Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME

Nicolae Vălăreanu Sârbu
Sibiu, 26.09.2015.

 

POEME

Ştiubeiul

Era în anotimpul acela pierdut în memorie
când fata cobora pe cărarea de pe deal,
o aşteptam la ştiubeiul din Luncăreasa.
În clipocitul rotund ca pietrele lui făcute colac
din care ţâşnea izvorul cu-n susur sferic,
aici mi-a dăruit întâiul sărut înfocat.
Porumbiştea din coastă foşnea la fiecare adiere de vânt
şi sălciile plecaseră mai la vale să se culce,
în somnul lor luna trecea peste dealul cu pruni,
se strecura cu vise în somnul fetelor nemăritate din sat.
Noaptea se apropia cu semne ascunse în păr,
în dealul viei băteau clopotele bisericii a sărbătoare,
se vestea o noapte a Sfintei Marii de vară
în care amurgeşte timpul o lacrimă arsă.
Pe obrazul ca o piersică coaptă
în vremea strugurilor în pârgă
pe urmele noastre amintirile revin
ca o rază de soare pe tâmple.

Nu ştiu dacă ştiubeiul fermecat mai există
dar chipul tău şipoteşte-n apă
şi-mi lasă sete-n cuvinte.

 

Nicio frunză

Nicio frunză nu stă să se mire de tot ce i se întâmplă,
priveşte anotimpurile cu părere de rău
şi moare la un moment dat supusă,
dar nu-şi uită ciclul feminităţii ei.
Priveşte-o numai cum se zbate în jurul luminii,
o absoarbe precum o femeie iubirea
care o împlineşte-n trup.

Ce ştiu e că trbuie să se înţeleagă mersul,
măsura trecerii dintr-o fază în alta
ce lasă loc interpretării.
Noi suntem copacul, nu frunza
şi mai mult decât atât
putem să ne schimbăm cu timpul,
ceea ce vedem în preajmă
se cerne prin filtrul interior
până se naşte golul din memorie
şi drumu’-i fără întoarcere.

 

Ziua să înceapă cum trebuie

Până la noaptea minţii
gândirea este primă doamnă,
nimeni nu se îndoieşte de loialitatea ei
până i se rupe apa conştiinţei
şi naşte un prinţ al afacerilor de culise
în care acoperă totul şi-l îngroapă.
Întâmplarea îşi face de cap,
se descoperă matrapazlâcurile mari,
ele nu sunt recunoscute,
se caută mai departe vechii colaboratori
pentru a inventa tertipuri de a scăpa de zdup,
uneori reuşesc
dar noi sperăm într-o dimineaţă limpede,
ziua să înceapă cum trebuie.

 

Se joacă scenarii în fiecare zi

De când te cunosc îmi iau gândurile foc,
clipele arse-s pierdute-n aşteptare,
carnea-mi tremură, se-nroşeşte-n dorinţe,
mâinile caută ce nu-mi este dat,

inima se zbate între ce este şi ce va fi.

Se joacă scenarii în fiecare zi,
izvoarele pornite-şi unesc apele,
paşii mă poartă pe maluri cu fluturi

pe unde tu treci şi nu se mai vede.

În mine se scutură crinii regali, albine le fură mirosul,
noaptea se va odihni-n tine ca-ntr-o peşteră.

Rădăcini de speranţe prind în trup areal deluros,
nervii îşi caută o linişte a lor, stau la pândă,
aşteaptă momentul când florile leagă fruct
şi umbra ta urcă pe trepte.

Pe când totul se va împlini cum se scrie,
peme se vor naşte din cuvinte alese
convingere topită-n credinţă.

În sufletul meu vor poposi
dimineţi cu păsări cântătoare.

 

Nimic nu se naşte fără de moarte

Buzele ei ating sunetele înalte,
cuvintele se strâng între dinţi şi se aruncă
fără teama de a strivi pe cineva,
în trup i se clatină fiinţa şi se zbate.

Carnea ei fragedă miroase a mentă sălbatică
culeasă dintre Pietrele Doamnei,
lângă un izvor fără moarte
de unde muzele iau apă pentru descântec.

În ea mi-am găsit plinul, în ea mi-am pierdut golul
ca într-o inimă străină.

I-am băut sângele şi m-m hrănit cu iubirea
de nu au mai rămas din tot ce a fost decât urme
şi din urme s-a regenerat trupul de la început.

