Primit pentru publicare: 10 oct. 2017
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN
Publicat: 11 oct. 2017
Editor: Ion ISTRAE

     Motive literare antice în lirica eminesciană

              ( Properţiu-Ovidiu-Horaţiu)

      “Împăratul poeziei şi-al visării”(apud Gh.Tomozei) a crescut nu doar în “grădina” culturii noastre naţionale, cum au făcut majoritatea poeţilor  noştri de până atunci.  A cunoscut  şi asimilat cele mai de seamă creaţii din literatura universală, accesibile prin intermediul limbii germane, pe care a cunoscut-o în mod desăvârşit.  De la Rig-Vede la cultura renascentistă, la Shakespeare şi  Victor Hugo sau romanticii secolului său, nimic nu i-a fost străin. În sufletul său însă, a avut totdeauna o neţărmurită admiraţie faţă de poezia latină, care i-a fost adesea inspiratoare.

  Pentru exemplificare ne vom rezuma astăzi la câţiva poeţi de seamă: Properţiu, Ovidiu şi Horaţiu. Privitor la cel dintâi,   În “Elegia a II-a”, Cartea I, găsim una din cele mai delicate creaţii literare latine. Poetul se întoarce târziu de la o petrecere şi îşi găseşte iubita adormită în patul ei. Ar vrea să o sărute, dar nu ar vrea să-i tulbure somnul. O priveşte întruna, îi pune o cunună de flori pe frunte şi fructe în mâini. Dar ceea ce o trezeşte este luna cu razele ei. „Donec diverses praecurens luna fenestra”.

Ne vine-n minte pasajul reîntoarcerii lui Călin la fata de împărat, pe care o află tot dormind, dar mai ales  frumoasa postumă  “Dormi”:

„Frumoasă eşti… o, preafrumoasă fată!
Ca marmura de albă-i a ta faţă,
Îmi vine să alerg la tine-ndată
Ş-astfel cum dormi, să te cuprind în braţe.

Dar te-ai trezi…păcat, şi nu mă-ndur.
Dormi liniştit, c-un braţ pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur,
Din când în când din mână cartea scap.”

    În Elegia a XIII-a din Cartea a II a, Properţiu lasă iubitei sale, Cyntia, orânduiala ce trebuie s-o ţină la înmormântarea sa:

    „Nu vreau ca un convoi lung să se desfăşoare cu chipul meu,
    Nici să se-audă pentru mine tânguirea vană de trâmbiţă.
    Nu vreau să fiu întins pe un pat de marmură şi fildeş
    Şi nici să odihnesc între perne de preţ.
    Vreau să-mi faci înmormântarea simplă a unui plebeu.”

     La rândul său, Eminescu vrea să îndepărteze şi el tot fastul inutil la plecarea sa din lume în Mai am un singur dor: „Nu voi mormânt bogat,/ Nu-mi trebuie flamuri, / Ci-mi împletiţi un pat / Din tinere ramuri.” Şi nime- n urma mea nu-mi plângă la creştet…” Elegia lui Properţiu i-a fost, desigur, un izvor ideatic poetului român. Elegia aceasta atât de frumoasă, l-a influenţat de altfel şi pe Ronsard în Ode de l’election de mon sepulcre (Odă la alegerea mormântului meu).
                                           * * *
     Ideea  de a face o apreciere critică asupra poeţilor din generaţiile trecute, puşi în antiteză cu poeţii contemporani, cum face Mihai Eminescu în Epigonii, s-ar putea să fie de inspiraţie horaţiană sau -credem- mai curând ovidiană. Horaţiu, în Epistola I din Cartea a -II-a, face acelaşi lucru, cu deosebirea că preferinţa lui se îndreaptă spre poeţii contemporani, pe când poetul român se îndreaptă simpatetic spre trecut, iar pe contemporani îi execută fără nicio consideraţie.

   Tema o găsim bogat ilustrată la Ovidiu în Povestea vieţii mele, din Tristia, IV, ca şi în Epistola a XVI a, Ex Ponto, care conţin o listă de poeţi caracterizaţi relativ sumar: „Rabirius, gură răsunătoare; Macer – cântăreţul războiului troian…; Numa cel fin.” Creionarea succintă este însă izbitor de asemănătoare la Eminescu („Gură de argint -Sihleanu; Donici –cuib de-nţelepciune…”)

Desigur, Epigonii duce mai departe izvoarele de inspiraţie, explorând trecutul, căci nimic nu stă pe loc nici în poezia lumii.

Preceptul horaţian. „nil admirari”(să nu te extaziezi de nimic) îşi va afla transpunerea strălucitoare în “Glossă”. Din Horaţiu mai face o splendidă traducere a “Epistolei I,II”, Către Bullatius, pe care o recitim  mereu şi cu o satisfacţie estetică netocită de vreme.

       „Cum ţi se pare, Bullaţius, Chio, falnicul Lesbos,
       Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Croesus,
       Smyrna ori Colofon? Mai mari, mai mici decât faima?
                ….Ori de urîtul mării şi-al drumului Lebedu-l lauzi?
         ”Lebedul? Ştii tu ce e ?”-mi răspunzi. Mai pustiu decât Gabii,
      …Şi totuşi, aicea viaţa-mi
       Voi s-o petrec, uitat de ai mei, uitându-i pre dânşii,
       Dintr-un mal depărtat privind pe Neptun tulburatul.
       …. Grijile noastre fug de cuvinte şi-nţelepciune,
       Nu de un loc ce răsare domnind peste apele mării.
       Cerul deasupra schimbi, nu sufletul , marea trecând-o.”

    Se mai ştie că cele cinci Scrisori purtau titlul Satire– model horaţian ca exprimare, scop şi tematică generală. Maiorescu, voind a turna puţină „apă de trandafiri” în revolta poetului, le-a schimbat titulatura în „Scrisoarea I,II,III,IV”, ultima  rămânând postumă… Înaintaşii, Gr. Alexandrescu, Heliade Rădulescu şi alţii, foloseau în  titlu vocabula încetăţenită de Ovidiu prin însuşi destinul său- Epistolă

Chiar obiceiul lui Eminescu de a-şi declama cu voce înaltă poeziile-după cum îşi aminteşte Ioan Slavici –este o influenţă a poeţilor latini, a caracterului declamator a operelor lor.