Activitatea politică a lui N. Iorga, cu reușitele și eșecurile sale, este abordarea istorio-grafică pe care o propune istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa Nicolae Iorga, necunoscut. Secretele vieții politice, Editura Evenimentul și Capital, București, 2024, 480 p. Această carte cu tematică domenială precis conturată (Nicolae Iorga – omul politic) completează celelalte contribuții iorgologice ale autorului (Nicolae Iorga, geniu sau titan? Explicații asupra genialității lui Nicolae Iorga, Editura Ghepardul, București, 2023; Teoria eredității în cultură: Mihai Eminescu – bulgar, I.L. Caragiale și N. Iorga – greci, V. Alecsandri și A.D. Xenopol – evrei, Editura olimpIQ, București, 2023; Istorie romantică și drept istoric înainte de Nicolae Iorga, Editura olimpIQ, București, 2023; Preliminarii la asasinarea lui Nicolae Iorga. Rolul istoricului Constantin C. Giurescu, Editura Evenimentul și Capital, București, 2024, 352 p.), încercând, toate, să contureze, într-un fel de monografie sui-generis Nicolae Iorga, viața vulcanică, furtunoasă și opera uriașă, complexă, multi-sectorială, a Titanului născut la Botoșani.

• Autorul, născut la 2 octombrie 1953 la București, este scriitor și istoric, specialist în istoriografie, istorie locală, a masoneriei, a unor etnii, a perioadei post-decembriste în România. A scris romane istorice publicate în perioada 1991 – 1999, a elaborat peste 20 de titluri importante în domeniile sale de competență istoriografică, între 1997 – 2024, fiind unul din cei mai prolifici istorici din ultimul spert de secol. A fost inclus în Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, vol. V (S – Z), coordonatori Victor Spinei, Dorina N. Rusu, Editura Karl A. Romstorfer a Muzeului Național al Bucovinei, Suceava, 2021, pp. 152 – 153.

1. Iorga a fost și om politic, proiectând doctrinar, planificând acțional și participând efectiv la tribulațiile, meandrele vieții politice românești, de la adolescentul simpatizant ideologico – politic din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea până la prim-ministrul sexagenar (1931 – 1932) și consilierul regal aproape septuagenar (1938 – 1940).

• Motto-ul cărții este o auto-caracterizare a lui N. Iorga din 1935, în care auto-definește, ironic și cinic, propria-i personalitate și ecourile inerente ale activităților complexe ale acesteia, de obicei criticile la persoană: „Sunt un om înconjurat de o legendă calomnioasă, pe care n-am căutat niciodată să o înlătur, de o impopularitate pe care mă silesc din toate puterile s-o mențin” (p. 8). Evident, N. Iorga a avut parte de acele contestări, specifice unei personalități, mai mult sau mai puțin vehemente, injurioase, și în activitatea politică.  
• Conturarea personalității creative și politice a lui N. Iorga (pp. 11 – 167) s-a realizat treptat, etapial, prin sondări și tatonări politice – conceptuale ale tânărului profesor universitar și istoric cu partidele vremii, Național Liberal și Conservator, la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor. A.M. Stoenescu a identificat și conturat acel traseu politic inițiatic, sinuos, cu fluxuri și refluxuri, al lui N. Iorga în arena politică. Întâi, tânărul Iorga a abordat creativ Gazetăria, platformă a criticii literare (pp. 12 – 27), apoi a realizat Cotitura decisivă spre Istorie (pp. 28 – 44), îmbrățișând cariera de istoric – cercetător și autor de contribuții istorio-grafice și de profesor universitar de istorie la Facultatea de Litere a Universității din București (din 1894 – 1895). Analizând Calitatea de critic literar în proiecția politică (pp. 45 – 54) societară a tânărului universitar – istoric, în anii începutului secolului trecut, autorul a concluzionat că „Imaginea publică dominantă a epocii este că N. Iorga își croiește o carieră politică prin cultură” (p. 47). 
• În paralel, în primul deceniu al veacului trecut, N. Iorga a conștientizat, a formulat, a asumat și a făcut public proiectul de stat național unitar român, cu cele patru componente: conștiința națională (tradițiile, obiceiurile, comunicarea, eforturile și activitățile lingvistice, culturale, educative, religioase etc. multi-sectoriale și combinate, ale identității etnice) – ideologia națională (asocierea, asamblarea coerentă a conștiinței de neam cu idealul de stat politic, existente latent în gândirea populară, a intelectualității și a clasei politice, într-un plan de idei naționale statale) – idealul național (proiecția statului național unitar, care să cuprindă toate provinciile istorice locuite majoritar de români) – acțiunea națională (ansamblul strategic – tactic de resurse, metode și mijloace pentru realizarea proiectului național statal). Proiectul de stat național unitar român „profilează modelul omului de cultură ajuns, prin meritele în acest Domeniu al vieții sociale, la Puterea politică, dar, și mai ales, prin conjunctură”, a conchis A.M. Stoenescu (pp. 52 – 54). 
• Interpretarea și soluțiile depășirii crizei complexe, structurale a României din perioada 1899 – 1904 au fost o adevărată provocare pentru N. Iorga (pp. 55 – 66). Tânărul politician a identificat cauzele crizei românești din perioada precizată anterior în: domnia cu greșeli a principelui / regelui Carol I; lunga guvernare liberală („viziratul” lui Ion C. Brătianu, 1876 – 1888) și urmările ei funeste; aversiunea internă crescândă față de PNL; viciile politice ale alternativei la guvernarea țării; Problema țărănească; politicianismul partidelor politice „istorice”, PNL și PC; Problema evreiască; România liberală: stat- piață de resurse și de vânzare a mărfurilor externe (pp. 55, 74, 81, 87). 
• În tumultul vieții politice românești de la sfârșit și început de secol XX, tânărul N. Iorga a decis să tatoneze apropiertea de Partidul Conservator, gruparea junimistă, nu de Partidul Național Liberal, care va deveni obiectul criticii sale „politice” în anii următori, fără a respinge o comunicare discretă cu unii lideri liberali „tineri”, cu perspectivă politică. Pe de altă parte, trigenarul N. Iorga se afirmase deja ca tânăr profesor universitar și istoric self-made-man și sui-generis, apolitic, de viitor, cu faimă, reputație auto-creată prin valoare profesională proprie, impusă ante-1900 fără sprijin politic conservator sau liberal, puternic motiv în plus de a atrage interesul amintitelor partide către el însuși (pp. 55, 74, 81, 87).
• În contextul atacurilor virulente în presă ale lui N. Iorga la adresa instituțiilor „anchilozate” ale statului român și a persoanelor „discutabile” care le conduceau, apropierea tânărului critic politic de conservatorii junimiști era privită ca un „gest oportunist, pe un traseu al afirmării politice, dar și sociale”, știut fiind că atunci „Iorga era receptat doar ca un excentric, un personaj «agitat»”, care se auto-caracteriza „ca un intelectual «sărac», în permanentă nevoie de bani, însă ca vehicol material al vocii sale publice, iar natura socială a demersurilor sale publice din epocă întăreau opinia despre direcția și scopurile afirmării (subl. A.M. Stoenescu)”, a precizat autorul (p. 90). 
• După 1900, N. Iorga s-a apropiat personal și politic de liderul conservator „Nicolae Filipescu, [care] era un naționalist optimist și un patriot impecabil”, conform caracterizării lui A.M. Stoenescu. Acea „întâlnire” politică naționalistă a fost posibil să aibă un anumit rol în actualizarea și definitivarea conceptului de ideal național românesc în concepția politică a celor doi colaboratori, în special, a vieții politice românești la început de secol XX, în general. În perioada 1900 – 1906, Iorga și Filipescu au urmărit aceleași obiective politice: naționalismul („naționalismul tradițional” și „problema transilvană și bucovineană” sau „noul naționalism”, cum l-a denumit Iorga), situația grea a țărănimii, consolidarea statului politic românesc (legislație modernă, ordine de drept asumată, impusă, respectată) – (pp. 91 – 92). Dar planul intrării sale în Partidul Conservator, ramura junimistă, prin „infiltrare ideologică sau doctrinară”, a întâmpinat obstacole, piedici contra voinței sale de a exercita efectiv politică națională militantă. Astfel că, în perioada 1902 – 1906, N. Iorga a tatonat condițiile afilierii sale conservator – junimiste, cu acceptarea unor condiții din partea conducătorilor partidului „istoric”: păstrarea și promovarea propriilor idei politice naționaliste; eliminarea manipulării politice a personalităților culturale și politice aderente; primirea unei funcții importante în clubul politic tradiționalist, numirea ca director al ziarului grupării, Epoca, patron și finanțator fiind N. Filipescu etc. (pp. 97 – 99, 110 – 127). 