Atunci am înţeles că nu-i de şagă,
mi-am făcut din dragoste un căpătăi
sub care am pus nopţile mele visătoare
în care dospeşte credinţa-n aluatul facerii
şi sufletul capătă contur.

Nimic nu se naşte fără de moarte,
secretele dau buzna în guri pe la colţuri,
se iveşte necazul de unde nu te aştepţi
şi trece fără să se încline la nimeni.
Cine se crede mai presus decât întâmplarea, nu este
şi din ea i se trag marile deznădejdi.

Dacă m-aş regăsi în oricare din voi, n-aş mai fi eu
cel care se strânge în sine şi răbufneşte-nafară
mai liber ca un vulcan să spargă muntele,
nu se lasă furat de gânduri orfane,
se zideşte în catedralele timpului său
piatră pe piatră-n cetate.

Mâinile mele bătrâne pe trupul tău se strâng
ca un cerc în mijlocul cunoaşterii,
cine nu se vede în oglinda timpului său
nu poate trăi decât ca un şarpe.

 

Inima ta-i fântână

După o mulţime de argumente
care mă apasă pe creier,
neuronii mei îşi găsesc adăpost în neuronii tăi
şi rezultă clar că nu există nicio scăpare
de moartea privită ca un dat
sosită când nu te aştepţi
călare pe caii negri ai întunericului.

Chiar dacă noaptea e o romantică
îndumnezeită cu iubire,
sufletul meu caută mai deprte,
inima ta-i fântână smălţuită
ce seacă la sfârşit.

 

În orice rău e şi un bine

Închis în trup ca într-o statuie,
nu pot face niciun pas
înafara cercului înscris în orizontul curcubeului
despre care mulţi spun că ochii nu-l văd
dar se percepe cu celelalte simţuri
care prevestesc ploaia.

Încerc să mă desprind din laţul morţii
dar convingerile au picioare scurte,
nu reuşesc să rupă legătura lăsată moştenirte
de realitatea scursă,
astfel acceptăm împreună implacabilul fapt
de a fi furaţi fără nicio întrebare
de propria evoluţie nefasată.

În orice rău e şi un bine,
unii spun că de cele mai multe ori
ne putem prelungi existenţa prin copii.
Nimic nu este sigur că lanţul nu se termină
şi dispare în nesfârşit şi ultimul inel.

 

Călătorie imaginară

Noaptea în care întunericul mi-e duşman
nu mă mai încălzeşte cu iluzii
apropierea ta e o depărtare de lumină,
clipele bat în tâmple la porţi nesigure
pe care nu le poate deschide vântul.

Pe dincolo trece calea ferată a tinereţii
şi nu întâlneşte nicio gară
în care se doarme în sala de aşteptare.
Visele frumoase şi femeile care mă iubeau
caută prin fiecare compartiment
să prindă un loc
până nu intră trenul în tunelele Văii Jiului.

Acum am ieşit s-a făcut ziuă şi lumina-i puternică,
munţii s-au depărtat şi câmpia pe care o străbat
miroase a pâine şi fân cosit,
drumul pe care merg continuă spre sud
Păsările îl însoţesc, praful se răspândeşte
ca ploile repezi de vară
din care ieşi cu hainele grele de bătrâneţe
şi cu singurătatea spânzurată de gât
ca o ciutură de cumpăna fântânii.

Până-n capitală privesc nepăsător Bărăganul
întinderea lui e ca o dulce alinare
ce se varsă-n mine-n linişte,
pacea mă cuprinde-n gânduri
şi-n aşteptarea impactului.

 

Noaptea devine un tărâm de basm

Cu o poveste spusă cu har
seara poţi adormi copiii mai devreme
şi ei o vor continua în vise
într-o lume fascinată de întâmplări.

Cu prezenţa ei mama înfrumuseţează cuvintele
într-o alunecare de miere pe buze
până chipurile lor se luminează
şi genele se inchid c-un surâs blând de înger,
noaptea devine un tărâm de basm
pe care inimile calde se plimbă călări
pe caii albi ai copilăriei
în ţinuturi imaginare.

Chiar şi dimineaţa târziu
când soarele îi sărută din ferestre
călătoria continuă
şi somnul nu se grăbeşte să fugă.

 


 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5