Publicat de Ion N.Oprea, 8 ian.2014

NELINIŞTILE[1] DOINEI DRĂGUŢ

     Un volum de nici 200 de pagini, dar cu o literatură, ştiinţă şi artă documentară mai cu seamă de care nu se prea apropie lesne critica literară, aşa este explicabilă şi întârzierea mea în a-l fi semnalat mai din timp, cititorilor.

În mărturisirea de credinţă literară a autoarei, care este convinsă că „lucrurile cu adevărat esenţiale sunt lucrurile simple”, deşi ea tocmai de cele complexe şi cu mare rezonanţă, literară şi ştiinţifică, se ocupă, prezentându-ni-le, aflăm datele ei personale mai întâi. Născută la Siliştea Crucii din Dolj – unde a citit „toate cărţile bibliotecii din comună” -, a făcut Liceul „Carol I” la Craiova şi a aflat atâtea din Goethe, Shakespeare, Schiller, Baudelaire, Victor Hugo, Balzac, Marcel Proust, Tolstoi, Dostoievski, Cehov şi Puşkin, a aprofundat operele scriitorilor români Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale, Arghezi şi alţii, după care a urmat Facultatea de matematică, apoi pe cea de Informatică, convinsă că acolo „este vârful cel mai de seamă al tuturor activităţilor umane”.

Dar cum din copilărie Doina Drăguţ a cochetat cu literatura – la şcoală făcea „cele mai bune compuneri” – şi a simţit şi „mirajul încărcat de rafinament al artei”, celebrul tablou al lui Paul Gauguin determinând-o să răspundă la întrebările fireşti ale vieţii – De unde venim, Ce suntem şi Încotro ne îndreptăm? – proprii „oricărui individ aflat în faţa destinului său”, s-a „stabilizat” în literatură, fără a-şi părăsi însă profesia de bază – aceea de profesor de matematică şi informatician. Mai întâi a publicat în revista Luceafărul.

După ce IUG Craiova şi-a micşorat şi cam închis porţile, devenind patronală – cum s-a întâmplat şi cu CUG-ul de la Iaşi, dar şi cu toată industria ţării, renunţând-se la proprii specialişti -, şefa de la Centrul de Calcul de la Întreprinderea care însemna „pivotul industriei grele” în zonă nu a plecat în străinătate să-i slujească pe alţii. Ea a hotărât să se dedice în totalitate literaturii, pe care până atunci o tratase ca pe un hobby. A intrat în ziaristică, din anul 2002, devenind redactor-şef la „Mesagerul Olteniei” şi secretar general de redacţie la „Lege şi fărădelege” (jurnal de atitudine civică, apărarea drepturilor omului şi lupta împotriva corupţiei). Obţine premii şi distincţii la concursurile literare, colaborează la radio „Oltenia” Craiova şi la revistele literare importante ale ţării.

Editorial, Doina Drăguţ şi-a făcut simţită prezenţa cu volumule „Ceasuri de îndoieli” (poezii, 1994), „Detaşare într-un spaţiu dens” (poezii, 1995), „Arabescuri” (eseuri, 1995), „Individualitatea destinului” (eseuri, 1996), „Spaţiul din nelinişti” (poezii, 1998), „Ochiul de lumină” (poezii, 2000), „Suferinţele unui redactor (roman-jurnal, 2006), „Nelinişti prin timp” (eseuri, cronici literare, cronici plastice, 2010).

Doina Drăguţ este prezentă în antologiile „Verticala curgere spre soare”, „Întâlniri mirabile cu Mitropolitul Nestor”, „Al cincilea patriarh”, „Mărturisirea de credinţă literară”, „Noul Orfeu” şi îngrijeşte ediţia „Philippide, mon amour” – de Constantin Dumitrache (care i-a fost tovarăş de viaţă şi soţ).

„Spaţiul din nelinişti” este cartea de care autoarea declară că se simte cel mai mult legată, pentru că, zice ea, aici „se simte maturizarea verbului”, aici „se dezvăluie zbaterile eului”, care o pun într-o permanentă stare de tensiune, de nelinişti, care alături de această ultimă stare, ca sentiment, o determină să trăiască „aspiraţia spre o lume în care se cristalizează „interogaţia existenţială”. „Spaţiul din nelinişti”, din 1998, îi este călăuză, mi se pare, în arealul neliniştilor proprii omului, care vrea mereu mai mult de la sine şi de la viaţă, iar „Nelinişti prin timp”, din 2010, este o aşezare a risipirilor eului într-o formă accesibilă cititorului.

