Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

MOŞ CARTOF, portet în sepia

MOŞ CARTOF
FRAGMENTE DIN ROMANUL ÎN PREGĂTIRE „COLONIA”

(ÎN MANIERA ELIO VITTORINI, CESARE PAVESE ŞI
GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU – „MAIDANUL CU DRAGOSTE”)

MOȘ CARTOF

Portret în sepia
Cel mai celebru și mai îndrăgit profesor al școlii noastre a fost de departe cel de desen (pe vremuri îndepărtate și de caligrafie), poreclit ”Moș Cartof”. Acest cognomen s-a confirmat în timp, prin sita a numeroase generații de elevi, bazat pe obiceiul /ticul profesoral al acestui cadru didactic de a propune, ca model de redat, grupări ciudate formate din bulbi de cartofi întregi sau tăiaţi în secţiuni diferite. Legendă sau realitate ? Greu de spus.
De cele mai multe ori, venea la ore cu o planșă 50×50 din carton de desen, împărțită în pătrate, linii ortogonale (metodă standardizată și predată ca atare la Belle Arte), pe care o fixa cu o pioneză pe mijlocul tablei negre de pe fundalul clasei. Pe caroiajul perfect creat de linii fine, era configurată o figurină întrupând un iepure, o rață, o vază populară sau romană etc. La alte ore așeza pe mijlocul catedrei o pasăre împăiată (gaiță, cioară, o dumbrăveancă în culori paradisiace), împrumutată de la laboratorul de științe naturale. De cele mai multe ori subiectul lecției era pe principiul ”de voie”, cum te duce capul sau imaginația.
Fără a proceda la o imagistică grotescă sau aplicarea de note de caracterizare grosiere, mă voi limita la a-l prezenta portretistic astfel pe profesorul de desen: provenea probabil dintr-o localitate din Moldova dacă luăm în considerare provincialismele la care apela și accentul specific al acestei zone istorice românești: părea amuzant elevilor felul cum se exprima, și pitoresc și inedit; capul masiv și gros ca și gâtul scurt, cu o calviție accentuată, pielea scalpului era invadată de peri scurți, grizonați și țepoși; fața jovială (ca la cârciumarii de la țară), cu obrajii aproape nerași, îmbujorat permanent, ten gras, buze generoase, zâmbet discret în repaos dar larg când vorbea cu persoane cunoscute sau eleve; afișa optimism nețărmurit, se îmbujora ușor; glas puternic și accentuat ( uneori cu tentă tunătoare); trupul masiv; picioarele groase în poziție ”de paranteză” etc.
Amuzante erau momentele (animate, accentuate de școlari) când intra, în sens profesoral, în relație la clasă cu elevele. În loc să ofere indicații stând normal în dreptul unei fete, profesorul se așeza nefiresc în spatele acesteia, aproape o îmbrățișa fără voie, cu brațele trecute peste umerii acesteia și cu un creion în mâna dreaptă, aplecat prea intim peste trupul copilei, încerca să-i explice sau să-i corijeze modul de abordare grafică sau schițat al subiectului orei. Și mai caraghios, tendința de a îndoi piciorul său spre înapoi ca într-o semifandare . Ilaritate totală, într-o gălăgie amuzantă de nedescris și frenetică a elevilor.
Moș Cartof avea un real talent și o nativă vocație în profesia practicată, mai ales pe partea de artă plastică. A fost desemnat, la un moment dat, de conducerea școlii și responsabilii de la raion, de a sculpta în gips bustul ”martirului” Vasile Roaită. Lucrarea, prin ochii noștri de elevi novici în arta portretistică, era impecabilă, reușită, semăna cu imaginea acelei persoane din fotografiile vremurile din 1933. Și astăzi în apropierea porții școlii se află amplasată sculptura respectivă.
