„Nicolae Iorga şi restaurarea bisericii Sf. Gheorghe – Botoşani”. Din amintirile Generalului Gh. Răţescu

 Biserica Sfântul Gheorghe trebuia reparată. Fiind monument istoric, îi revenea lui Iorga, preşedintele Comisiei monumentelor istorice, a o face. / Cred că, nu este lipsit de interes a descrie cum arăta biserica atunci, căci arăta cu totul altfel, precum socot a fi necesar să arăt că eu, locuind la sora mea, soţia dascălului Alexandru Vierescu, chiar în casele din fundul curţii bisericii, am fost martor a lucrărilor de restaurare. /Astfel, clopotniţa era lipită de biserica, în care, pentru a intra, trebuia să treci pe sub bolta ei, care servia şi de pronaos. /Acoperişul, atât a clopotniţei cât şi a bisericii, era de tablă albă. La ambele, zidăria era din cărămida de dimensiuni mari. Atât clopotniţa cât şi biserica erau tencuite şi văruite. Gardul lipsea mai în întregime. În ogradă erau tufe de arbuşti, undeva doi oţetari, doi-trei mesteceni şi doi-trei salcâmi. / În stânga, cum intrai pe poartă era un soclu de marmoră cu o cruce. În curtea aceasta şi în cartierul acesta am copilărit eu şi am trăit prima tinereţe. / Într-una din primele zile a lunii Iunie 1910, mă aflam în curtea bisericii cu încă trei colegi. Deodată apăru Nicolae Iorga, însoţit de primarul şi inginerul oraşului – pe care îi cunoşteam – şi de doi domni străini, pe care nu-i văzusem niciodată, unul în vârstă, cu părul alb şi faţa roşie, celălalt, mai tânăr, ca la 45 ani. / Când au trecut pe lângă noi, i-am salutat respectuos. / S-au oprit aproape de clopotniţă. / Noi, curioşi, ne-am apropiat pentru a auzi ce vorbesc, şi mai ales să auzim ce spune Iorga. / Nicolae Iorga conducea discuţia, primarul asculta, iar ceilalţi trei domni notau mereu, în carnetele lor, spusele sale. / Convorbirea aceea mi s-a întipărit puternic în minte; asistam la un mare eveniment. / „Domnilor – a spus Iorga – această biserică, clădită în anul 1551, este ctitoria Doamnei Elena, soţia lui Petru Rareş. În arhitectura ei se vede influenţa lui Ştefan cel Mare. Priviţi turnul central şi vedeţi că el are la bază soclul în formă de stea în opt colţuri. Steaua aceasta în 8 colţuri, tipică, a fost impusă de domnitor constructorilor străini veniţi din depărtările apusului, pe meleagurile Moldovei. / Pentru a se marca în întregime influenţa Domnitorului Moldovean, clopotniţa se va dărâma” (şi, deplasându-se urmat de cei patru domni, din care trei notau mereu în carnete vorbele lui Iorga, a mers spre poartă şi a fixat locul unde să se ridice. / După aceasta, întreg grupul (bine-înţeles, şi noi) s-a întors iarăşi la biserică şi, ocolind-o, Iorga a continuat: „Tencuiala se va da jos, canturile de sus şi de jos se vor face din piatră sculptată, colţurile tot din piatră geometric cioplită şi toţi pereţii din piatră aparentă. Supt streaşină se vor face ocniţe cam de 80/60 cm. şi de va fi posibil se vor picta chipuri de sfinţi. Tabla se va înlocui cu ţiglă roşie. Domnul Antonescu va imagina un gard frumos din piatră, cărămidă, ţiglă roşie şi ostreţe de stejar. Veţi respecta proporţiile şi simetria” şi, adresându-se domnului cel cu părul alb, a zis: ,,Cred că în patru ani lucrarea va fi gata. Ce zici, domnule Kraft? Acesta a răspuns, poate cinci ani”. / Am dedus noi atunci că domnul Kraft era inginerul lucrării, iar domnul Antonescu arhitectul ei. / Eram fericit că stătusem în preajma lui Iorga şi aflasem atâtea. / S-au mai schimbat apoi câteva cuvinte referitoare la bani, după care Iorga şi primarele s-am urcat în trăsură şi au plecat. / Arhitectul şi cei doi ingineri au rămas în curte şi aproape două ore au ocolit biserica, făcând fel de fel de măsurători şi însemnând în carnete diferite date. Au fixat apoi biroul şantierului în una din carcerele casei dascălilor, unde a funcţionat tot timpul lucrărilor. / A doua zi au şi venit în curtea biserici o serie de maiştri zidari, pietrari, dulgheri şi destui salahori. Cu aceştia a stat de vorbă inginerul Kraft, faţă fiind şi arhitectul Petre Antonescu şi inginerul oraşului, Zorio (italian). Discuţiile au durat circa trei ore, după care au plecat – cei doi bucureşteni revenind după 4-5 săptamâni. / În aceasta perioadă s-au adus în curtea bisericii fel de fel de materiale de construcţii, s-a instalat o conductă