Oricare i-ar fi cartea, trebuie să spunem cititorilor, limbajul Doinei Drăguţ este elevat, modern, cultivat, un limbaj în care, dincolo de unii termeni speciali, specifici profesiei, total ştiinţifice, lasă să se întrevadă, şi nouă ne place, o trăire sufletească aparte, clar omenească, mereu în nelinişte, în căutare, dar cu speranţă.

Conştientă că scrisul este artă, artă şi ştiinţă până la urmă, naratoarea, în cartea de care ne ocupăm, reuşeşte o literatură de înalt interes, cerebrală, comunicarea ideilor ei putând fi reţinută, păstrată şi folosită, parcurgând-o, cum se întâmplă cu asemenea opere, lucrând cu caietul de note şi creionul în mână.

Cartea are o structurare care înseamnă literatură autohtonă, dar şi universală, insistenţă în reliefarea operelor de artă, de ştiinţă, cu aducerea în prim plan a ceea ce a conservat în timp biblioteca cu arheologia, reamintindu-ne că suntem pe aceste meleaguri nu doar de la daci şi romani, ci cu scriere chiar mai veche decât a sumerienilor, stăruind, spre meritul ei, asupra documentelor care îi probează susţinerile.

Primează, ca prim capitol, articolele-eseu despre: „Eminescu – Naţionalul şi Universalul” „Brâncuşi în conştiinţa scriitorilor lumii”, „Arghezi, între teluric şi celest” „Traiectoria lui G. Călinescu” „Mircea Eliade – 100 de ani de la naştere”, „Marin Sorescu – nouă ani de posteritate”, „Marin Preda (83 ani de la naştere), „Un om mare – Mitropolitul Nestor” – un portret făcut Prea Înaltului Mitropolit Nestor Vornicescu, trecut la cele veşnice la 17 mai 2000, realizat cu folosirea din Nestor Vornicescu „Pagini alese din operă şi din exegeza despre autor”, Ediţie online îngrijită de Artur Silvestri, 2007.

„Mă fascina chipul lui luminos de care vorbeşte toată lumea” este eseul despre Prea Fericitul Teoctist, cu „Cuvântările de învăţătură”, al cincilea patriarh al României, orânduit în cartea autoarei tot în zona documentară, cu gânduri preluate şi redate nouă din acelaşi Artur Silvestri, Editura Intermundus, Bucureşti, 2007. „Sosiţi la spital pe picioarele lor şi omorâţi –  Nestor de un doctor numit Bătăiosu de la Spitalul judeţean Dolj, iar Teoctist de un oarecare Sinescu de la Spitalul Fundeni” -, cu justificări care mai de care alături de realitate”, ni se reamintesc tragediile morţii celor doi Înalţi, care, se ştie, se mai repetă şi astăzi.

Descrieri, cu informaţii de amănunt, multe pentru prima dată întâlnite, găsim şi despre Laurenţiu Ulici, Nichita Stănescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Dimitrie Cantemir. Înviorează căutările noastre eseurile precum: „Despre suflet”, „Incendiatorii de ieri şi de astăzi”, „Peste vârfuri trece lună”, fireşte, cu Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu, dar şi cu G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Constantin Noica, „Soarta capodoperelor”, amănunte despre „Marele zid chinezesc”, „Henry Ford – părintele automobilului modern”, „Zidul plângerii (Ierusalimul!) – în pericol de prăbuşire”, „Colegiul Naţional „Carol I” – 182 de ani”, „Omenirea poate fi schimbată de «Secretele» Vaticanului”, precum şi „Diplome… de vânzare” (despre afacerile ruşinoase din învăţământul superior românesc), „Purificare prin jertfă” (despre tăierea copacilor de-a lungul şoselelor ţării), „Sfidare şi umilinţă” (făcând referire la distanţa dintre salarii şi preţuri în România), „Arta arabescului, „Panorama unei  lumi fenomenale”, „Declinul ireversibil” etc.