• Ajuns la acel reper al analizei evoluției carierei politice iorghiste, autorul a insistat asupra raportului între două situații / comportamente în orizont politic: folosirea politicului pentru afirmarea și ascensiunea intelectualului în sistem (și cazul lui Iorga) și folosirea intelectualului de către sistemul politic pentru buna funcționare a acestuia (și cazul lui Iorga). Conservatorii junimiști (N. Filipescu, P.P. Carp), liberalii (D.A. Sturza, I.I.C. Brătianu), regii Carol I și Carol al II-lea au identificat în N. Iorga un exponent, un propagandist, un agent util al ideilor lor politice, nu proprii ale istoricului politician, deși unele dintre ele coincideau sau se completau reciproc (pp. 100 – 101). Iorga s-a aflat, în cariera sa politică, în ambele situații: în prima, în perioadele 1900 – 1914, 1919 – 1930; în a doua, între 1914 – 1918, 1930 – 1940 (pp. 100 – 101).
• În aceeași perioadă a tatonărilor cu gruparea conservatoare – junimistă, N. Iorga a definit mediatic conceptul de „noul naționalism”, dezvoltat din „românismul vechi” și actualizat la orizontul politic autohton și regional concret al începutului secolului al XX-lea. Noul concept a fost un ansamblu teoretic de idei și un sistem practic de resurse, metode și mijloace de promovare complexă a intereselor românești (național, identitar, politic, economic, social, cultural, educativ, strategic – militar, religios etc.) în spațiul geografico – istoric de formare și continuitate de locuire milenară românească. Problema națională politică externă și problema țărănească socială internă au fost direcțiile principale de manifestare ale noului concept. În cadrul problemei țărănești s-a dezvoltat chestiunea evreiască, de importanță secundară, atât pentru împroprietărirea țăranilor cu pământ, cât și în ideologia lui N. Iorga (pp. 101 – 102, 111). „«Noul naționalism» (…) Era încă o ideologie, nu o doctrină explicită de partid. «Noul drum», altul decât cel «internaționalist» liberal, era naționalismul, și anume la Iorga, spre deosebire de curentul excesiv al ultranaționalismului xenofob, naționalismul legitim”, rațional, moderat, a precizat A.M. Stoenescu, pentru a lămuri și a elimina orice confuzii și dubii ideologice și doctrinare (p. 111). 
• Intrarea și ieșirea lui N. Iorga din Partidul Conservator (pp. 110 – 127) este un subcapitol – rezumat al tatonărilor tânărului istoric – politician, din perioada 1900 – 1906, de a deveni membru al grupării junimiste, cu anumite condiții proprii, analizate deja anterior. Fiind  tracasat și refuzat, direct sau voalat, de către P.P. Carp și Titu Maiorescu, simpatizantul, aspirantul junimist N. Iorga a întrerupt legătura cu partidul „istoric” care mima reformarea organizatorică și actualizarea doctrinară, gândindu-se tot mai mult la „a treia cale”: înființarea propriului partid, cu ideologie, doctrină, program și viață politică proprii. 
• În același timp, într-o „altă perspectivă de afirmare”, N. Iorga s-a implicat major în mișcarea studențească și citadină de la 13 martie 1906 din București, de apărare și de promovare a limbii române în cultura românească, împotriva excesului „de limbă franceză” în spectacolele de teatru, la conferințele publice de la Ateneul Român, în unele instituții centrale politice și culturale ale statului. Peste o săptămână, la 19 martie, „agitatorul” N. Iorga a ținut o cuvântare la Iași, în care a explicat auditoriului studențesc și cultural local acțiunea de la București, cu fundamentarea ideologică și patriotică – naționalistă justificatoare și a lansat „tinerimii din Iași” următoarea provocare: „vă propun (…) să întemeiem Frăția Bunilor Români”, o „organizație culturală de sprijinire a limbii române”, cu un statut asumat, organizație situată între asociație și partid politic nou, național, pan-românesc (pp. 127 – 143). Toate acele demersuri și activități, în condițiile în care N. Iorga, „încercând și eșuând să preia o funcție de conducere la marele partide, a găsit calea proprie, ideologică, a naționalismului legitim și a ideii naționale (subl. A.M. Stoenescu)”, a clarificat autorul.    
• Implicarea în Răscoala din 1907 (pp. 153 – 167) a fost, după evenimentele agitate ale anului 1906, în analiza lui A.M. Stoenescu, „Al doilea mare moment favorabil carierei sale politice, de creator de ideologie și de susținător al necesității unei politici naționaliste (corpul de idei în slujba unei noi politici naționale, al unui partid, al unui guvern)” (p. 153). Încadrat, de către oficialii și oficioșii contemporani din 1907, într-un spectru larg al încălcărilor legilor vremii, de la agitator, instigator, „socialist” la antisemit și agent străin, N. Iorga a fost doar anchetat și urmărit de Poliție, cu dosarul penal respectiv, nefiind arestat sau condamnat penal, pentru a nu i se crea artificial, conjunctural, o „popularitate periculoasă”, de martir social – naționalist, după expresia ministrului de Justiție din acel an. Dar N. Iorga, perceput ca „sprijinitor al țăranilor”, ca avocat sui-generis al acestora, a înțeles și s-a exprimat foarte clar în mass-media, la tribună și la catedră că România nu putea evolua multi-direcțional dacă, printre altele, nu era rezolvată problema țărănească și, adiacent, chestiunea evreiască. 
• Un portret politic realist al lui N. Iorga în „anul – cheie 1907”, conturat de contemporanii săi, prieteni sau „dușmani”, prin 1907 – 1908, a fost accentuat, în cartea recenzată, prin analiza pertinentă a lui A.M. Stoenescu. Astfel, în anul respectiv, Iorga a fost perceput ca personalitate culturală, științifică, universitară, ziaristică renumită, reputată, care a încercat să acceadă direct la vârful conducerii partidelor politice ale vremii, promovându-și ideologia naționalistă legitimă. Eșecul politic, cultural, ziaristic, relațional, comunicațional etc. din perioada 1900 – 1908, în tatonările cu partidele  „istorice”, l-au determinat, obiectiv și subiectiv, să se gândească serios, realist, la înființarea și organizarea structurală a propriului partid politic, cu ideologie și program politic specifice, individualizate. După aproape 12 decenii, autorul a concluzionat că, în 1907 – 1908, Iorga s-a declarat total dezamăgit de prestația politică a conservatorilor junimiști, în intenția lor mărturisită de „actualizare doctrinară”, declarându-se pe față oponent politic al acelora; s-a îndepărtat de Nicolae Filipescu, dovedit ineficient în reformarea partidului pe linie națională; în acea situație, a „virat politic” către liberalii tineri, gruparea lui Ionel I.C. Brătianu, cu apetențe reformatoare în cadrul PNL și al țării; a format un cuplu politic – ideologic naționalist cu profesorul universitar și economistul ieșean Alexandru C. Cuza (pp. 158 – 159).
• Anul 1907 a marcat încă o premieră în cariera politică a lui N. Iorga: a candidat ca independent la alegerile parlamentare de la sfârșitul lunii mai și a obținut un fotoliu de deputat la Colegiul al II-lea de la Iași, orașul liceului și studenției sale, cu permisiunea / bunăvoința conducerii centrale liberale. În a doua parte a anului, Iorga și-a temperat tonul la adresa represiunilor liberale sângeroase împotriva țăranilor răsculați, revenind asupra proiectului său politic național: unitatea românilor, deocamdată nu la rezolvarea problemei sociale țărănești și nici la chestiunea evreiască (pp. 160 – 163). Revitalizarea Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor (mai 1909), cu N. Iorga secretar, și conceptul de „România Mare” (pp. 163 – 167) au fost alte dovezi acționale, de ideologie națională, în sprijinul afirmațiilor anterioare. 
• Apariția Partidului Naționalist-Democrat (aprilie 1910) – (pp. 168 – 187) a reprezentat, pentru N. Iorga, A treia soluție politică: înființarea partidului propriu, a concluzionat A.M. Stoenescu. Partener de „nou drum politic” cu ultranaționalistul antisemit ieșean A.C. Cuza, din 1907, dar păstrându-și propria identitate politico – ideologică naționalistă legitimă, moderată, N. Iorga a intenționat înființarea unui partid naționalist (Ligă sau Asociație în concepția lui A.C. Cuza), în 1908 – 1910, cu ideologie, doctrină și program politic cristalizate în documente specifice, cu organizare și viață politică de partid. Doctrina PN-D prevedea: critica partidelor politice existente în 1910 și a politicii lor interne și externe; promovarea noului partid ca formațiune cu potențial politic guvernamental, exponent al doctrinei naționaliste de propagare și de realizare a idealului național, respectiv unirea tuturor românilor într-un stat politic național. 
• În adunarea simpatizanților și aderenților naționaliști de la București, în sala Oppler, la 23 – 24 aprilie 1910, numită „consfătuire” de N. Iorga sau „congres” de A.C. Cuza, s-au purtat discuții pe temele: politică externă, învățământ, armată, politică internă (partide politice, guverne), chestiunea evreiască. N. Iorga a participat la acele discuții în adunare, intervențiile sale au fost la subiect, punctuale, sintetice, lămuritoare (problema învățământului), dovedind că unele aspecte doctrinare fuseseră deja analizate și clarificate în discuțiile anterioare cu A.C. Cuza. Istoricul nu a participat la discutarea Chestiunii evreiești generale, ci doar la paragraful „scoaterea evreilor din presă”, despre care a formulat o părere sintetică. Autorul a precizat, documentat, că N. Iorga nu s-a implicat major în analiza chestiunii evreiești, în discutarea și adoptarea unei poziții dure, extremiste, a congresului de constituire a PN-D față de evreii din România, ci doar secundar, în aspecte subsidiare ale problemei israelite (ziariștii și presa evreiască), pentru că istoricul născut la Botoșani, târg multi-etnic și multi-cultural, a manifestat o „rezervă rațională, moderată” față de varianta rezolvării violente a respectivei chestiuni, pentru că naționalismul său legitim, moderat, a fost fundamental național politic statal, nu ultra-naționalist extremist violent etnic, precum cel promovat de A.C. Cuza.
