi fi părintele unei familii fără să ai nimic? Şi ca să aibă, Stigleţ muncise ca un prost, cum spunea Leon Tipa la birtul pieţii. Şi a murit din cauza pământului.
– Alecule! vorbi Ion Stigleţ mirat. De ce-aţi fugit, tu şi Costache, de la mine? Nu v-am dat eu destul să mâncaţi? V-am bătut eu mai mult decât alţi părinţi pe copiii lor? Poate nu v-am învăţat bine ce e viaţa şi viaţa nu e altceva decât o bucată mare de pământ negru care trebuie lucrat în fiecare zi. Voi aţi crezut, pesemne, că viaţa e o bucată de cozonac din care muşti când îţi este foame. Ha, ha!
Râse amărât şi capul îi căzu din nou în coşul pieptului.
– Tată! răcni Alecu şi strigătul lui n-avea nici dor, nici chemare, nici spaimă, nici suferinţă, nici bucurie. 
Pe tatăl său, care stătea întristat pe pragul casei, nu-l putea găsi aici în curte. Murise şi se găsea în pământul cimitirului din deal. Alecu era conştient că nu-l va întâlni pe bătrân aici. Venise totuşi mânat de o putere necunoscută. După ce băuse câteva pahare de vin cu cumnatul Toma, medic veterinar în comună, căsătorit cu Ştefania, ieşise din casă afară. Are o nevoie a lui, s-au gândit femeile şi Toma continuându-şi cu nepăsare vorbele.
A ieşit Alecu afară şi luna care călătorea singură deasupra satului l-a întâmpinat prietenoasă. Se vedeau şi stelele de deasupra satului lor. Alecu a privit cerul blând al nopţii de mai, luminos cer de câmpie ţărănească şi moldovenească, întinsă molcom între Siret şi Prut. Nu era nimic aspru în jur. Nici o ameninţare nu curgea din cer şi nu ţâşnea din pământ. Copacii, umbre mari mişcătoare, casele, umbre mari nemişcate, şi iarba întinsă între toate lucrurile satului, această noapte plină de copaci, de case, de iarbă, plină de lună şi stele pe cer îl înconjura cu blândeţe pe Alecu şi el se simţea curat şi fără păcate. Dorea să-şi ceară iertare şi nu ştia cui. Şi imaginea tatălui său mort apăru în mintea sa. Mânat de un impuls mai tare decât el, Alecu ieşi din curtea medicului veterinar şi străbătu satul umbrit de noapte.
Numai oamenii sunt aspri în satele câmpiei moldoveneşti. Oamenii înrăiţi din cauza pământului. E atât de greu pământul câmpiei moldoveneşti şi atâta trudă îţi cere ca să-l lucrezi încât nu se poate ca tu, om lucrător, să nu devii aspru. Alecu îşi amintea plugul din copilărie cu care spărgeau coaja de plumb a pământului şi cum el, băiat de doisprezece ani, trebuia să apese din greu pe coarne. Şi când ajungea la capătul ogorului, cădea jos de oboseală şi tatăl său râdea batjocoritor luând coarnele plugului în mâinile sale mari. Ion Stigleţ nu era om voinic, numai mâinile le avea mari ca să poată munci şi aduna. Oameni aspri şi cruzi, pentru care vorba se transforma repede în faptă la fel de aspră şi crudă, astfel de oameni trăiau în mijlocul câmpiei moldoveneşti. Blândeţea lor e doar o poveste. La fel trebuia să devină şi Alecu. Plecase din sat şi rămăsese aşa cum se născuse, mai moale, mai îngăduitor cu sine şi cu ceilalţi. Costache, în schimb, se arăta aspru şi crud. El semăna mai mult cu taică-său, ţăran neîndurător când venea vremea să fie lucrat pământul.
Au rămas bătrânii în sat, gândi Alecu Stigleţ, mergând fără grijă prin mijlocul drumului acoperit cu o pojghiţă de pietriş adus de pe malul Prutului. Bătrânii duri, care au făcut războaie şi ar fi fost în stare, în prostia lor, să mai facă şi alte războaie. Alecu se înfioră imaginându-şi cât de greu va apăsa pământul câmpiei moldoveneşti peste aceşti bătrâni duri, care uciseseră şi erau ucişi treptat de istorie. Pământ greu, care stătea acum şi peste Ion Stigleţ.
