Grupul sud-american Aquí Bolivia (în traducere, „Aici, Bolivia”) este o formație de muzică tradițională latino-americană cu o componență fluctuantă; la data când i-am întâlnit, membrii acestuia erau: Sergio Hidalgo (Bolivia) – charango și zampoña, Umberto (Chile) – chitară și Omar (Columbia) – bombo, cha-cha și zampoña. Franco (Peru), translatorul trupei, mi-a vorbit despre muzica și tradițiile lor într-un interviu realizat la 20 iunie 2003, în Piața Unirii din Iași.

– Cum te numești?

– Franco.

– Dar grupul vostru?

– Se numește Aquí Bolivia și a fost întemeiat acum 15 ani cu numele Sin Fronteras, apoi purtând denumirea Los Andes, și interpretează muzica din Munții Anzi.

– Câți membri are formația?

– Momentan, sunt trei, care cântă la șapte instrumente; în mod normal, trupa completă are șapte membri, care au făcut înregistrările – șase albume pe casetă audio și trei pe compact disc.

– Când ați ajuns prima dată în România?

– În 1992; unii colegi sunt de mai mult timp aici, iar alții au venit mai recent, pentru că viza de ședere a durat mai mult, în timp ce o parte a trebuit să se întoarcă la expirarea acesteia.

– Ce știați despre România?

– Știam că este un popor latin, căruia îi place muzica latino, dar pe toți îi surprinde această muzică prin simplul fapt că facem spectacol stradal. Asta este cultura noastră, pe care o popularizăm prin reprezentații gratuite.

– Vă sprijină cineva?

– Ne sprijinim singuri; la spectacole, nu vindem bilete, dar oamenii cumpără casete și C.D.-uri prin care facem cunoscută cultura noastră.

– Ce fel de piese alcătuiesc repertoriul?

– Piese tradiționale – în special, cântece de dragoste din Peru, Bolivia, Chile și Ecuador.

– Vorbește-mi despre instrumentele voastre.

– Charango este un fel de chitară mai mică, având o rezonanță foarte puternică, zampoña este asemănător cu naiul românesc și ajunge direct la inima ascultătorilor, bombo este toba, construită din piele de lamă, iar cha-cha e un instrument de percuție, făcut din gheare de capră.

– Purtați costume tradiționale; cum se numesc?

– Se numesc poncho și sunt niște pelerine scurte, de formă pătrată, specific sud-americane, care se îmbracă printr-o deschizătură pentru gât.

– Ați apărut în programe de radio sau de televiziune?

– Sigur, în multe orașe, dar foarte puțini ne știu, pentru că nu s-a făcut o publicitate mai amplă.

– Prin ce orașe ați trecut până acum?

– Sunt foarte multe: București, Brașov, Cluj, Bistrița, Târgu Mureș, Sibiu, Dej, Alba Iulia, Iași… Nu le pot enumera pe toate.

– Și cum sunteți primiți?

– În unele mai bine, iar în altele mai puțin, pentru că nu toate primăriile ne permit să cântăm în orașele lor.

– Unde plecați de aici?

– Mergem la Brașov, apoi la un festival din Hunedoara, după aceea la Focșani, deci tot timpul suntem în turneu.

– Cu ce vă deplasați?

– De obicei, cu mașina noastră, dar cu câteva luni în urmă am avut un accident și, din păcate, a trebuit să o vindem; acum, circulăm cu trenul sau cu autobuzul.

– Pe unde dormiți și ce mâncați?

– Unde avem cunoștințe, stăm la ele, iar unde nu – la hotel; mâncăm la restaurant sau gătim chiar noi, pentru că avem un coleg care știe să prepare foarte bine.

– Aveți familii?

– Doi dintre noi sunt căsătoriți aici, în România; ceilalți au prietene și unii urmează să se însoare, iar alții – nu.

– Vă e dor de casă?

– Oh, sigur… N-am mai fost acasă de vreo patru ani, pentru că biletul de avion până în America de Sud costă aproape 800 de dolari și nu ne permitem întotdeauna; corespondăm prin internet cu părinții, frații și surorile, dar ne e dor mereu.

– Există mai multe astfel de grupuri sud-americane cu care vă intersectați; ce relații aveți?

– De fapt, suntem unii și aceiași; toți reprezentăm muzica latino-americană, suntem prieteni și ne schimbăm între noi – ni se alătură cineva dintr-o altă formație sau pleacă la ei un coleg din grupul nostru.

– Umblați prin multe țări?

– Da, suntem foarte cunoscuți în lume; aproape oriunde, există câte o formație de-a noastră.

– Țările latine vă primesc altfel decât celelalte?

– Acolo, e ca și cum ai cânta în România muzica populară de aici; ne plac și ne caută; e altceva, însă, când mergem în alte țări și le arătăm muzica și cultura noastră – li se pare ceva inedit.

– Care este mesajul pe care încercați să-l transmiteți?

– Vrem să ne facem cunoscută cultura și să ne arătăm dragostea față de public; să vadă lumea că muzica înseamnă viață și că fără muzică nu poți trăi.

Florin Bălănescu