• La 24 aprilie 1910 a fost prezentată adunării  / congresului forma finală a Programului PN-D, cu 49 de puncte, adoptat ulterior de participanți. Punctele 1 – 18 s-au referit la Problema țărănească și la realizarea reformei agrare; punctele 19 – 31 au prevăzut reorganizarea clasei sociale de mijloc, dezvoltarea muncitorimii și a burgheziei, a ramurilor economice autohtone; celelalte articole au vizat învățământul de diferite nivele și profile, reorganizarea armatei, stabilitate administrativă, limitarea prin lege a „dreptului scrisului politic la români” și a urmărilor acestuia: calomnia, defăimarea, jignirea, minciuna. Trei articole aveau prevederi anti-evreiești exprese, introduse la intervenția directă, personală a lui A.C. Cuza, liderul extremist al grupării ultranaționaliste de la Iași; „12. Oprirea prin lege a stabilirii Evreilor la sate; (…) 40. Scoaterea Evreilor din Armată; (…) 45. Soluția Problemei jidovești prin eliminarea Jidanilor [din economie – compl. A.M. Stoenescu], desvoltarea puterilor productive ale Românilor și proteguind întreprinderile lor” (pp. 173 – 174). 
• În adunarea / congresul menționat, nu a fost ales prin vot un președinte al PN-D, la conducerea noii formațiuni politice aflându-se, simultan sau alternativ, cu o cronologie incertă, bucureșteanul N. Iorga și ieșeanul A.C. Cuza, conducătorii celor două grupări care au format noul partid. Conducerea PN-D, când incertă, când individuală, când bicefală, pe de o parte a îngreunat activitatea formațiunii și a generat confuzie în rândul membrilor săi; pe de altă parte, a creat un precedent în viața politică românească, privit cu ironie de către contemporani: partid bicefal? În titulatura partidului, termenul „democrat”, atașat, de exemplu, și de Tache Ionescu facțiunii sale politice, Partidul Conservator-Democrat, auto-proclamat entitate politică indepen-dentă în 1908, alternativă la guvernare și partid – remorcă al marilor partide „istorice”, a însemnat afirmarea puternică a caracterului național al politicii românești, de asemenea sistemul parlamentar constituțional electoral în care se exercita activitatea politică a noului partid (p. 171). Caracterul improvizat, grăbit al apariției PN-D, mesajul uneori confuz, neclar al programului doctrinar, conducerea bicefală, inedită, dar păgubitoare, a ofertei politice guverna-mentale naționaliste, organizarea ideologică și structurală deficitară în teritoriu, comunicarea și colaborarea sinuoasă între grupările bucureșteană și ieșeană ale partidului au generat mari probleme de activitate politică concretă noii formațiuni politice în perioada 1910 – 1916. Exemplul lui Titu Maiorescu, personalitate culturală – literară ajunsă prim-ministru conservator junimist în perioada martie 1912 – ianuarie 1914, a fost motivant și mobilizator politic pentru N. Iorga în perioada interbelică (pp. 122 – 123).
• A.M. Stoenescu a sesizat și a explicat Ambiguitatea „noului naționalism” între formă și țintă (pp. 183 – 187) în anii 1910 – 1914: calitatea de „deputat independent” a lui N. Iorga a fost irelevantă politic și parlamentar; excesele antisemitismului violent ziaristic nu asigurau voturi la alegeri; ideologia naționalistă a lui N. Iorga a rezistat doar prin componenta „unitatea națională a tuturor românilor”; istoricul – politician a folosit PN-D pentru a obține o funcție politică de ministru sau, de ce nu?, de prim-ministru. 
• Anii decisivi 1914 – 1918 (pp. 188 – 253) au fost analizați și interpretați de autor într-o cheie dublă: criza de neîncredere a lui N. Iorga în victoria României în Primul Război Mondial, contrară imaginii sale iconice de luptător naționalist aprig, acerb pentru unitatea politică a tuturor românilor; folosirea / manipularea politică a istoricului de către primul-ministru liberal Ion I.C. Brătianu. A. M. Stoenescu a analizat izvoarele istorice referitoare la șansele realizării idealului politic național românesc, întrezărite de N. Iorga în contextul izbucnirii și desfășurării Primului Război Mondial, afirmând că așa-numita 
• „«Criza neîncrederii» lui N. Ioga din 1915 (…) este confirmată de istoric: «(…) mărturi-sesc, eu însumi mă îndoiam dacă în viața noastră, a celor de acum, se va ajunge ținta pe care o urmăriam». Este unul dintre indiciile istoriografice ale sincerității lui Iorga din Amintirile sale (…). Credincios programului său de pregătire îndelungată a conștiinței unității naționale, astfel încât Marea Unire să se petreacă, la un moment istoric viitor, perfect lucid și legitim, Iorga este neîncrezător în acțiunile politice și militare, având imaginea de ansamblu în ochii lui de istoric. Dar, în același context al Criticii izvoarelor, «criza neîncrederii» este minimalizată în fond de unele dintre cele mai plastice și mai inspirate cuvântări ale marelui istoric, ținute la Liga Culturală și la Ateneu chiar în anul 1915, și de discursul larg explicativ contextual asupra oscilațiilor din momentul 1914 al principalelor partide politice, rostit la discuția Adresei în ședința de la 14 decembrie 1915 a Adunării Deputaților (subl. A.M. Stoenescu)” (pp. 210 – 211).
• A doua formă de manifestare a activității politice a lui N. Iorga în perioada 1914 – 1919, asupra căreia a insistat documentat autorul, a fost colaborarea politică națională cu prim-ministrul Ion I.C. Brătianu și cu PNL. Ea s-a manifestat sub forma unei înțelegeri mediatice naționale (declarații și discursuri politice, articole de presă, contribuții istoriografice, conferințe culturale) în sprijinul realizării României Mari, orizont politic național promovat și de liberali. În acel context, Celebrul discurs „Rezistența până la capăt” din 14 decembrie 1916, a lui N. Iorga în fața Parlamentului refugiat la Iași a fost paradigmatic, patriotic, mobilizator, optimist moderat  („Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât!”), salvând funcția, guvernarea, cariera politică și, poate, viața lui I.I.C. Brătianu, în acea atmosferă generală de neîncredere, descurajantă, negativă, de refugiu impus, lipsuri materiale, igienico-sanitare, medicale, boli, furie, frică, posibilă re-evacuare în Basarabia rusească (pp. 232 – 253).  
• Aspectul „folosirii / manipulării politico – ideologice a lui N. Iorga” de către I.I.C. Brătianu în perioada 1914-1920 s-a manifestat pe două planuri: primul, constructiv, al colaborării naționale eficiente; al doilea, disjunctiv, al unei „note de plată” politică neachitată de către liderul liberal față de istoricul – politician, în 1918 – 1920 (pp. 211 – 216). Activitatea și experi-ența politică ale lui N. Iorga până la sfârșitul Primului Război Mondial au stat la baza carierei politice a istoricului în perioada interbelică, 1918 – 1940. 
• După revenirea din refugiul ieșean la București, în ianuarie 1919, N. Iorga și-a reluat toate activitățile oficiale profesionale, științifice, culturale, ziaristice din capitala României Mari, inclusiv cea politică, dar toate resetate, succesiv, la orizontul statului național unitar român, desăvârșit intern la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, creație complexă și a istoricului – politician. Referitor la acea zi importantă, în primul rând, în manualele sale de Istoria Românilor pentru gimnaziu și liceu, i-a diminuat importanța națională istorică, plasând-o cronologic la …2 decembrie 1918, pentru ziua precedentă, 1 Decembrie 1918 consemnând doar intrarea triumfală, victorioasă, pe sub Arcul de Triumf, a regelui Ferdinand I, a reginei Maria, a familiei regale, a generalului francez aliat H.M. Berthelot și a suitelor lor în București, evacuat anterior de armata germană în retragere. De ce acea defazare cronologică eronată, anormală, atipică, în cazul istoricului Iorga? A.M. Stoenescu a răspuns: „este viziunea sentimentală și politică a lui N. Iorga” (p. 256) despre importanța istorică a evenimentelor istorice respective, expusă de omul politic / autorul de manuale școlare în …1931! Pe de altă parte, și-a asumat un rol determinant în realizarea Marii Uniri, ca ideolog al României Mari și ca președinte al Adunării Deputaților, rezultantă a votului universal aplicat la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, care cameră reprezentativă a ratificat parlamentar decretul – lege regal de recunoaștere oficială a actului național final de la 1 Decembrie 1918 din capitala Transilvaniei (pp. 254 – 270).