– Între ore, Moș Cartof era într-o lume a lui. Era interesant să urmărești felul cum selecționa desenele elevilor, parcă le mângâia, avea ochii strălucitori de iubitor al artei; păstra desenele într-o ladă, într-un colț îndepărtat de culoar, în unghi întunecat, iar o parte din ele le expunea pe rând pe un panou fixat în apropiere de intrarea în clădirea școlii.

Un alt Moș Chicoș Rostogan
Încă o zi toridă de vară, o adevărată febră oranj. Aveam ora de desen de la 4 la 5 p.m.
În timp ce profesorul explica, cu gesturi largi, pudrat cu cretă albă abundent, unul dintre ghidușii clasei, țigănușul Crețu (chiar avea părul cârlionțat, nasul borcănat, tenul puțin brunet, fața cu un zâmbet larg și un râs molipsitor), îndrăzni să tușească intenționat, foarte sonor și insistent. Reacția nu a întârziat să se producă:
– Care-i magarul ?
Niciun chip nu clintește, nu reacționează, niciun braț nu se ridică. Nimeni se pare că nu are la cunoștință. Tăcere ca într-o biserică. Moș Cartof se adresează iritat lui Marian Stanciu , un văr îndepărtat al meu (un timp smiorcăit, mereu dregându-și zgomotos nasul, fața de prost patentat, rătăcit printre noi, plângăcios):
– Tu știi, mă ?
– Nu, dom’ profesor.
– Nu știi, ai ?
– Nu.
– Tu știi cine a răgnit ca magarul?
– Nu.
– Tu…..
Și, tot așa insistent, pe toți îi întreabă, chiar și pe fete. Și ele au tăcut mâlc (abținându-se să izbucnească în râs).
– După oră, toți ilevii rămân în clasî, iar ilevele ies afară!
– De ce dom’profesor ?
– Treci, treci…tăci….. (Moș Cartof se aprindea tot mai mult, salivând abundent).
Urma o altă scenă hilară și oarecum nedreaptă: ne bătea pe rând, aleatoriu, lovindu-ne după ceafă cu palma sau podul palmei, ignorând deocamdată ”ilevele”.
– De ce, dom’profesor ?
Degeaba! Nici unul nu recunoștea nimic și nu pâra nimeni.
– Cine a răgnit ca măgarul ?
Profesorul, după ce obosea, deși avea obidă, se tempera treptat, se lăsa aparent păgubaș.
– Dom’profesor!
– Lasă vorba mă! Las!
Un gând fugar i-a fulgerat prin minte: oare numai ”ilevii” sunt nerușinați, de vină nu erau și ”ilevele”? Într-un final nu le-a lăsat nepedepsite, trăgându-le ”drăgăstos” de cozi.
*
Morișca timpului nu se oprește niciodată și nici nu se opintește.
În zilele de sfârșit de noiembrie, Moș Cartof ne punea să cărăm lemnele de foc; ora de desen n-o mai făceam. Dar parcă noi munceam ? Procedam ca Nică a lui Petre Ciubotariul!
Se declanșa represiunea : ne blestema fără înjurătură, ne ”altoia” tovărășește cu o vargă, însă rezultatul era același întotdeauna: nu căra lemne niciun elev, mai mult le împrăștiam într-o joacă absurdă (ca atunci când, militar în termen fiind, la curățarea fasolei pentru bucătăria cazarmei, doar două boabe din zece le selectam curate, apoi ţărâna și pietricelele le aruncam la loc cu cele apte; rezultatul – dezinterie generalizată !).
Iarna, Moș Cartof venea îmbrăcat în cele mai vechi haine ( ca la talcioc; vorba coanei mari admonestându-l pe nenea Spirache: ”Ai ajuns să primești de la morți!”), roase la mâneci și manșete, încălțat în niște cizme de pescar (ca lipovenii). Pantalonii îi avea pătați indefinit. Pe cap purta o pălărie neagră (precum gaborii ), fularul fiind roșu aprins. Trecea mândru pe culoarele școlii cumva aplecat nefiresc spre spate. Până și colegii profesori se amuzau discret copios. A produs ilaritate totală atunci când a afișat o ținută neașteptată, și-a cumpărat haine noi: pantaloni prea lungi și prea lați (timp charleston), haina croită cu mânecile mai scurte etc.
