Ne-ntinde mâna Prutul

Ne leagă de istorii vechi, cu ţărmuri ne desparte,

revarsă Prutul peste maluri doruri de surate;

în curgerea lui sfântă punem lacrimi prea sărate;

suntem atâta de aproape, şi-atâta de departe!

Tot zvârcolul ţi l-ai purtat printre atâtea drame,

ţi-au exilat feciorii în ţinuturi de siberii;

de-atâtea deportări, de-atâtea sângerări mă sperii

şi-i plin eterul de atâtea plânsete de mame.

Mi te-au legat mişei satanici fără milă, –

înlănţuită ca un Prometeu pe stâncă,

şi câtă răstignire vei purta, cât încă?

şi cât vei mai răbda batjocură şi silă?

Va fi şi-o judecată de apoi pentru mişei

şi vor pleca în tartar cu aviz de-acreditare;

la pieptul ei matern ne-o strânge România Mare

ca dup-o lungă despărţire de copiii ei.