În sfârşit, mi-au dat drumul din spital. A trebuit să locuiesc la cineva în chirie căci casa mea, după tragicul incendiu, nu mai era decât o ruină. Am greutăţi cu deplasarea; pentru nimic în lume nu mă pot obişnui cu cârjele. Important e că nu mi-am pierdut complet vederea; văd ca prin ceaţă. Medicii mi-au spus că trebuie să am răbdare; s-ar putea cu timpul, să văd iar normal. Poate se va întoarce şi Roxana. Nu pot să fiu supărat pe ea că a plecat: nu prea arăt a Făt-Frumos cu capul bandajat şi cu cârje. Stăteam la barul gazdei mele de la parterul casei la o cafea şi mă căzneam să citesc din ziare măcar titlurile scrise cu litere mari ale articolelor, când lângă mine s-a aşezat Gicu. M-a lovit amical pe spate şi junghiul mi-a amintit de coastele fracturate. -Ce faci bătrâne? -Să trăieşti, cum îţi merge? l-am întrebat când l-am recunoscut după voce. -Să nu mă mai întrebi! Trăiesc clipe de groază. Mi s-a stricat aparatul electric de ras, de pe parbrizul maşinii mi-a furat cineva ştergătoarele, dar asta n-ar fi fost nimic, închipuie-ţi, nu-mi pot scoate inelul de pe deget şi culmea nenorocirii mi s-a ars siguranţa la priză. Nu mai pot! Sunt disperat, nu găsesc baterii pentru radioul meu portabil, aşa că vezi câte pătimesc…Este un an catastrofal…Dar tu, cum te lauzi?…Cum îţi mai merge? Am pipăit zaharniţa de pe masă şi am fost foarte mândru că am reuşit să-mi pun o bucăţică de zahăr în cafea. -Mulţumesc de întrebare. Acceptabil…

Din volumul LUME MULTĂ, OAMENI PUŢINI de Rodica Elena LUPU, Editura ANAMAROL, 2013