• În perioada noiembrie 1918 – noiembrie 1919, N. Iorga și principalii săi colaboratori politici au început activitatea complexă de revitalizare interbelică a PN-D la nivel local și național, cu implicarea membrilor grupării ieșene conduse de A.C. Cuza, de pregătire a partidului reorganizat pentru a participa la primele alegeri parlamentare din România Mare, conform noii legi electorale a votului universal, din noiembrie 1919. Rezultatele alegerilor, jocuri și alianțe politice de culise, personalitatea politică a lui N. Iorga au favorizat alegerea istoricului – politician ca deputat și, ulterior, președinte al primei Camere a Deputaților a României Mari (decembrie 1919 – martie 1920) – (pp. 271 – 281). Dar alte intrigi și aranjamente de culise ale lui I.I.C. Brătianu și Ferdinand I au dus la căderea Guvernului Alexandru Vaida – Voevod și la dizolvarea primului Parlament al României Mari (martie 1920), la organizarea unor noi alegeri generale, pe baza votului universal. Câștigătorii au fost generalul – erou Alexandru Averescu și Partidul Poporului al său, adversarii politici ai lui N. Iorga și PN-D. 
• „Conștient că adevărata putere politică se află la Brătieni (…), Iorga aștepta ca aceștia să-l numească prim-ministru, existând garanția unei autorități istorice, a unei guvernări solide și constructive, întemeiate pe gândirea sa naționalistă (comună cu Brătienii) și pe concepția sa despre statul modern român. Însă aceasta din urmă era diferită de a Brătienilor și nerealistă. De aceea cade candidatura de premier și Iorga se înfurie”, a concluzionat autorul (p. 280). Pe de altă parte, „Proiecția publicistică a unui tineret condus de Iorga spre ultranaționalismul interbelic nu este corectă istoric, și influența lui asupra tineretului nu se poate aplica decât perioadei dinaintea statului național unitar, a exercitării de către Iorga a unui rol determinant cu altă funcție istorică – naționalismul legitim”, a completat A.M. Stoenescu (p. 281).
• După tribulațiile, evoluțiile și involuțiile politice ale lui N. Iorga din perioada 1918 – martie 1920, a urmat, firesc, o altă etapă a carierei politice a istoricului: Implicarea politică din 1920 – 1922. Începutul perioadei politicianiste (pp. 282 – 293). În analiza acestei scurte secvențe cronologice de carieră politică, autorul a plecat de la următoarea premiză istorică: „Scăderea influenței politice a lui N. Iorga în deceniul 1920 – 1930 este legată de evoluția marilor partide” (p. 282) și a încheiat lămurind cititorul că, „dincolo de tribulațiile partidului său, omul politic N. Iorga se găsește coborât din grupul statuar al întemeietorilor doar pe un basorelief al vieții politice românești de la debutul «României Mari». (…) Situația lui N. Iorga în anii 1921 – 1922 este, din nou, complexă. Va încerca să fie cât mai vocal, cât mai prezent public. (…) N. Iorga pare conștient că funcția sa politică s-a încheiat odată cu realizarea idealului național, ceea ce însemna doar rolul istoric de ideolog. Continuarea implicărilor politice marginale, până în 1930, și relansarea într-o relație de sprijin, apropiere și colaborare cu Regalitatea, după 1930, (…) justifică desemnarea acelei perioade ca perioada politicianistă din viața lui N. Iorga (subl. A.M. Stoenescu)” – (pp. 286 – 287).    
• În anii următori, „Din 1922 – 1923 va începe în presă campania sistematică de contestare profesională și politică împotriva lui N. Iorga, iar din 1926 – 1927 soluția văzută de N. Iorga pentru distrugerea Puterii liberale: un rege Carol II”, a sintetizat autorul. În al treilea deceniu al perioadei interbelice, Relația cu Franța și „sorbonizarea” lui N. Iorga (pp. 294 – 330) a fost o direcție geografică – culturală de activitate didactică universitară și științifică – istoriogra-fică externă occidentală, în completarea celei identice profesionale interne, în România Mare, la care s-a adăugat cea politică, mai modestă, începând cu luna ianuarie 1921 (p. 304). „N. Iorga a fost și s-a declarat francofil, în contrarietate cu felul în care își lansase notorietatea de naționalist în 1906, prin lupta împotriva «franțuzismului»” (p. 294). La acea conduită temeinică și constantă s-a adăugat o alta, la fel de intensă și continuă, de pro-antantist, consolidată și prin desele contacte și colaborări cu diplomați, militari și savanți francezi, și A.M. Stoenescu a amintit selectiv, dintr-o lungă listă, doar pe ministrul pleni-potențiar la București și Iași, Contele de Saint-Aulaire, generalul Henri-Mathias Berthelot, savantul geograf Emmanuel de Martonne. 
• Ca urmare, începând cu ianuarie 1921, N. Iorga a fost invitat în Franța și a susținut cursuri și prelegeri universitare la Paris, la Universitatea Sorbona, despre istoria românilor și a relațiilor româno – franceze; la Collège de France, despre Les Latins d’Orient (La „Romania” d’Orient); la l’École des Hautes Études, la alte instituții superioare de cultură, arte, științe istorice – sociale franceze (p. 304). Colaborarea universitară – științifică academică a continuat cu regularitate și intensitate în anii următori, luna ianuarie însemnând pentru Iorga deplasarea obișnuită în Franța, la Paris și în alte orașe. Astfel, „a avut loc «chemarea» la Universități și mediatizarea personalității. (…) Mediul universitar francez «descoperea» savantul român Nicolae Iorga!; (…) anvergura de savant de renume mondial a lui Iorga ar începe atunci; (…) «Mărirea» personalității publice a lui N. Iorga era o amenințare pentru toți aceștia [contestatarii savantului – compl. D.P.]”, sunt încheierile secvențiale ale autorului (pp. 304 – 305, 310 – 311). 
• Activitatea universitară – academică a lui Iorga în Franța a fost, simultan, și propagandă pozitivă externă românească în Occident. Astfel, expresiile – cheie de interpretare a acelor activități ale lui N. Iorga au fost acces universitar și propagandă pozitivă (pp. 311 – 312). Pe de altă parte, dușmanii, detractorii, opozanții lui Iorga au susținut, vocal și vehement, că savantul – istoric a fost „sorbonizat”, adică a cunoscut și a însușit conceptul complex de „sorbonizare”, respectiv de „preluare generoasă a tot ce este nou și bun în lume («umanitarist») și o respingere a tot ce este vechi și eretic (în special etnic și religios)” (p. 313). În dezbaterea internațională de idei, sorbonizarea a fost interpretată de naționaliști, de ultranaționaliștii antisemiți ca o încercare interbelică înșelătoare de a rezolva Chestiunea evreiască prin ideea / conceptul unei „lumi globale” (precedentul Globarizării) în care poporul, etnia, națiunea să nu mai existe, să nu mai conteze politic, toți oamenii să devină „cetățeni ai lumii”. Astfel, cele două concepții, sorboni-zarea și naționalismul (ultranaționalismul antisemit) au devenit fundamental opuse, referitoare la organizarea și interpretarea Lumii, a culturii și civilizației umane mondiale.
• Referitor la poziția lui N. Iorga în acea dezbatere, polemică de idei, care a ajuns și în România Mare și a fost preluată de către unele partide politice și gânditori români, A.M Stoenescu a precizat că savantul și liderul politic al PN-D a oscilat, în chestiunea evreiască, între pozițiile „integrarea evreilor în națiune” și „sionism”, respingând ultranaționalismul extremist antisemit („excluderea evreilor din națiune”). Dar N. Iorga a fost exponentul teoriilor civilizației românești tradiționale, specifice și a statului național unitar modern, nu al teoriei umanita-riștilor, pe care, rațional, obiectiv, a respins-o (pp. 312 – 313). În acel context, afirmația post factum a lui Nichifor Crainic (spiritualist ortodox gândirist interbelic) din 1945 – 1946, la două decenii după evenimente, din Memoriile sale, precum că „În anul 1924, Nicolae Iorga era sorbonizat complet (subl. A.M Stoenescu)” (pp. 313 – 315), a fost una tendențioasă, denigra-toare, falsă, o exagerare mediatică ultranaționalistă, o răzbunare tardivă pe istoricul politician ucis, care nu mai putea răspunde la acuzații. 
• Atitudinea românilor față de N. Iorga s-a manifestat la extreme: admiratorii și colaboratorii l-au omagiat encomiastic în 1921, la aniversarea a cincizeci de ani de viață („semi-centenarul”) – (pp. 315 – 320), iar dușmanii, cârcotașii, oponenții politici (ultranaționaliștii extremiști antisemiți, conduși de A.C. Cuza) au organizat huiduieli, proteste ale studenților cuziști împotriva profesorului universitar, acuzându-l că „a trădat” principiile naționaliste (6 februarie 1923, București), iar în 1925 a primit o nouă lovitură de imagine naționalistă, inter-pretându-se, tendențios, antisemit, că a fost finanțat de bancherul evreu Aristide Blank, sporadic din 1920, pentru tipărirea unor cărți ale sale, fiind astfel etichetat ca „vândut evreilor” (pp. 321 – 330).
