Pe volumul apărut în 1905 la Minerva, istoricul înscrie o emoţionantă dedicaţie (,,La toţi ai mei care au trăit şi au murit în Botoşani, oraşul naşterii mele”) iar străbunicul Manolachi este evocat ca un autentic spirit tutelar al locului: ,,Tatăl bunicului meu, Manolachi Iorga, fiul lui Iorga cupeţul zis şi Galeongiul, şi al Ecaterinei Costea, a păstrat ca efor partea din pecetea cu păunul care era al negustorilor pământeni”); numit ,,Un oraş românesc”, Botoşaniului i se caută originile în negura istoriei (,,Botăş a fost strămoşul. De la el s-a început viţa locuitorilor satului care s-a prefăcut mai târziu, destul de târziu, într-un târg. El cu ai lui a întemeiat acel sat.

 

Aşezat într-un loc oarecare, departe de apa cea mare a Siretului şi de apa cea mare a Prutului, într-un ţinut care n-avea altă bogăţie decât a vitelor, ce găseau păşune înaltă şi grasă pe povârnişurile dealurilor de lut ce se întorloacă aici, satul Botăşanilor nu făcea să se prevadă prin nimic un viitor mare”) sau îi sunt reconstituite umbrele romantice care au vegheat copilăria evocatorului: ,,La noi, în Botoşani, uliţele aveau gropi, praf, paie, şi noroiul zăcea până ce-l usca soarele şi-l prefăceau trecătorii în pulbere, la noi felinarele cu gâtul de tinichea încârligată cu lampa de sticlă plină de petrol, de gaz gălbiu, fumegau uneori din loc în loc la răspântii, unde fânaragiul cu mantaua cenuşie, ieşită de soare păzea în ghereta de lemn înnegrit; asfalt era doar pe trotoarele cu care primarul Toderiţă Boian înzestrase oraşul (…). La noi, era singură grădina Vârnav, în care am văzut pe Millo jucând Baba Hârca şi celebrităţi străine cărora moşul Manole le împrumuta ca dar 5 lei şi care cântau canţonete franţuzeşti cu înţelesuri care făceau ca oamenii mari să râdă şi să-şi dea coate”).

Amintiri mai puţin romantice păstrează Iorga despre experienţa sa de elev la Şcoala Marchian (,,Pe o platformă uzată de picioarele care o suiseră şi o coborâseră, un fel de ladă deschisă, aşezată cu partea fără capac către scaunul pe care stătea un om ce se chema domnul. Însăşi făptura acestei alcătuiri neobişnuite îmi fu antipatică, am urât-o totdeauna, ca un brutal mijloc de osebire, ca o piedică în comunicarea sufletelor, chiar atunci când eu eram acela care avea dreptul să se folosească de scaunul din faţa ei”) şi mai ales din perioada liceului: ,,De la Botoşani am fost eliminat pentru că am refuzat, fiind elev în clasa a V-a a liceului, să salut a doua oară pe profesorul de muzică Fleury, care, neobservând salutul, mi-l ceruse dinaintea colegilor. Şi faţă de alţii şi faţă de mine însumi, nedreptatea mi-a fost totdeauna odioasă”; o întâmplare nefericită a făcut ca chiar autorul să distrugă romanul dedicat oraşului Botoşani, roman scris în perioada cât a fost în Franţa şi pe care a avut nefericita inspiraţie să-l citească în prezenţa lui Caragiale: ,,…Am îndrăznit să citesc dintr-un cutezător manuscris de roman prin care încercam, în anumite seri la Paris, să schiţez viaţa botoşăneană a copilăriei mele cu unele tipuri ce-mi rămăseseră în minte. Da, un roman, un roman contemporan de vreo 200 de pagini. Sfios am dat lectură unui capitol şi, la capăt, sentinţa lui Caragiale a venit, batjocoritoare: «Foarte bine! tot aşa ceva poate să placă; aşa ar trebui să scriu şi eu». Am trecut în odaia de alături, unde în acea zi de rece toamnă, la începutul lui septembrie, ardea un foc frumos în cămin, şi într-o clipă rodul silinţelor mele literare se făcuseră scrum. Când au aflat cum mă pedepsisem pentru greşeala mea, a fost o sinceră părere de rău, dar era prea târziu, deşi poate că mai bine a ieşit aşa”.

