Nicolae Vălăreanu Sârbu
POEME  

Sămânţa verbelor de lumină

Nu ştiu ce mişcări îndreaptă eroarea,
auzi în tine clopotul durerii
cum bate rar şi cu ecoul departe
în măruntaiele adânci ale fiinţei.

Te văd cu ochiul adormit pe cuvinte
cum scormoneşti în scorbura amintirii
unde cuibul a rămas gol de vara trecută,
şi prin memorie trec drumurile singurătăţii.

Asemeni poemelor în gândul poetului
cauţi sămânţa verbelor de lumină,
liniştea se adaugă ca o libertate oarbă
mai adevărată decât coapta ispită.

Ruptă de raţiunea stresului obişnuit
unde prezenţa şi absenţa stau la aceeaşi masă,
scrii în fantastele clipe, poezii de suflet
cu lacrimi învăluite în parfum de crini.

Mă ia în stăpânire gândul

Un arc se-ntinde cât un cer
ce doreşte să cadă din el stele,

luna rece seceră şi ea lumina
flămândă ca o insulă naufragiată
într-un pustiu de apă.

În trupul tău o noapte ascunsă
împarte întunericul şi-l aruncă afară,
de se crestează pielea pe margini
şi-mi intră sub ea atingeri subţiri,

mai departe dospeşte răbdarea,
se încheagă-n tăcere plăcerea
rostirii unor cuvinte dorite.

Mă ia în stăpânire gândul
ce nu mă lasă-n răsfăţul barbar,
îmi suflă prin oase cu vântul
un cântec de miere ce se va sfârşi,

apoi cineva trage zăvorul.

Pe acoperişul unui veac

Fulgeră ideea dincolo de gânduri
se înnobilează durerea cu înţelegerea ei,
în faţa judecăţii de conştiinţă
sângele pregătit pentru viaţă
în camerele de taină ale inimii
se curăţă de mizeria care-l încarcă permanent.

Pe acoperişul unui veac neintrat în istorie
tăcerile aşteaptă agoniile care vor veni
şi le strecoară prin pânza luminii,
sub talpa morţii crapă coaja despărţirii
se zdrobesc oasele nemuririi în lut,
nimicul îşi rupe dinţii în lemnul crucii.

Se consuma-n iubiri pasagere

Noaptea lui nu avea somnul întreg
se consuma-n iubiri pasagere,
avea smalţul gros de întuneric sticlos
şi pe arcade sprâncene de scrum,
privea de dincolo prin geam
pe catifea pulpe bogate.

În lumea ei se înălţa ca o faţadă
uitând să şteargă colbul,
îndulcindu-se cu fructele altor nopţi
rupte de nesomn.

Se înstrăina în imperiul mierii,
să capete o altă amprentă umbroasă,
încerca să deschidă sipetul
unde-l aştepta brăţara fermecată
învelită în pânză argintată de in.

Cu neliniştea vindecată de fantome
ce o dădea şi la alţii,
neted se dezlega de păcate
ca o panglică de stele.

Oraşul se plimbă amnezic

Voi trece prin oraşul infestat
cu senzaţii închise între ziduri
ale unor singurătăţi umilite de speranţe,
de lipsa fluidă de comunicare
unde cuvintele nu pot fi vânate
şi tăcerea se scurge prin pereţi.

Oraşul se plimbă amnezic
pe străzile bulversate de incertitudine,
o masă amorfă de gânduri
îşi caută fără ţintă norocul.

Drumul meu este şi el rupt de ideal
n-am venit c-un scop anume
urmărind o bucurie ori tristeţe,
ci mai degrabă
o desfătare a privirii cu chipuri necunoscute.

Oricum ferestrele sunt închise
şi tot ce se petrece înăuntru
lasă semne într-un joc de memorie,
cântece ambientale îmi curg în urechi
ca o câmpie vălurită de vânt
într-o simfonie a înserării în necuvinte.

În apropiere noaptea îmi sună cornul
îndepărtatelor păduri foşnitoare,
oraşul îmi pare o mare de lumini,
plec din el împreună cu femeia iubită
spre casa împietrită între dealuri
unde sentimente de vis înmuguresc.