Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU POEME

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

     

     

     

    POEME

     

    Caut alte forme de exprimare

    Mi-am pus numele în faţa cuvintelor
    apoi am ales verbele care mă iubesc,
    pe file albe gândurile îşi refuză tăcerea
    dar rămân nescrise.

    De când m-am înrolat în muritorii de rând
    în casa sufletului am avut linişte,
    nicio apă nu şi-a făcut de cap deşi malurile sunt surpate
    şi sălciile adoptă păsări de noapte,
    străzile urcă spre oraşul vechi.
    inima mea tânără a rămas pe o bancă de lemn
    care nu mai este,
    a rămas doar amintirea fluidă ca o miere
    ce curge prin timp.

    Lumea s-a schimbat, a căpătat altă mască,
    dar s-a îndepărtat de sine.
    Caut alte forme de exprimare
    prin care să mă împlinesc în ceea ce cred.
    Îmi pare rău pentru nepăsarea în care locuim
    izolaţi în aerul plin de temere
    în care rămânem goi în singurătate,
    fără dragostea pusă la dospit
    în lăuntricul mort de viu.
    Nimeni nu ne iartă de lipsa de curaj
    de a trăi clipa fulminant
    ca pe o comoară ce se pierde,
    avem fiecare şi minte şi braţe
    care pot fi folosite când se impune.

    Demult în mine creşteau munţii
    azi tac şi alunecă
    pe văile celeste.

     

    Se schimbă actorii

    În gânduri mi-au crescut aripi de păsări
    şi păduri de salcâm înflorit
    cu zumzet de albine.

    Împătimit de iubirea târzie
    trec fără să gust mierea,
    chemarea la rampă
    nu mă lasă.

    Timpul deschide şi închide cortina,
    nu mă dau în spectacol,
    dar iubesc jocul
    prin care viaţa se grăbeşte,
    se schimbă actorii
    în ultimul act.

    Ei rar mor pe scenă,
    dar scena moare odată cu ei
    şi totul trebuie reluat altfel.

     

    privesc în ochii umbrei

    Întâmplările nasc marile învăţăminte
    ce aşteaptă la porţile cuvintelor,
    să pornească declanşarea în fapt
    a libertăţii de convingere
    manifestată simplu fără nicio temere.

    Îmbrăţişez adâncul din lucruri scos la suprafaţă
    cu puterea îndepărtării întunericului,
    privesc în ochii umbrei,
    să văd luminile vii ale oraşului
    ca nişte raze ale împlinirii.

    În memorie sedimentez idei
    ce se pun în mişcare
    prin fiecare pas către viitor.

     

    Caut împlinirea fericirii

    Mulţi naivi cred în prezicătorii la modă
    şi nimic nu s-a adeverit,
    doresc să nu-mi aduc viitorul în prezent
    ci să fac din el o prelungire de gând,
    ce mai găseşte puterea să fructifice vise.

    Sigur lucrurile sunt încărcate de semnificaţie,
    dar respiră acelaşi aer al incertitudinii
    ce nu se poate descifra.
    Timpul interior are o altă curgere
    şi este finit.

    Este o creştere şi descreştere până la moarte,
    pământul mi-a înghiţit toţi înaintaşii
    şi continuă să se hrănească,
    nu ştiu dacă nu în el este iadul
    din care nimeni nu mai iese.

    Oricum ştiu că nimic din ceea ce ştiu
    nu-mi este de-ajuns şi caut mai departe
    împlinirea fericirii.

     

    Sub un copac înflorit

    S-a făcut atât de târziu în uitare
    n-am timp să pun gândurile-n cuvinte,
    se lasă noaptea ameţită de tăceri
    şi femeia are acum somnul uşor,
    învelit în frunzele tinereţii ce le visează,
    le cheamă la ea să-i foşnească-n iubire,
    dar rămân pe malul unei ape fugărite de vânt
    ca într-o raclă acoperită de giulgiul toamnei.

    Râul n-are astâmpăr şi roade din maluri
    iar femeia cu darul vorbirii îmi stoarce mirarea,
    în venele nopţii întunericul se retrage-n unghere,
    lumina rămâne aprinsă în ochi de stele
    şi tot ce se mişcă capătă umbră de arătare,
    trece mai departe ca o nevăzută fantomă
    ce trezeşte mai multă teamă decât închipuirea
    în care cu toţii ne pierdem.