Din Articole şi eseuri nu lipsesc referirile la personalitatea şi opera unor „Don Jorge – prea tânăr pentru premiul Nobel” (Jorge Luis Borges), Ernest Hemingway – „Centenar Ernest Hemingway” -, Denis de Rougemont – La Port de Diable, Edition Gallimard. De asemenea, citim despre regele Alfred cel Mare, suveranul anglo-saxon, despre Pitagora, Platon, Descartes, Euclid, Leonardo da Vinci etc.

Partea a II-a a cărţii cuprinde o întreagă bibliotecă, prefeţe la diferite lucrări: „Întâlnire în alb”, cartea de debut a poetei Daniela Luca, „Revelaţii şi istorisiri” de Nicolae Maroga Enceanu, „Marile civilizaţii ale traco-geţilor” de General N. Portocală etc.

În „biblioteca” în care am pătruns, în partea a III-a a cărţii, ne delectăm răsfoind şi citind recenzii şi cronici literare la o seamă de alte opere, noi raportându-ne doar la câteva, regretând curgerea prea repede a timpului nostru şi al dumneavoastră, care avem mereu nevoie de mai mult: „Meteoriţii” de Eugen Caraghiaur, „Tăceri destăinuite” de Nicolae Maroga Enceanu, „Nonpoems” de Florin Smarandache, „Toată suflarea să laude pe Domnul”, alegere de cântări bisericeşti, pricesne şi imnuri religioase, colinde şi cântece de stea, culese şi revăzute de preot-profesor Alexie Al. Buzera, „Cântări iubirii” de Eugen Enea Caraghiaur, poeme, ediţie bilingvă, româno-franceză, apărută la Chişinău în 1991; „Sfere de fosfor”, poezii de Ion Tobă, „Blesteme” de Nicolae Bălaşa, roman psihologic, „Papagalii sau monumentul prostiei” de George Geafir, schiţe umoristice, o descriere a vieţii noastre post-revoluţionare, „Chipul din oglindă” de Al. Florin Ţene, o privire în oglinda timpului a realităţilor vieţii noastre, o descriere satirică a vieţii celor care au traversat drumul de la sat la oraş, „Cochetă pasăre din ochi” de Janet Nică, versuri etc.

Năstruşnicitelnic este titlul altei cărţi, semnate de Janet Nică, căruia autorul îi zice, roman postmodernist,  prezentat drept  „o aventură eminamente mentală”. Cu acţiune statică. Redusă la intrigă, în care „personajele sunt Cuvintele puse pe harţă”, în care „oraşul în loc de canale are canalii”, în care „unele versiuni’ creează „diverse diversiuni”, în care „luna de miere” pentru unii are loc „în săptămâna patimilor”. Şi, ca să intre în graţiile cititorilor, suntem atenţionaţi, poetul se plimbă printre „plantele agăţătoare ale junglei societăţii româneşti” care sunt Crin Antonescu, Sorin Frunzăverde, Sulfina Barbu, „dă jos politicienii din pomii” politicii româneşti (persoane ca Mugur Isărescu, Ulm Spineanu, Dudu Ionescu) şi „aruncă guvernul în aer” (nominalizându-i pe Mona Muscă, Gheorghe Fluture, Mircea Cinteză).

Ocupându-se de poet, autoarea cărţii prezentate, Doina Drăguţ, crede că „defectul” lui este că „are prea multe calităţi”, în viaţă „îi reuşesc numai eşecurile”, „cântă din gură după ureche”, „preferă natura moartă în vie”, „are noroc că nu are ghinion”, „munceşte mult ca să nu aibă parte de muncă”… Mai aflăm că poetul este posesorul unei „biblioteci de râs”, cu cărţi din colecţiile „Oameni de zeamă” şi „Biblioteca pentru tonţi”. Unde se întâmplă toate acestea? La Bechet! Absolvent al facultăţii de filologie a Universităţii din Craiova în 1971, Janet Nică este profesor de franceză în oraşul Bechet, judeţul Dolj, este preşedintele cenaclului „Comuna literară Bechet” din 1975, este redactor la revistele „Lamura”, „Sfârşit de mileniu” şi „Mileniu”, are obţinute multe premii pentru poezie, diplome de excelenţă pentru activitatea literară şi este şi „Cetăţean de onoare” al oraşului Bechet.

„Europa, ţara tracilor” este alt volum semnat de General N. Portocală. Este, într-un fel, o continuare a celui cu numele „Marile civilizaţii ale traco-geţilor”, amintit de însuşi editorul în Cuvântul său la volum.