• Președinte al PN-D, redenumit Partidul Naționalist al Poporului, după fuziunea, din mai 1924, cu gruparea Constantin Argetoianu, desprinsă din Partidul Poporului – general Alexandru Averescu, a realizat o altă fuziune, în februarie 1925, cu Partidul Național Român – Iuliu Maniu, noua formațiune politică astfel rezultată numindu-se Partidul Național. Respectiva formulă politică a rezistat până în octombrie 1926 când, după fuziunea PN cu Partidul Țărănesc – Ion Mihalache, rezultând Partidul Național Țărănesc (PNȚ – I. Maniu – I. Mihalache), N. Iorga și partidul său s-au retras din respectiva combinație politică, continuându-și activitatea politică independentă modestă pe eșichierul politic românesc, cu numele Partidul Național, partid secundar, cu savantul istoric președinte (pp. 315 – 330). Începând din noiembrie 1926, N. Iorga și colaboratorii săi din PN au desfășurat o activitate laborioasă de reorganizare a nucleelor județene și locale, a organismului central de la București, de revigorare a activităților ideologice – politice, în contextul evoluției complexe a vieții politice din România Mare în 1926 – 1927. 
• În perioada 1925 – 1926, soluția văzută de N. Iorga pentru limitarea puterii politice liberale și accederea la conducerea politică a țării, la funcția de prim-ministru al unui guvern al Partidului Național sau în alianță de partide, a fost prințul Carol pe tronul regal de la București, după decesul previzibil al lui Ferdinand I, bolnav incurabil. Dar era potrivit principele moștenitor pentru funcția supremă în Regat și pentru rezolvarea multiplelor probleme interne și externe care asaltau tronul regal? O radiografie complexă a caracterului, însușirilor, defectelor, moralei, eticii, educației, acțiunilor, proiectelor de activități cu diferite teme și termene, prietenilor, relațiilor oficiale și oficioase cu părinții și familia regală, cu femeile din viața sa, cu opinia publică etc. ale lui Carol a generat un diagnostic („grav bolnav”) și un răspuns („nu!”). Pe lângă unele „însușiri pozitive”, inerente de altfel oricărei persoane, erau deja cunoscute „antecedentele negative” princiare carliste: caracter dezechilibrat, oscilant; acțiuni reprobabile; dezertor din armata română; căsătorie morganatică, ilegală, conform Statutului Casei Regale a României, cu moștenitor ilegitim; renunțarea unilaterală la calitatea de principe moștenitor al tronului, cu revenire asupra acelui gest necugetat, impulsiv, pueril; aventurier amoros; trădător de țară. 
• În pofida acelor aspecte evidente, N. Iorga, cara i-a fost profesor tânărului, agitatului și nestatornicului prinț de coroană la Școala de Vară de la Vălenii de Munte, la Universitatea și la Academia Militară de la București, l-a susținut și i-a promovat dreptul succesoral la tron chiar și atunci când însuși vlăstarul regal, contestat de părinți, a renunțat în scris la acea calitate. Interesul ferm, constant, uneori blamant, al lui Iorga față de principele Carol a fost interpretat de autorul cărții în cheia interesului, calculului politic al istoricului că, odată ajuns regele României Mari, Carol al II-lea îl va numi pe constantul său consilier și „ideolog” politic, liderul unui partid politic secundar, prim-ministru al țării (pp. 331 – 366). Prin 1928 – 1929, „N. Iorga formulează ideea unui «guvern de destindere» al său, (…) dar nu un guvern politic (…), ci un guvern de «specialiști», de «tehnicieni», dați de partide din eșaloanele lor secundare”, a completat A.M. Stoenescu.  

1923. Iorga, al 34-lea prim-ministru al României (pp. 367 – 424), a fost funcția supremă executivă – administrativă pe care a îndeplinit-o savantul – istoric în perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932, materializarea celui mai înalt vis politic din întreaga sa carieră politică de o treime de secol. Autorul a analizat pertinent și a expus clar conjunctura politică internă în care a fost numit Guvernul N. Iorga – C. Argetoianu de către Carol al II-lea: regele a dorit alcătuirea unui „guvern de autoritate”, compus din tehnicieni în diferite domenii ministeriale, condus de o personalitate marcantă, deasupra partidelor politice în continuă rivalitate pentru putere, într-o perioadă de criză economică, financiară, politică, socială, morală etc. De asemenea, capul încoronat a dorit să epuizeze toate soluțiile legale ale sistemului democratic parlamentar constituțional din 1923. Carol al II-lea și N. Iorga au fost convinși că vechiul sistem politic de partide din 1923, democratic, clasic, din primul deceniu interbelic, trebuia desființat printr-o nouă Constituție, autoritară, dictatorială. Astfel, Guvernul Iorga – Argetoianu, de „tehnicieni” / „specialiști”, „deasupra partidelor politice”, a fost o etapă în realizarea planului regal amintit anterior, dar regele nu a crezut de la început în soliditatea, viabilitatea amintitului guvern. Concis: a fost planificarea regală din aprilie 1931 a unui regim autoritar, dictatorial, pentru viitorul apropiat (pp. 371 – 378). Pe plan personal, profesional, dar și ca emanație a funcției de prim-ministru, la 18 iunie 1931 a fost sărbătorit, la nivel național (volum omagial românesc) și în Franța (volum omagial al savanților și istoricilor francofoni), la aniversarea de 60 de ani („sexagenariatul”).

• A.M. Stoenescu a analizat, în amintitul context, reacția mass-mediei și versiunea lui Radu Lecca la numirea Guvernului Iorga – Argetoianu, „cazul masonic C. Argetoianu” și poziția politică a PNL față de „ministeriul” N. Iorga. Problemele guvernării iorghiste – argetoianiste au fost numeroase și grele în vremea crizei economico – financiaro – politico – sociale, autorul a întocmit un bilanț al acestora și a prezentat cauzele demisiei premierului – savant, la 31 mai 1932: incapacitatea guvernului de a rezolva „deplin și imediat greutățile budgetare” ale țării, executiv aflat fără sprijinul constant și eficient al unui „puternic partid” politic (pp. 413 – 414). Bilanțul mandatului de prim-ministru al lui N. Iorga a fost stabilit comparând datele situației complexe de criză a țării și motivele desemnării ca premier în aprilie 1931 cu rezultatele activităților executivului de la București la sfârșitul lunii mai 1932. Astfel, A.M. Stoenescu a lămurit „(…) că acea decizie politică regală a aducerii lui N. Iorga la conducerea Guvernului nu a fost o improvizație, cum afirmă Constantin Argetoianu, ci rezultatul unei ecuații făcute între mărimi cunoscute: refuzul de a continua sistemul susținut de marile partide, care însemna tergiversarea sau anularea reformelor, necesitatea unui om hotărât să le aplice, înfruntând riscul compromiterii politice și îndreptarea spre un regim de autoritate regală. N. Iorga corespundea acestui calcul” (p. 421). 
• Proiectul iorghist politic, economic, financiar, social de guvernare a fost „(…) planul modest al reducerii Statului la putințele societății, singurul pe care-l am, singurul pe care în conștiința mea îl judec bun (subl. N.I.)” (p. 424). Situația bugetară a țării era foarte gravă, putând fi redresată, aparent, doar cu un nou împrumut extern structural, neproductiv însă pentru România Mare. N. Iorga a refuzat alternativa externă a împrumutului, a identificat fenomenul parazitar bugetar românesc, a formulat și a aplicat măsuri financiare nepopulare: reduceri bugetare și salariale („curbele de sacrificiu”), finanțări „zero” pentru proiecte nerealiste sau inutile atunci, reducerea schemelor de încadrare ale ministerelor, la nivel central și teritorial (concedieri) etc. Dar criza economico – financiaro – socială și remediile ei erau de durată și, fără buget și susținere politică fermă, Guvernul Iorga – Argetoianu a fost depășit de situația internă grea și agitată. În cererea sa de demisie din „dureroasa sarcină” de premier al unui „guvern de sacrificiu”, N. Iorga a menționat drept cauză a eșecului său politic guvernamental: bugetul dezastruos și lipsa reală de sprijin politic (pp. 414 – 424). 