    Pânze de ceaţă se ţes peste văile adânci
    şi se ridică străpunse de razele soarelui,
    sub un copac înflorit,
    păsările-mi cântă cu vioara unui poem
    în cuvinte ce luminează chipuil angelic al femeii
    aşezată dezinvolt în iarbă.

     

    O pedepsesc în dragoste

    S-a uitat la mine cu coada ochiului
    poate chiar în silă,
    după ce s-a gândit mai profund
    m-a chemat lângă ea să mă sufoce.

    Mi-a sechestrat gândurile într-o ambiţie
    n-o iert şi o ţin strâns de umeri,
    îi fur surâsul şi ochii obraznici,
    o pedepsesc în dragoste.

    Nu se supără şi se crede învingătoare
    are sâni cu miros proaspăt de pâine
    care nu-mi lipsesc din priviri,
    se coc într-o vară de iubire.

    Se deschide într-o floare dimineaţa pe rouă,
    în părul ei locuiesc fluturii albi
    şi atunci îi număr cuvintele roşii
    în petalele trandafirilor îmbobociţi.

     

    Exod în efuziune

    E o lume neştiută sau o părere de popor,
    o viaţă noduroasă pe care încerci s-o trăieşti
    cu timpul femeilor care urcă prin vârstă şi se grăbesc
    să numere nopţile cu deschidere la sublim.
    Le simt respiraţia de frunză care aşteaptă toamna,
    se închid în alte trăiri, alte presimţiri
    cu aşteptări stropite de brume reci, ofilire.
    Hambarele sunt pline, fânurile coapte strânse acasă,
    simt aromă de sâni, trecerea în caleşti domneşti
    la ceasuri de seară sărite de pe fix
    când vine pe neaşteptate noaptea şi somnul
    ca o apă ce-mi fură liniştea şi pleacă
    cu căldura lemnului ars în sobele uitării.
    E un duh convalescent în patul tău umbros
    ce-şi caută sănătatea în gesturi şi necuvinte,
    e o formă de viaţă, o flacără vie sau înălţare
    care mă cheamă să vâslesc prin eter
    şi eu trec peste râuri pe poduri de piatră
    spre oraşe cu turnurile înclinate spre apus.
    Zilele îşi declină speranţele şi mor pe rând
    lăsându-mă cu aceleaşi gânduri arse de secetă
    prin praful câmpiilor cu năluci de pustă.
    Semne încrustate pe faţa obosită
    mă chinuie mereu cu o aură de înţelepciune,
    de nu ştiu de-i aparentă ori reală.

     

    Insomnii de lumină

    Trec păsările spre ţinuturile gândului cald,
    aştept zilele iernii cu frig în cuvinte,
    nopţile tăcerii unde abia mai locuiesc.
    Înot printre lucruri, le ascult patimile,
    mersu-ţi uşor străbate prin amintiri
    unde nimeni nu-l simte.
    Surâsul răsare ca o umbră de culoare
    într-un colţ de odaie lângă oglindă,
    mă uit cum se petrece pe fereastră.
    Las la o parte ramurile care-mi bat în geam
    şi dau vântului presimţirea că vei veni,
    să-mi pui scrisul în insomnii de lumină
    în care dragostea respiră-n silabe.
    Se face tot mai târziu în aşteptare
    de nu mai ştiu să disting semnele
    şi cine-mi acoperă inima cu palma
    în care-ţi citeam destinul.

     

    Un drumeţ răvăşit

    Nu cred să fi fost eu cel născut
    în ziua hărăzită tăierii porcului,
    dar oricum noroc n-am avut,
    nici nu m-am plâns
    femeilor cu sentimente subțiri
    n-au nevoie de înduioșări periculoase.
    Am rămas fidel ochilor mei
    care văd cum se-ngroapă adevărul
    și rămâne afară minciuna.

    Am împrumutat cât am putut lumină
    și m-am lăsat condus de fenomene
    care nu mă chemau la ordine.
    Am respirat fiecare păcat cu tristețe
    șind peste întâmplări ca peste o apă
    în care se scaldă norocul amiezii
    până scăpăta soarele după dealuri.

    Nimeni nu m-a chemat la cină,
    dar am nimerit la tine acasă
    un drumeț răvășit
    de o iubire sălbatică.

               

                               Sibiu,  25.08.2017.   

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5