Trecu podul cel mare de peste Baranca. Se sprijini câteva clipe de balustrada de lemn şi privi râul cum curgea nevăzut între maluri surpate şi cum umbrele sălciilor se mişcau încet, odată cu mersul lunii pe cer. O ceaţă alburie atârna printre copaci, de-a lungul râului curgător. Luna mergea pe cer, dar plutea şi pe apa Barancăi şi Alecu ameţi un moment urmărindu-i curgerea lentă pe luciul râului mort. În sat se auzea lătrat de câini. Undeva chiui un flăcău ameţit de dorinţă. Ceaţa învălui lunca Barancăi, lipindu-se de copacii pletoşi şi de iarbă. Alecu trecu şi podul cel mic. De acolo începu să urce dealul către casa părinţilor săi. Drumul urca lin câteva sute de metri. Pe culme, exact în bătaia vânturilor care veneau din nord şi loveau spatele caselor, erau înşirate câteva gospodării. Printre ele se aflase şi gospodăria lui Ion Stigleţ. Privită de pe deal, lunca Barancăi părea un ţinut misterios locuit de stafii ceţoase, care se mişcau destrămate printre arbori. Dincolo de luncă se ridica dealul Corlătenilor şi după deal se întindeau iazul cel mare şi satul Corlăteni. Alecu Stigleţ privi depărtarea cenuşie şi nevăzută.
– Tată! răcni Alecu iraţional şi fără nici un ţel, izbindu-se cu fruntea de lemnul rece al porţii.
Cum se izbea de lemnul rece al porţii, aşa se izbea şi de peretele rece al nefiinţei în care se afla tatăl său pe care nu dorea să-l vadă. Iar bătrânul nu putea fi acolo pentru că în curtea casei sale nu era cimitirul în care fusese îngropat. Stătea Ion Stigleţ pe pragul casei şi râdea întristat şi batjocoritor.
– Cum aţi putut, tu Alecule şi Costache, să stricaţi casa, să tăiaţi pomii şi via cea bogată, şi podeaua grajdului  s-o dezbateţi şi s-o vindeţi unor străini?
Când îl văzu Alecu, uită pentru ce a venit şi l-a căutat. Toată pornirea lui bună, care-l purtase blând pe uliţele satului către casa natală, se stinse. Tatăl cel aspru stătea încovoiat pe treptele tocite ale casei fără acoperiş, fără uşi şi ferestre. Impulsul straniu pieri ca ceaţa care se ridica de apa Barancăi. Tatăl, unul din ţăranii cruzi din câmpia moldovenească, bătrân care ucisese oameni în războiul mondial. Omul acesta străin care-i dăduse viaţă, gândi cutremurat Alecu privind umbra tatălui său. Şi toate erau umbre ca şi tatăl: casa stricată, grajdul cu podeaua de lemn desfăcută, pământul din care cei doi băieţi smulseseră arborii falnici şi via cea cu poamă dumnezeiască. Om străin, de care nu se putuse apropia niciodată. Nu era numai din altă generaţie, ci din altă specie umană. Altă carne, alt creier, alt sânge erau în ţăranul bătrân. Alecu trăia atât de acut acest gând, încât simţi o durere în trup, ca o lovitură de topor.
Strigă înspăimântat:
– Tată!
Calinciuc se apropie de gard buimac de somn. Era o pată albă în întuneric
– Cine-i? întrebă gros.
Acolo în curtea casei părinteşti, se convinse Alecu, nu-l putea găsi pe tatăl său. Va merge mâine în cimitir să aprindă o lumânare şi să pună flori de câmp, culese de copiii săi. Ieşi din curte, închise poarta cu grijă şi refăcu, automat, drumul spre casa cumnatului său veterinar. Avea o înduioşare în suflet după copilăria trecută. Aproape plânse dacă se poate spune că un bărbat plânge. Vai! gândi Alecu uimit, cum trece timpul peste noi luându-ne mai întâi copilăria, apoi tinereţea şi la urmă, viaţa despre care nu ştim niciodată clar ce este, o curgere a timpului peste noi sau o curgere a noastră, a oamenilor prin timp. Parcurse străzile satului, înduioşat de propria lui trecere prin viaţă şi-şi recăpătă conştiinţa existenţei lui de bărbat puternic şi calm şi dori să-l revadă pe tatăl său mort.
– Tată! mai răcni Alecu în timp ce se îndepărta de curte părăginită a casei părinteşti.
– Cine-i acolo? strigă gros Calinciuc, nevăzând   nimic.
(va urma)

Dorin Baciu

 

(Fragment din cartea ,,Tatăl nostru de sub pământ”, roman în curs de apariţie)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5