1. Iorga a avut în politică curajul impopularității, conform opiniei lui Panfil Șeicaru, gândirist interbelic despre care am mai amintit în rândurile anterioare. Despre situația sa politică din mai – iunie 1932, istoricul politician a declarat cu seninătatea și experiența Spiritului superior că, „venit ca prim-ministru, sunt gata să plec ca profesorul Iorga, și nu mă voi simți scăzut cu nimic” (p. 424). Poate că, privindu-se în oglinda propriei Conștiințe, a avut dreptate! Dar în oglinda Conștiinței propriilor colaboratori, susținători, discipoli, a cetățenilor? Aplicând măsuri organizatorice și financiare – salariale dure, „de sacrificiu”, și învățătorilor, profesorilor, unor preoți, studenților, intelectualilor și funcționarilor din clasa de mijloc, Iorga și-a îndepărtat principalul „bazin electoral” al formațiunii sale politice, Partidul Național, fost Naționalist al Poporului, fost Naționalist-Democrat. Partid secundar în România Mare politică, iorghiștii au devenit tot mai puțini, mai modești electoral, cu procente insignifiante la alegerile parlamentare naționale. Simțind și asumându-și acea scădere a popularității culturale, ideologice, științifice, didactice universitare, politice etc., Iorga a recunoscut, în 1935, cu ironia specifică personalității geniale, că „Sunt un om înconjurat de o legendă calomnioasă, pe care n-am căutat niciodată să o înlătur, de o impopularitate pe care mă silesc din toate puterile s-o mențin” (p. 422), adevărată auto-analiză sintetică de parcurs a carierei geniale a savantului, frază paradigmatică pe care însuși autorul a ales-o ca motto al cărții sale.

• În perioada iunie 1932 – 1937, pe care A.M. Stoenescu nu a abordat-o în cartea sa, nici măcar sumar, rezumativ, N. Iorga politicianul a jucat un rol politic secundar pe scena politică românească, fiind un consilier regal sui-generis, uneori un factor politic ponderator în disputele dintre partidele politice. La alegerile parlamentare din iunie 1932, imediat după demisia Guvernului Iorga – Argetoianu, alianța politică din care făcea parte și Partidul Național iorghist a obținut doar 2,28 % din voturi și 5 mandate în Adunarea Deputaților, Iorga și PN neobținând însă niciun fotoliu de deputat. Rezultatul penibil a fost și dovada indubitabilă a scăderii catastrofale a popularității iorghiștilor după Guvernarea Iorga – Argetoianu. N. Iorga a ocupat, totuși, un fotoliu de senator de drept, conform Constituției din 1923, pentru un fost prim-ministru. Partidul iorghist și-a reluat vechiul nume, consacrat, de Naționalist-Democrat, pe care l-a purtat până în 1938, când Carol al II-lea a dizolvat toate partidele politice din România Mare. 
• În perioada 1933 – 1938, PN-D s-a consolidat organizatoric, ideologic și numeric la nivel național, liderul său, N. Iorga fiind adus în discuție ca posibil candidat pentru funcția de prim-ministru, în momentele de criză politică internă. La alegerile parlamentare din decembrie 1933, PN-D a obținut sub 1 % din voturi și niciun mandat în Camera Deputaților. N. Iorga a primit un loc de senator de drept, ca fost prim-ministru. Rezultatele alegerilor parlamentare din decembrie 1937 au fost și mai slabe: PN-D a atras sub 0,36 % din voturi și, evident, nu a obținut niciun mandat de deputat. N. Iorga a dobândit un nou mandat de senator de drept, ca fost premier. Deja identificăm, pentru a treia oară, un tipar repetitiv al rezultatelor electorale insignifiante ale PN-D și acordarea unui fotoliu de senator de drept fostului prim-ministru N. Iorga, ca efect al Constituției liberale din martie 1923, pe care liderul naționalist s-a abținut să o voteze!
• Dictatura regală și ultimii ani ai lui Nicolae Iorga (pp. 425 – 461) este titlul ultimului capitol despre viața și activitatea politică a savantului istoric în 1930 – 1940, pe care autorul l-a introdus și l-a analizat în monografia sa. Folosind istoriografia, ziaristica și memorialistica problemei, editate în perioada post-decembristă, A.M. Stoenescu a relevat legătura dintre N. Iorga  și lovitura de stat din februarie 1938, evidențiind rolurile fostului prim-ministru carlist: furnizarea de informații personale, politice, financiare, atitudinale, comportamentale etc. regelui despre dușmanii și contestatarii politici ai acestuia; acordarea de consiliere politică, ideologică, istorică lui Carol al II-lea, în perioada internă tulbure, agitată, noiembrie 1937 – martie 1938; completarea punctuală și stilizarea formei juridice a Constituției regale de la 20 februarie 1938; prezența și activitatea istoricului politician în Comitetul de Patronaj al Guvernului regal; consilier regal, de la 31 martie 1938 la 6 septembrie 1940. Toate aceste aspecte dovedesc o complicitate secundară, o participare indirectă a lui N. Iorga la pregătirea, desfășurarea și consolidarea urmărilor loviturii de stat carliste de la 10 februarie 1938 (pp. 429 – 436). 
• Dar colaborarea complexă, multi-sectorială N. Iorga – Carol al II-lea, în perioada februa-rie 1938 – septembrie 1940, nu a fost liniară, lipsită de asperități. Dimpotrivă! Autorul a identificat cauze ale evoluției sinuoase a acesteia. În primul rând, divergențele politice între cei doi, istoricul fiind naționalist democrat constituțional moderat, cu o poziție critică la adresa dictaturii, iar regele adeptul depășirii „punctelor slabe” ale monarhiei constituționale cu o monarhie și o legislație autoritare, dictatoriale. Pe de altă parte, A.M. Stoenescu a evidențiat o coincidență programatică a ideilor lui N. Iorga despre: sistemul democratic occidental inaplicabil în România Mare; poziția critică față de constituțiile democratice liberale; concepția istorică a civilizației românești tradiționale, în dialogurile ideologice, conceptuale, politice etc. cu prințul, ulterior regele Carol al II-lea. În al treilea rând, au existat motive personale și profesionale ale nemulțumirii istoricului față de conduita regală (de ex.: implicarea ambiguă, cinică a lui Carol al II-lea în polemica C.C. Giurescu – N. Iorga, publicarea primelor două volume ale Istoriei Românilor a lui C.C. Giurescu cu acordul regelui, promovarea tânărului istoric în viața politică internă cu sprijin regal, în 1938 – 1940, au provocat indignarea lui Iorga; acesta a conștientizat realitățile: era urmărit permanent de Siguranță / Serviciul Secret regal; era  „folosit” politic, ideologic, pentru consiliere de către Carol al II-lea, pentru a-și realiza propriile finalități politice autoritare, dictatoriale) – (pp. 436 – 442). Poate nu în cele din urmă, completez eu, a fost și contradicția evidentă între personalitățile complexe ale celor doi actanți, manifestate în domenii diferite de activitate, intersecția lor fiind secundară pentru amândoi, fără urmări durabile. Concluziv, a încheiat autorul, „N. Iorga a intrat în 1932 pe acel traseu descendent personal, dar traseul descendent adevărat este al României după lovitura de stat din 1930 (subl. A.M. Stoenescu)” (p. 442). 
• Autorul a analizat ultimul discurs politic oficial al lui N. Iorga, cel de la tribuna Senatului (al cărui președinte a fost în perioada 9 – 13 iunie 1939) României Mari, de la 28 iunie 1939. A fost o intervenție oratorică de importanță secundară, fără ecou mediatic și urmări practice concrete. A fost un discurs al orgoliului și vanității politice, de contabilitate oratorică personală. În cuvântul său, N. Iorga a prezentat cauzele interne și externe ale instaurării dictaturii regale din februarie 1938 [„imitarea străinătății” („liberalismul internaționalist”) și „înscăunarea anar-hiei cutezătoare” (ascensiunea violentă a mișcării legionare, cu sprijin direct german nazist)], ale situației României Mari din vara anului 1939; rolul regelui („salvatorului”) și al consilierilor regali în gestionarea eficientă a conducerii statale; rolul Frontului Renașterii Naționale în blocarea ascensiunii politico – ideologice a mișcării legionare; devotamentul și puterea de muncă a colaboratorilor, utilizate în slujba regelui și a țării, nu trebuiau puse la îndoială de nimeni. În finalul discursului, Iorga a propus concentrarea forțelor democratice libere ale națiunii în jurul regelui, pentru a începe „era cea nouă” a României Mari de la instaurarea conducerii autoritare regale (pp. 454 – 461). În concluzie, cuvântarea „(…) era o tentativă de a repeta discursul națiunii din 1916. (…) Viziunea sa istorică este deja deformată de viziunea politică, merge până la capăt cu „nebunul” Carol, teama lui personală de asasinat, împreună cu teama de ocupare germană a țării sunt dominante și incapacitante, nu mai are nicio influență în stat, este „pensionat” de la Academie; pare „rupt de istorie”. Prin „ruperea de istorie” a lui N. Iorga nu afirmăm că nu mai înțelegea ce se întâmplă, ci că nu mai participa la ea (subl. A.M. Stoenescu)” (p. 461). Dar vremurile erau diferite…
• Autorul nu a analizat activitatea de consilier regal a lui Iorga în perioada iulie 1939 – prima săptămână din septembrie 1940, nu a subliniat poziția tranșantă a istoricului – politician în Consiliile de coroană din iunie 1940 (raptul bolșevic al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutu-lui Herța) și din august 1940 (amputarea hortistă a Transilvaniei de Nord – Est), deși izvoarele istorice (documentare, memorialistice, imagistice etc.) și bibliografia tematică nu lispesc din arhive și din istoriografie. 