Editorul, spune Doina Drăguţ, a pornit de la lucrarea originală, apărută în 1932, cu titlul „Din pre-istoria Daciei şi a vechilor civilizaţii”, apărută la Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, semnalată de acelaşi N. Portocală, fost ministru de interne în perioada interbelică.

În lucrarea iniţială este vorba despre marile civilizaţii ale lumii vechi – Egipt, Sumer, Akkad, Assyria, Babilon, Grecia, Roma, dar şi despre Dacia.

Preluând ceea ce scrie Portocală, editorul a structurat noua carte scoţând în relief rolul tracilor în cadrul populaţiei Europene şi a punctat strălucit importanţa Daciei ca „primă metropolă geografică”.

Este redat chiar ceea ce a scris Nicolae Densuşeanu în „Dacia preistorică”: „Dacia, această ţară miraculoasă, dotată de la natură cu toate bunătăţile climei şi ale solului, a format, pe drumul cel mare, dintre Asia şi Europa, primul pământ binecuvântat pentru descălecare şi dezvoltarea vieţii morale şi industriale, a naţiunilor migratoare.

Dacia, acestor timpuri întunecate, apare o primă metropolă geografică ce a fost destinată, prin poziţia sa particulară, prin afluenţa populaţiei şi prin densitatea avuţiilor sale, a-şi extinde în epoca preistorică influenţa sa etnică şi culturală, de o parte spre sud, în Peninsula Balcanică şi până dincolo de Marea Egee; de altă parte spre apus, pe calea cea mare şi lungă de comunicaţie pe Dunăre”.

În primul capitol, intitulat „Dacia – Ţara zeilor şi a uriaşilor”, se afirmă, pe baza documentelor istorice (Dacia preistorică de N. Densuşianu, Getica – de V. Pârvan, Carmina – Homer, Argonautica – Flavius Flaccus, Istorii – Herodot etc.), că Europa Centrală, care se întindea, la nord, până la Oder şi gura Vistulei, iar la sud până dincolo de Hemus, „era locuită de întinsa naţiune a thracilor”. Aceasta a fost „o populaţie foarte deasă în această regiune” şi „s-a răspândit apoi în toate direcţiile”. Dintr-o notă a editorului, autoarea reţine şi menţionează că „Atlantida era totuna cu Ţara Românească de mai târziu, cu capitala în Insula Şerpilor (Posaidon-Enki) E.A. – la Dunăre şi vice capitala în Bănie, Craiova de azi”.

Capitolul II, intitulat „Europa – ţara tracilor”, tratează probleme referitoare la „Europa Centrală, vatra tracică a civilizaţiei europene”, „Dacia – mama aramei, bronzului şi fierului”, „Dacia – prima metropolă geografică”, „Dacizarea Romei”, „Trecutul neamului nu este monopolul nimănui”. Se face dovada că fibula, spirala cuiul, teracota, steagul dacic, tezaurizarea sau inventarele sunt operă cu origine în Dacia străbună. Şi nu numai: roata, plugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi, în Dacia au apărut pentru prima dată în lume, primul mesaj scris din istoria omenirii la Tărtăria – România a fost identificat, primii fermieri din Europa aici lucrau, într-o perioadă în care Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă, în 6500 î.d.H.

În capitolul III, intitulat „Dacii – divinii antichităţii”, aflăm că zeul Hermes „avea ca patrie nordul Traciei”, că Martie era considerat un „vechi rege naţional al geţilor”, că Alexandru Macedon a fost trac, ba încă, în capitolele următoare, că primii oameni de pe pământ ar fi fost geţii din Phrygia (stat în Asia Mică, Turcia Europeană), rămaşi celebri prin „căciulile dacice”, că geţii erau cei mai drepţi şi mai viteji, dintre traci, că fericirea geţilor era moartea în război, un popor dotat cu calităţi excepţionale.

În încheiere, capitolul IX aduce în discuţie alte adevăruri: Troia era cetate tracică, vestul Bulgariei păstrează vestigii daco-romane, civilizaţia egipteană însăşi este creaţia geţilor, limba română este unica în Europa fără dialecte, de aici şi „unitatea ei, identică pe întreg teritoriul, fără nici un dialect particular”.