O scenă comică s-a petrecut când, venind la școală să monteze un panou, se adresă celor ce-l înconjurau (de fapt elevii agreându-l se atașau ciorchine după el) având o morgă plină de suferință, de durere (spatele îl deranja grozav):
– Ce s-a întâmplat, dom profesor ?
– Mă bâieți, mă dor șelele. Căzui într-un canalî, și îmi rupsei două – tri coaste….
Noi râdeam copilărindu-ne.
– Și râdeți – bre?
Apoi tăceam chitic ( cum se spune : Mucles!)
*
Uneori se așeza în tihnă pe scaunul de la catedră, ațipind din când în când și tresărind nederanjat, lovind la intervale neregulate ușor masa, pe care trona catalogul, cu o nuielușă.
După o pauză academică își scotea ochelarii și începea să explice:
– Astăzi, facem un disemn după natură: un copaciu, un copchil, o casî, ci vreți!
Iar se oprea întrerupt de un neastâmpărat.
– Măi magarule, răcnea către Octavian Costea (rom poreclit ”Los Paraquayos” sau ”Los”), iar faşi tu gălăgie? Vini-ncoa ! Aici magarule ! Tre…trec…treci ici!
Și urma: pleosc! pleosc! Două scatoalce sănătoase se auziră în liniștea clasei. Ceilalți elevi râdeau de mama focului, ilaritate totală.
– Ce ai măi? Ce ai măi ? Ti îngălbinești ? Ți-o dau și supliment.
Costea se aplecă ca leșinat spre bancă…
– Măi, te inzdrăvinesc eu pi tini amu!
Repetir: pleosc! (ca la soldatul lui Pește, Moș Teacă) al lui Anton Bacalbaşa. De data aceasta, Octavian se feri, iar dom’profesor rată, atingând violent tăblia băncii. Atâta i-a trebuit! Elevul împricinat nu se mai putea proteja nicicum, primea ploaia de lovituri râzând cu toată gura, tenul său ușor ciocolatiu se aprindea. Zâmbind și el, Moș Cartof se potoli, îl mângâie ușor și îl trase de o ureche.
Neavând de lucru, o altă loază de elev întrerupse brusc diclicul, scena detensionând atmosfera, abordându-l cu tupeu pe profesor:
– Dom’profesor, eu ce să fac, ce să desenez ?
– Măi, bâiete, îți arunci ochii pisti geam și vezi un piisaj, o casî, un copaciu… (Elevul avea banca chiar lângă fereastra ce da spre grădina școlii, cea parfumată de tei și legănată de plopii plângători canadieni).
Dascălul se așeza din nou la catedră, începe să bată din nou darabana cu degetele de la ambele mâini,molcom. Ațipea la indigo ca și alte dăți. De regulă, la fiecare oră elevii intenţionat îl lăsau să fie atins de pană somnului, apoi declanșau debandada, gălăgia, zgomotele și tusetele intenționate venind din diferite colțuri ale clasei cu intensități diferite de vacarm; un adevărat haos acustic.
– Ă..ă…ă….Care-i magarul ? (încetând boncănitul degetelor). Moș Cartof se trezea năucit și pornea val-vârtej aplecat în față, cu pași mari și agitați. Toți stăteam smirnă ca-ntr-o bulă de vid.
Porumb (poreclit ”Puspiarță”) colegul nostru cam zănatic, cu un chip parcă desprins din portretele lui Modigliani, smead la față, cu o privire tâmpă, bălăngănind capul aiurea asezonat cu un gât lung, oscila ca un lujer de lalea, pentru a enerva profesorul și mai mult o lua razna de la o bancă la alta, parcă căutând admonestare cu orice preț.