• A.M. Stoenescu a încheiat excursul său analitic cu un mini-capitol de Concluzii (pp. 462 – 465). În iulie- septembrie 1940, „N. Iorga a fost martor conștient, dar neputincios al prăbușirii” României Mari. În septembrie – noiembrie 1940, savantul istoric, izolat și lăsat fără apărare, a fost urmărit și amenințat cu moartea de către legionari, care l-au numit, printre alte invective, „canalia lui Carol al II-lea”. A fost ucis cu brutalitate în noaptea de 27 / 28 noiembrie 1940. Horia Sima, comandantul mișcării legionare de atunci, a afirmat, aberant și ilogic, peste două decenii, în refugiul franchist de la Madrid, că „Acei care l-au răpus pe Iorga n-au atentat la viața omului de cultură, ci a omului politic care a jucat un rol nefast în politica Țării între cele două războaie” (p. 425). Tragedia lui N. Iorga a fost concomitentă cu prăbușirea României Mari și cu tragedia națiunii române. Păstrând proporțiile, uciderea mișelească a savantului, a persoanei, a rezumat amputarea, ciuntirea samavolnică, agresivă, brutală a țării (organismul politic), drama națiunii (mulțimea inter-relațională a cetățenilor, a locuitorilor).    
• Se poate evidenția diferența terminologică, conceptuală și acțională între ideea politică națională a lui Iorga (idealul, proiectul național a urmărit realizarea statului național unitar român și sustenabilitatea acestuia) și acțiunea politică națională a istoricului politician, dar în care s-au constatat greșeli și neîmpliniri, care au diminuat imaginea personalității sale. Mijloacele și metodele politice de aplicare în practică a ideilor și proiectelor politice au fost nesigure, improvizate, oscilante, generând erori și eșecuri politice. 
• Astfel, autorul a exemplificat următoarele greșeli politice ale lui N. Iorga (p. 464):

1. colaborarea cu A.C. Cuza, naționalist extremist antisemit din Iași, în perioada 1906 – 1911; dar, în acel binom politic N. Iorga a fost naționalistul legitim anti-extremist, moderat, care a înțeles clar că antisemitismul nu era util materializării ideii / idealului politic național statal unitar românesc; de altfel, în acea perioadă antisemitismul era un fenomen etno – politic minor, izolat, în societatea românească;
2. combaterea constantă, exagerată, a constituțiilor românești democratice, de factură occiden-tală (1866, 1923), transmiterea unui mesaj negativ pe această temă societății românești în plin proces de modernizare, precum că sistemul democratic pro-apusean nu era potrivit poporului și statului român din estul Europei, că era necesară o altă formă de exercitare a puterii politice, fermă, autoritară, „tradițională românească”, anti-occidentală;
3. sprijinirea continuă, conștientă, interesată, a loviturii de stat carliste (iunie 1930) de subminare a sistemului democratic constituțional interbelic românesc, a sistemului de camarilă regală (1930 – februarie 1938), a dictaturii regale a lui Carol al II-lea (februarie 1938 – septembrie 1940), niciuna dintre acele secvențe istorice nefiind în sprijinul României Mari ci, dimpotrivă, au concurat la amputarea, ciuntirea statului național unitar român, făurit în martie – decembrie 1918. 

1900. Iorga a fost autorul propriilor sale greșeli politice, nu și ale statului național unitar român, proiect ideologic, național, politic, instituțional, cultural, economic, demografic etc. făurit și de Apostolul Neamului Românesc, născut la Botoșani, în fruntea generației sale de la 1900.  

• Cine a fost Nicolae Iorga – omul politic? „A fost parte a vieții politice românești dintre 1902 și 1939, din trecut. El rămâne contemporanul nostru prin partea viabilă, fundamentală, a operei sale istorice”, a răspuns A.M. Stoenescu (p. 465). 
• Am precizat și cu altă ocazie, și îmi mențin părerea, că nu a existat și nu există operă istoriografică perfectă, ci doar perfectibilă. Ca urmare, prezenta contribuție lui A.M. Stoenescu conține unele aspecte perfectibile conceptuale. Astfel, am identificat o neconcordanță parțială între titlul cărții și conținutul acesteia. Pare a fi titlu de editură, care caută să atragă cititorul și să asigure vânzarea cărții prin folosirea unor termeni ziaristici și nume – magnet: necunoscut,  Nicolae Iorga, secrete, viață politică, Carol al II-lea, legionari, ucidere mișelească. În istoriografie (sinteze, articole, studii, culegeri de documente, ziaristică, corespondență, memori-alistică) se cunosc deja datele generale și informațiile particulare, punctuale, despre activitatea politică a lui N. Iorga, deci el nu este un necunoscut din acest punct de vedere, iar cadrele „vieții politice” ale sale nu mai sunt secrete. Că subiectul rămâne deschis în continuare cercetării istorice, actualizării informaționale, interpretării / reinterpretării istoriografice este de la sine înțeles. Pentru eliminarea unor posibile dubii, titlul putea fi formulat mai simplu, dar mai puțin atrăgător sau provocator comercial: Nicolae Iorga, om politic. Sau alt titlu: Nicolae Iorga, activitatea politică. Sau altul sinonim… 
• Autorul nu a introdus în cartea sa un subcapitol / capitol referitor la istoriografia proble-mei studiate, considerat de mine necesar, deoarece nu a fost alcătuită nici o bibliografie tematică minimală. Punctual, mai exact, în perioada decembrie 1919 – martie 1920, N. Iorga a fost președintele primei Camere a Deputaților, emanație a votului universal, a statului național unitar român. Președintele primului Senat a fost politicianul Paul Bujor. Nu a existat atunci funcția de președinte al Parlamentului României Mari, cum a titrat A.M. Stoenescu (p. 271)! Despre Școala Română de la Paris, întemeiată de Iorga, „sora” celei de la Roma, fondată de arheologul Vasile Pârvan, instituție post-universitară de perfecționare profesională, a amintit doar în treacăt, într-o propoziție secundară! (p. 306) Despre cazul regelui spaniol Alfonso al XIII-lea, silit să abdice la 14 aprilie 1931, de către republicanii anti-regaliști revoltați, și a proclamării Republicii spaniole, cu doar 4 zile înaintea numirii lui N. Iorga ca prim-ministru, autorul nu a amintit nimic. Istoricii contemporaniști au speculat că detronarea suveranului spaniol și reorganizarea regatului catolic în republică ar fi determinat amânarea aplicării planului monarhului Carol al II-lea de a introduce în 1931, în România Mare, o conducere regală autoritară, potențial dictatorială.
• În unele capitole / subcapitole ale cărții, A.M. Stoenescu se îndepărtează de subiectul / tema / „firul roșu” al monografiei, cu largi divagații pe subiecte secundare, care, deși conturează punctual intriga volumului, puteau fi rezumate în text sau explicate în notele de subsol. De exemplu: Efectele crizei financiar – economice din 1899 – 1904 în România (pp. 56 – 66);  Statul agrar, „Puterea liberală” și Chestiunea evreiască în viziunea juristului Ștefan Antim (pp. 66 – 69); Un argument neglijat: poziția constantă a lui N. Iorga față de Germania (pp. 216 – 224);  N. Iorga și actul Unirii de la Alba-Iulia (pp. 254 – 271); N. Iorga știa cine este prințul Carol și regele Carol al II-lea (pp. 331 – 342); Versiunea Radu Lecca despre numirea Guvernului Iorga (pp. 385 – 393); „Cazul masonic Constantin Argetoianu” (pp. 398 – 406); În faza disperării (pp. 442 – 453). 
• Autorul nu a analizat, nici măcar la nivel de paragrafe, două perioade modeste ideologic, partinic, de consiliere, acțional ale carierei politice iorghiste: 1932 – 1937 (de la demisia Guvernului Iorga – Argetoianu la preliminariile dictaturii regale carliste); iulie 1939 – septembrie 1940 (de la ultimul discurs din Senat la abdicarea și fuga rușinoasă a lui Carol, metresei și unor membri ai fostei sale camarile corupte din România amputată politico – militar). Deși nesemnifi-cative politic, cele două etape de recul, amintite anterior, au făcut legătura între altele cu impact politic major, justificându-le într-o anumită măsură. A.M. Stoenescu a lăsat să se înțeleagă că implicarea și cariera politică ale lui N. Iorga au luat sfârșit în iunie 1939, după amintitul discurs („cântecul de lebădă”) din Senatul României Mari, ceea ce a fost inexact. 
• Nu în cele din urmă, în unele analize, formulări și încheieri, autorul este explicit pro-Iorga sau anti-Iorga, prin omisiune, îndepărtându-se de obiectivitatea și neutralitatea impuse de gestionarea „sine ira et studio” a problemei investigate. A.M. Stoenescu nu a găsit întotdeauna în expunerea sa un raport potrivit între abordarea analitică și cea descriptivă de exprimare istoriografică. În cadrul acesteia, se întâlnesc uneori afirmații pronunțat subiective sau în formă inadecvată. 