„Oprimat sub romani, prădat de invaziile barbare, redus la şerbie sub unii domni pământeni, exploatat şi umilit sub fanarioţi, zbuciumat în războaie, poporul român se menţine neprihănit, cu toată vitregia timpurilor în decurs de mai bine de 1800 de ani, cu vigoarea, calităţile şi limba sa”, apreciază autorul cărţii la care ne-am referit.

Alte şi alte documente confirmă vechimea existenţei noastre pe acest teritoriu – Dacia milenară. Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii, Dio Casius zice şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil”. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost Daci. Faptul că Dacii vorbeau „latina vulgară” este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei care refuză să-l ştie.

Când profesorul de arheologie lingvistică Marija Gimbutas de la Universitatea din Los Angeles, California, a vorbit despre spaţiul Carpato-dunărean, ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, ne aşteptam ca istoricii noştri să amplifice spusele cu noi argumente. Dar au tăcut, în majoritatea lor. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig, în cartea lor The Indo-European heritage, apărută la Newbury Hall, vorbesc, la p. 25,  despre vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. care-şi avea locul în Centrul României de azi, când studiul de arheologie moleculară ne îndreptăţeşte să fim mândri că ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, când studii cromozomale determină originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani, când teoria genoanelor ţintesc spaţiul Carpato-dunărean ca fiind locul  de unde a început să existe Europa, când opere ca „Epopeea poporului Carpato-dunărean”, „Noi nu suntem urmaşii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” şi „Călător în Dacia – ţara zeilor” ne sunt favorabile, când un om, savant în domeniul preistoriei Europei, V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, publică în 1993, The Istoria of civilization, The Arvans şi arată pe hartă că leagănul aryenilor este în spaţiul Carpato-dunărean, când deşi Codex Rohonczy, cronici daco-româneşti, Harappa, scrise în limba dravidiană, apropiată limbii române, arată despre cine vorbea istoricul nostru Augustin Deac la primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, însemnând 448 de pagini de istorie nevalorificată, când la editura PIM, Iaşi, 2011, Ion N. Oprea publică volumul „Strămoşii noştri din arhive, restituiri”, 462 pagini, din care Capitolul VI, aproape o sută de pagini le dedică întrebării puse de B. P. Haşdeu, „Pierit-au Dacii”, cuprinzând opere ştiinţifice şi literare, opinii ale unui larg spectru de oameni de cultură ai timpurilor care probează istoricul îndepărtat al poporului nostru, dar istoricii, critica literară şi ea, nepregătită, au rămas şi sunt pasivi la semnalele pozitive, deşi ar fi trebuit, ca şi în cazul cărţii de faţă, să publice şi să explice cu insistenţă vechimea culturală şi existenţială a poporului nostru, tare nu e bine. Or, a tăcea în astfel de cazuri este ca şi cum, lipsiţi de înţelepciunea necesară, ne-am tăia singuri creanga de sub picioare, apreciau specialiştii în dacologie la Congresul menţionat.

Cartea „Nelinişti prin timp”, de Doina Drăguţ, cuprinde şi un ultim capitolul IV, cu cronici dedicate artei plastice, albume şi cărţi, manifestări expoziţionale, alt bun prilej de luare la cunoştinţă de către publicul larg a muncii, nu întotdeauna liniştite, a unor mari îndreptăţiţi la nemurire: Victor Pârlac, Marcel Chirnoagă, Stan Done, Soren Skov, George Vlăescu, Michael Lodberg Olsen, Arcadie Alexandru Răileanu, Sergiu Petru Plop, Ion Preda, Nicolae Predescu, Alexandru Pascu, George Crăcinoiu, Ovidiu Bărbulescu, Emil Csatai, Vasile Popescu, Ilinca Stan, Paula Tudor, Dardu Rezeanu, Claudia Mandi.

Cartea se încheie cu un Index de nume, iarăşi muncă multă, dar deosebit de util.

În valul neliniştilor, retrăim, totuşi, optimismul Doinei Drăguţ, de la care am înţeles: „A rezista în faţa timpului înseamnă a fi dincolo de timp, a depăşi clipa; înseamnă a avea un ideal, care să devină realitate; înseamnă a comunica un gând sau o idee în simboluri expresive; înseamnă a găsi o legătură între spiritualitate şi materie pentru realizarea unei emoţii”.

Vrea altcineva mai mult, să încerce?!

Notă:
[1]Nelinişti prin timp, Editura Sitech, Craiova,
2010