– Magarule, stăi la locul tău di muncă, cu ochii pe disemn, cuminte ! Ilevul iei obligat să-și facă planșa și să disineze în liniște…
Porumb, printre altele, suferea de o ușoară hipoacuzie ce-l făcea și mai zănatec și derutant. Parcă era turc: umbla în continuare năuc, fără rost printre bănci.
Surprins și surescitat, Moș Cartof se oprea în loc, își mângâia ușor barba, sângele i se ridica în obraji.
– Măi aista, ti lămuresc eu pi tini ! Crețule, dă-mi varga șeia.
Ca un bleg, inconștient, afișând o nonșalanță necugetată, Porumb a dat o replică aiurea, neașteptată:
– Uitați-o, dom’profesor. Ha-ha-ha ! Nu l-a mai așteptat pe Crețu , a rupt vărguța și de la distanță a înmânat-o profesorului.
Apoi Porumb a luat poziția de drepți străduindu-se, pufnind, să mai râdă aiurea. Urma veșnica și sfânta porție de sudalme:
– Măi, măi…ma-ga-ru-li ! Din clasa a șinșea te cunosc eu pe tini, îți rup buzili într-o zî!
Și nici nu apuca să termine cele spuse că…urmară palme și ghionturi. De efort și enervare, Moș Cartof sufla ca o locomotivă.
Ora era pe terminate. Moș Cartof scotea un ceas de aur (sau placat) de buzunar cu lanț, de format cam neobișnuit de mare, și grăia :
– Măi copchii, mai sunt două-trei minuti pân’ să sune! Stai pi loc! (elibera un strigăt gutural disperat).
În sfârșit, suna veșnicul clopoțel.
– Bună zâua! îngăima profesorul.
– Bună zâua!, răspundeau în cor ”ilevii”, dar o spuneau răstit, foarte tare, imitându-l.
Profesorul se încrunta fugar, coborând sprâncenele groase, bogate, înspicate de fire albe, dar nu mai adăuga nimic. Pleca târșiind pantofii, după ultimul elev ieșit din clasă, ignind repetat: Îf, îf, îf !”
*
Într-o altă zi, o fată plângând îngăima că băieții o tot șicanau. Atunci să te ții ! Moș Cartof, cavaler puriu, se dezlănțuia; lua la întâmplare pe un biet elev aflat prin preajmă, îl apuca cu mâna de gușă, iar cu cealaltă îi lungea urechile. Mișca capului copilului sacadat.
– Mă fitiță, ce-i ? Şi ți-a făcut bâietul ista?
– M-a bătut, dom’profesor, răspunzând în mod șiret ”ileva”.
– Dom’profesor…(încerca ”ilevul” să-l asigure pe dascăl că nu el este împricinatul), eu…nu….
– Taci din gură, magarule ! Ti moi în bătaie ! (Continua să-l tragă puternic și repetat de gușă).
– Şi-i ?
– M-a tras de cozi, dom profesor, sărut mâna ! (Apoi ”ilevul” zâmbea complice și cu răutate).
– Măi, măgarule, şi-ai tu cu fitița aista?
– Dom’profesor…(Nici un argument nu stătea în picioare).
– Tâmpitule ! (Și: plosc ! Plosc! )
*
Într-o dimineață însorită de primăvară, se sunase de intrare în clasă, pauza era pe terminate. Gălăgia și alergatul erau în toi.