Pe Eminescu îl evocă Iorga, cutremurat fiind de pecetea geniului (,,Poetul fără pereche a fost pentru mine a revelaţie fulgerătoare, un strămutător subit, ca prin minune, în altă lume”) iar pe Enescu ca un mare compozitor al lumii: ,,Românii din America au avut o mare bucurie şi o mândrie neobişnuită. Cel mai mare compozitor al nostru şi în acelaşi timp unul din cei mai distinşi din lume, George Enescu a dat o serie de concerte care i-au atras şi acolo admiraţia generală”. Dintre scriitorii, oamenii de cultură şi intelecutalii botoşăneni, Iorga are cuvinte de laudă pentru N. Leon (,,M-am surprins cetind pagină cu pagină, despre gândaci, fluturi, ţânţari, lăcuste, melci şi arici!”), Dumitru Furtună pe care îl aşează ,,între povestitorii cei mai bine înzestraţi ai basmelor noastre”, I. Simionescu, fost coleg de liceu, ,,capabil de a însufleţi în scrisul său imaginea locurilor din ţară”, Vasile Bogrea, cel capabil ,,să adune atâtea cunoştinţe, în toate domeniile, câte nu le-a mai cuprins o minte românească” dar pare rezervat faţă de poeziile lui Ion Păun-Pincio dintre care doar unele au ,,o mare duioşie smerită” şi chiar nedrept faţă de cele semnate de Ion Pillat – ,,un tânăr foarte inteligent care a cetit foarte mult şi care declară aceasta în versuri”; la Ştefan Luchian apreciază firea echilibrată, ,,foarte delicat uneori, expresiv totdeauna” iar despre Gheorghe din Moldova îşi aminteşte doar că era ,,mititel şi bondoc, roşu şi iute”.

Atras este Iorga şi de peisajul citadin, ca în această descriere dedicată Dorohoiului (,,De o parte căsuţe şi grădini, de alta înălţimile fumurii ale dealurilor, la picioarele cărora se întinde, acoperit de mirişti, patul secat al lacului de la Dorohoi, al iezerului de care se leagă legende de oraş dispărut, înecat sub ape… Spre Prut pleacă o linie ferată (…) care uneşte Dorohoiul cu Iaşii, o linie de cantoane frumoase şi gări scumpe, care se poate lua la întrecere cu linia mult mai mică dintre Piteşti şi Curtea-de-Argeş’’) sau de cel campestru (,,Către Botoşani dealurile îşi pierd înălţimea, dar până la Prut ele formează pământul ţerii: bunele şi frumoasele dealuri de pământ hrănitor, care-şi soresc pe coaste casele albe sau se mândresc cu oraşele ce li iau în stăpânire mai multe vârfuri vecine. Printre maluri râpoase, curg liniştit apele, albe între verdele păşunilor, aurul miriştilor şi porumbiştilor şi negrul catifelat al arăturilor…”), peisajul silvestru îl transformă în veritabil peisagist liric –

,,Ca stâlpi curaţi de templu antic, se-nalţă plopii în păduri
Svârlind la soarele ce-apune, peste cărări mari umbre sure
Şi printre creştete-adormite cordeaua cerului de vară
Intinde dunga ei albastră, lumina-i searbădă de sară”.

iar imaginea satului în poet bucolic:

,,Bâzâit de-albine-n aer, cor de greieri hore cântă
Şi cosaşii melancolici le ţin hangul şuierând,
Lângă stâna învelită cu rogoz se iau la trântă
Doi flăcăi cu ochii negri şi cu părul fluturând”.

La Frumuşica, Iorga admiră ,,căsuţele destul de albe”, la Flămânzi ,,livezile foarte verzi” iar la Coşula ,,frumoasele ziduri din secolul al XVI-lea”, atras fiind însă până la fascinaţie, de locuitorii satelor – văzuţi în maniera pictorului Grigorescu şi proiectaţi într-o mitologie a unei veşnice Arcadii ce priveşte acuzator spre progresul insensibil la nostalgia paradisului pierdut: ,,…Ţăranii în cămăşi albe, cu brâul roşu, cu pălăriile largi de pâslă neagră, femeile în tulpane taie aduşi de spate sau privesc cu secera în mână, ca nişte zei ai ogoarelor roditoare… Dulce Arcadie! Frumoşii copii în haine albe, fetele de la fântână, flăcăii mândri, cu privirea tare supt pălăria cu streşina lată sunt fiii Arcadiei!”.

Nu lipsesc însă, mai ales din corespondenţa lui Iorga, notaţii realiste (,,…am avut acolo puţine zile bune, dar foarte multe rele….”) şi chiar resentimentare, Botoşaniul fiind, printre altele, ,,…oraşul care nu m-a votat niciodată”; un cercetător motivat ar putea alcătui un întreg volum intitulat Iorga despre Botoşani şi botoşăneni, dacă, evident, ar avea răbdarea să răsfoiască miile şi miile de pagini prin care sunt risipite aceste informaţii, evocări şi impresii dintre care, o infimă parte, le-am pus, în contextul acestui articol, la dispoziţia cititorilor.