de apă, s-a construit o baracă mare de scânduri şi s-au adus şine şi vagonete. / Lucrarea a început cu dărâmarea clopotniţei şi cu cioplitul pietrelor. Pe şantier erau zilnic ca la 30 de lucrători şi numărul creştea pe măsură ce timpul înainta. De dimineaţa până seara inginerul Kraft era nelipsit dintre ei. De la acei oameni am luat exemplu de muncă, iar dela inginer exemplu de conştiinciozitate şi perseverenţă. / În anul 1912 Iorga a trecut, însoţit de primar şi de arhitectul Antonescu, să vadă mersul lucrărilor. A scrutat totul, i-a plăcut, căci totul mergea bine. La felicitat pe inginerul Kraft, căruia i-a strâns mâna şi, înainte de a pleca, a spus: Să nu uitaţi, domnilor, să scrieţi un „act” aşa cum se obişnuieşte, în care să se arate despre restaurare şi să-l zidiţi în soclul clopotniţei – după care, însoţit de primar, a plecat, fiind salutat cu mult respect de toţi câţi ne aflam acolo. / „Actul” s-a scris de către avocatul Jănică Vasiliu, care caligrafia cum tiparul, dându-i, în calitatea sa de avocat, o completă şi rară redactare. Acel act a fost semnat de prefectul judeţului, primarul oraşului, preotul bisericii, Constantin Vasiliu, tatăl avocatului, membrii consiliului parohial, arhitectul Petre Antonescu, inginerii Kraft şi Zorio, de meşterii care au lucrat şi de alţi câţiva cetăţeni aflaţi acolo, atunci, după care hârtia a fost făcută sul, băgată într-o sticlă rotundă de lampă, iar aceasta, într-un rotund de tablă zincată, căruia i s-au cositorit capetele. / Le spuse Profesorului: eu am luat iniţiativa confecţionării unui „act” la fel, redactat cât mai apropiat de „expresiile” bisericeşti, adăugând şi alte „date”, de altă natură, în legătură cu elevii, cu învăţământul, cu liceul, cu profesorii, cu oraşul, cu ţara, cu oamenii mari de atunci şi altele. / Toate le-am scris într-un carnet de mărimea unei cărţi poştale şi la urmă am semnat eu, împreună cu alţi colegi aflaţi acolo, dintre care mai ţin minte pe Ioan Ciubotaru, Costică Petcu, Jenică Davideanu, Grigorie Clopotaru, Ionel Tăranu, M. Melţer, Raişer, Rizachevici, Vieraşu, Vasiliu, Goilav, Alexandrescu, Bury, Gheorghiu şi alţii. / Am învelit carnetul în hârtie de calc, l-am pus într-o cutie de tablă, al cărei capac l-am cositorit. / Aceste două acte, astfel ambalate, au fost aşezate, în prezenta celor ce au semnat, într-o firidă adâncă, în peretele dinspre Răsărit a clopotniţei, deasupra centurii soclului, cam la 1 m. de colţul peretalui dinspre Sud, de unde porneşte scara de stejar ce urcă sus la clopote. / Un meşter zidar a astupat firida cu blocuri de piatră şi le-a cimentat. În tot acest timp, cele şase clopote sunau şi erau auzite până hăt departe, în tot oraşul. / În anul 1914, cam prin septembrie, Nicolae Iorga a venit iar, şi însoţit de primar, de arhitectul Antonescu, despre care aflasem noi că e Profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, a înconjurat, urmat de inginerii Kraft şi Zorio, biserica, s-a uitat cu foarte multă atenţie la tot, de sus dela crucea turnului până la pământ, s-a uitat la clopotniţă, a întrebat dacă s-a zidit la temelie „Actul” (aşa cum a spus), s-a uitat la gard, după care a spus: „E bine, domnilor, e frumos, s-a lucrat cum trebuia”. / S-a adresat apoi celor ce trudiseră pe şantier, spunându-le: „Vă mulţumesc, domnilor, aţi dat dovadă de măreţie”. A stat de vorbă cam un sfert de oră cu maiştrii, pietrari, în special şi, aflând că unii din ei sunt Italieni, Sârbi şi Germani, a vorbit cu fiecare în limba lui, spre mirarea acestora. / La despărţire a dat mâna cu fiecare, i-a salutat, iar aceştia, cu capetele descoperite, i-au răspuns veseli şi cucernici: „Să trăiţi, domnule profesor, să fiţi sănătos!” / Lucrarea era în faza de finisare. / Îmi aduc foarte bine aminte că, la plecare, în drum spre poartă, arhitectul – profesor Petre Antonescu 1-a întrebat: „Cum rămâne cu interiorul, domnule profesor?”, la care Iorga a răspuns prompt: „Dacă vom avea bani şi ,,situaţia” ne va permite, se vor picta, dacă nu – pereţii interiori, vor rămâne aşa cum vor ieşi din tencuială”. / Dinspre Nord se auzeau bubuituri înfundate de tunuri. / Primul Război Mondial începuse. / În 1915 restauratorul (s.n. Nicolae Iorga) a intrat în biserica la care a pus atâta suflet.” / ss) Răţescu, 1973.