Crețu, veșnicul bufon al clasei (ce stătea în bancă cu sora sa, Leana, o ființă ciudată, romă cu ochii albaștri, blondă cu părul veșnic în ochi, nepieptănat, fața prelungă, speriată sau cu privirea bleagă și derutată, cu uniforma de elev, donată de colegi, în devălmășie, cu funda albă de la guler la spate emigrată din față din nu știu ce cauză, smiorcăind din nas și vara și iarna, nu știa ce-i de ea, nici lecțiile în mod sumar etc.), executa voit și obraznic, provocator, măturatul de zor al podelei, fără rost, ridicând în slăvi praful stârnit. Avea un avânt prostesc, îngăima ceva,mai fredona și râdea tâmp. Între timp (hărmălaia generalizată(, intra în scenă Moș Cartof, cu o morgă stupefiată, intrigat, solicitând să se facă liniște și ”ilevii” să ia loc în bănci degrabă, fără să se audă musca. Spătarele băncilor toate s-au trântit sincronizat ! Profesorul s-a îndreptat alert spre Crețu, agitat :
– Măi, măgarule ! Tot tu ? Şi faci işi ? Unde ti afli Ce te rânjăști ?!
L-a plesnit puternic peste față și peste brațe în mod repetat. Țigănușul râdea necontenit cu gura largă, cu un hohot plin de poftă câteva secunde. Ce credeți ? Culmea culmilor, coada măturii, fiind șubredă de atâta folosire, s-a rupt în două ! Râset total. După alte altoiri ”binefăcătoare”, fața băiatului s-a îngălbenit. Profesorul s-a dat înapoi surprins și cu părere de rău în glas și ochi s-a retras spășit spre catedră.
*
Și încă își mai găsește locul în povestirea noastră (a-de-vă-ra-tă !) și un obicei marca Moș Cartof. Când se întâmpla să fie profesor de serviciu pe școală, ieșea maiestos, cu abdomenul în evidență și haina și jiletca desfăcute, în recreație, afară în curtea școlii, campând pe scările marchizei de la intrarea principală. Zâmbea la vederea ”ilevilor”, privea mișcarea browniană a acestora, alergând de colo-colo cu rost și fără, scăldați în prinosul tinereții, copilăriei libere.
Dacă întâmplător trecea un avion deasupra școlii (aeroportul Băneasa era aproape, spre nord), cobora de pe scări tacticos, în vârful pantofilor, punea palma de la o mână umbrar deasupra ochilor și urmărea zborul aeronavei, întorcând ”încetișor” capul după direcția acesteia. Copiii mai mari, poznași și ași în Moș Cartof, începeau să fluiere și să-l agaseze pe profesor..
– Şe-i, şe-i ? Măi magarilor, mai sunt două-tri minuti (privirea îi era atrasă de cadranul ceasului de la buzunărașul jiletcei) și intrați la clasî!
Apoi, adresându-se unui ”ilev” gură-cască, îl admonesta părintește :
– Ce ti hlizești, măi loază, și-ți arăți fusulile la mine (adică dinții ), măi!
*
Și astfel, a intrat în memoria noastră pentru totdeauna. Elevii lui i-au purtat o simpatie și respect nemărginite; a fost ca un magnet pentru copii. Ori de câte ori îl întâlneau atunci și în alte împrejurări îl întâmpinau cu apelativul: ”Sărut mâna!” Ne-am amuzat atunci în vremurile acelea (Moș Cartof parcă venea din altă lume, ca cea a secolului al XIX-lea), ne amuza; personajul era de un pitoresc debordant, cu toate obiceiurile rele care s-au uitat și eliminat din comportamentul profesoral (bătaia, sudalma, jignirea și umilirea elevilor). Nu poate fi uitat, peste ani, profesorul Gheorghe Bilan, zis Moș Cartof !
Nu a fost o figură legendară, ci un profesor cu aptitudini artistice, devotat copiilor (momentele pe care le declanșa, amuzante, par acum ca regizate cu bună știință de hâtrul profesor), ce amintește de Marius Chicoș Rostogan, domnul Vucea, profesorul Trandafir sau dascălul lui Ion Creangă (”Dascăle, trascăle!/Be-he-he! Dracu să te ie!”). Ne mai amuzăm și noi, altfel am merge pe panta pesimismului.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.660 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5