• Cartea recenzată cumulează și unele aspecte perfectibile tehnice: lipsa unei Prefațe, cunoscută fiind realitatea că există istorici iorgologi de renume în România; de asemenea, a unei bibliografii tematice minimale și a unui indice antroponimic, toponimic, de instituții, de organizații, al periodicelor etc. Absența galeriei foto cu chipurile principalelor persoane implicate în cariera politică a lui N. Iorga (N. Filipescu, T. Maiorescu, A.C. Cuza, regele Carol I, I.I.C. Brătianu, regele Ferdinand I, regina Maria, gen. A. Averescu, C. Argetoianu, I.G. Duca, I. Maniu, I. Mihalache, regele Carol al II-lea, C.Z. Codreanu; autorul a introdus doar imaginea emblematică a lui N. Iorga pe coperta I) poate crea confuzii și disconfort imagistic pentru cititori, care trebuie să caute rapid, de exemplu pe Wikipedia, figurile „actorilor principali” participanți la viața politică românească în primele patru decenii ale secolului trecut. 
• Greșeli de tipar (moto în loc de motto etc. etc.); paragrafe prea lungi, de 1 – 2 pagini; lipsa sau abuzul de ghilimele la anumite citări; notele de subsol numerotate de la 1 la 1.049 pentru întreaga carte, nu ordonate numeric crescător pentru fiecare capitol; neglijarea imprimării corecte a unor termeni sau propoziții cu caractere italice sau bold; substantive comune scrise cu literă mare inițială în mijlocul propoziției, calitatea inferioară a hârtiei tipografice (de ziar!) se adaugă listei anterioare. În anumite aspecte concrete, cartea lasă impresia unei contribuții istoriografice pregătite grăbit pentru tipărire, fără să fi beneficiat de corectura finală răbdătoare a autorului / redactorului de carte pentru acordarea „bunului de tipar”.
• Dincolo de aceste aspecte perfectibile conceptuale – tehnice, recomandate a fi corectate într-o eventuală ediție a II-a a cărții, A.M. Stoenescu analizează, în general, lucid, echidistant, în amănunt și formulează concluzii pertinente despre originea, evoluția și finalitățile, împlinite sau eșuate, ale diferitelor etape din cariera politică de o treime de secol (1907 – 1940) a lui N. Iorga. Autorul a propus chei de interpretare valide, viabile ale ideilor și faptelor politice ale personalității multi-valente și pluri-acționale născute la Botoșani, evidențiind importanța jurnalisticii, notelor, corespondenței și memorialisticii politice a istoricului politician naționalist legitim și a contemporanilor săi, evident păstrând limitele obiectivității analitice, în explicarea unor resorturi subiective ale deciziilor politice naționale iorghiste.  

1940. Iorga a făcut, pe lângă alte multiple activități în domeniul formativ didactic universitar și post-universitar, studierii trecutului istoric, istoriografiei, ziaristicii, memorialis-ticii, culturii, teatrului, literaturii, și politică: ideologică, naționalistă, partinică, de consiliere, acțională – implicativă. Dar N. Iorga nu s-a născut om politic! Planul de carieră politică a savantului istoric nu a corespuns decât parțial cu oferta politică a societății românești și cu viața politică concretă românească în primele patru decenii ale secolului al XX-lea. Activitatea politică a lui N. Iorga, cu împliniri incontestabile și eșecuri lamentabile, a fost o lungă secvență sinusoidală, atât în orizont propriu, cât și în cel politic societar, în istoria României, între 1900 – 1940. N. Iorga nu a stat izolat în turnul de fildeș al genialității sale, ci a participat activ, plenar, la viața Cetății! El a fost om social și, drept rezultantă, om politic. Activitatea politică complexă a întregit „orizonturile” foarte largi ale activițăților diverse, multiple, dintr-o „viață de om, așa cum a fost”. Privind retrospectiv, la 85 de ani de la moartea tragică, cu un puternic simbolism politic legionar, a lui N. Iorga, activitatea politică a definit și a completat viața și personalitatea Vulcanului hiperactiv în permanentă erupție! 

• Ca o curiozitate și o „contabilitate electorală”, N. Iorga politicianul, originar din Botoșani, cum am mai amintit în rândurile anterioare, nu a fost ales deputat la alegerile parlamentare din mai 1907 și februarie 1911, la Colegiul nr. 2 electoral din orașul Botoșani, deși a desfășurat campanii electorale în localitatea natală. Ulterior, deranjat de „ingratitudinea electorală” a concitadinilor săi, la următoarele alegeri parlamentare antebelice, din noiembrie 1912 și mai 1914 nu a mai candidat în orașul său natal, la respectivul Colegiu nr. 2. Resemnat în fața realității că orașul Botoșani nu s-a dovedit a fi un „bazin electoral” iorghist, naționalist, favorabil lui, în perioada interbelică, la alegerile parlamentare din România Mare, pe baza votului universal, N. Iorga nu a mai candidat la Botoșani, obținând fotolii de deputat sau senator pe listele de candidați din alte județe / în condițiile legale specifice. Astfel, în noiembrie 1919, a fost ales deputat, ulterior președintele Camerei Deputaților; în februarie 1920, la alegeri parțiale pentru Senat, nu a obținut niciun mandat de senator; în mai – iunie 1920,  a fost ales deputat; în martie 1922, ales senator; în mai 1926 ales deputat; în iulie 1927, nu a obținut niciun mandat parlamentar; în ianuarie 1928, a fost ales deputat; în decembrie 1928 ales deputat; în iunie 1931 ales senator; în iulie 1932, numit senator de drept; în decembrie 1933, nominalizat senator de drept; în decembrie 1937, confirmat senator de drept. Ultimele trei mandate de senator de drept au fost obținute ca fost prim-ministru al Guvernului Iorga – Argetoianu (aprilie 1931 – mai 1932), prin aplicarea articolului specific al Constituției liberale din martie 1923. 
• Fără a intra în detalii tehnice – statistice referitoare la acele aspecte, enumăr câteva cauze ale eșecului inițial (mai 1907; februarie 1911) și, ulterior (noiembrie 1912 – iunie 1931), ale renunțării lui N. Iorga de a mai candida la alegerile parlamentare din partea orașului Botoșani: în orașul său natal, tânărul politician era perceput mai ales ca profesor universitar, savant, istoric, ziarist, scriitor, personalitate culturală, mai puțin om politic și conducător al PN-D, încrederea și susținerea politică locală fiind minimală, ele orientându-se prioritar către iorghiștii botoșăneni, mult mai cunoscuți alegătorilor zonali decât șeful de la București / Vălenii de Munte. N. Iorga a plecat din Botoșani la Iași, ulterior, la București, încă din adolescență, din 1886, iar mama sa, Zulnia Iorga, în capitala țării, în familia fiului său cel mare, Nicolae, din 1900. Ca urmare, legăturile familiei Iorga (Zulnia, fiul Nicolae, fiul Gheorghe) cu orașul Botoșani au trecut pe plan secundar social, comunicațional, al rudeniei, acțional etc., contactele menținându-se doar prin vizitele, rare, ale istoricului politician în orașul din nordul Moldovei, prin corespondență, telegraf, telefon, conferințe, întruniri cu acei membri de partid și reprezentanți locali în domeniul social, cultural, educativ, istoriografic, politic, civic etc. 
• Organizația politică PS-D locală / județeană era modestă numeric și parțial închegată, cu tendințe centripete, dar și centrifuge, formată din membri de partid convinși, devotați, dar și din dezorientați ideologic sau din traseiști politici, foști liberali sau conservatori frustrați, neîmpliniți doctrinar sau material, afaceriști falimentari, politicieni de cafenea, o masă amorfă de manevră. În acea situație, certurile politice interne erau dese, mai ales în perioadele vieții de partid și ale acțiunilor politice când se cerea unitate partinică. N. Iorga nu putea controla și coordona activ și eficient, de la București sau de la Vălenii de Munte, activitatea politică a Organizației PN-D Botoșani. Astfel, președintele partidului a fost obligat să se bazeze pe iorghiștii locali de încredere și de valoare, pe care trebuia să-i accepte și să-i sprijine să candideze la alegerile parlamentare pe listele locale PN-D, Iorga fiind nevoit să se reorienteze către alte circumscripții electorale din Moldova (de ex.: Dorohoi, Iași) și din țară. 
• Vizitele și contactele multiple la Botoșani, mai dese și mai consistente în deceniul al treilea din secolul trecut, au avut și un puternic substrat politic, dar N. Iorga nu a mai reușit să recupereze personal pentru sine organizația locală / județeană PN-D, situație, atitudine, conduită electorală pe care a reproșat-o, ironic, alegătorilor și oficialităților politico – administrative locale, oricând a avut ocazia. La scăderea popularității politice a lui N. Iorga a contribuit și măsurile „de sacrificiu” impuse de guvernul său în perioada aprilie 1931 – mai 1932, simțite dureros economic, material, financiar, social, profesional etc. și în județele țării, iar Botoșani nu a făcut excepție de la aplicarea lor. 
• Cartea lui A.M. Stoenescu este o contribuție solidă, de analiză, sinteză, actualizare, la istoria vieții politice a lui Nicolae Iorga, personalitate multiplă născută la Botoșani, în principal, la istoria vieții politice românești în primele patru decenii ale secolului al XX-lea, în subsidiar, un produs livresc ce intră în bibliografia obligatorie a temei prezentate.