Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme: Ca nişte apostoli …

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

     

     

     

     

    Poeme

     

    Ca nişte apostoli

    Nu-mi prind cuvintele rădăcini,
    se mulţumesc să se aşeze la masă
    într-o meditaţie hipnotică.
    Înserarea fuge de la fereastră mai spre grădină,
    noaptea caută o lucarnă deschisă
    pentru păsările încă nehotărâte.

    Mă îndepărtez de colţurile rămase libere,
    fac semne în calendarele lunii
    pentru gândurile care vor veni acasă,
    să intre în pielea fragedă a copilăriei
    cu o bucurie atinsă de atâta aşteptare
    încât abia o scot din amintiri.
    S-au produs schimbări neaşteptate
    care te prefac într-un străin veritabil
    ce nu-şi mai recunoaşte locurile.

    Oamenii se întreabă cine eşti şi ce cauti
    şi abia apoi te recunosc, se luminează la faţă,
    se strâng mai mulţi şi ascultă cu plăcere
    orice noutate venită din afară
    ca nişte apostoli ai îndreptării lumii.

    Mai presus de cuvinte

    După ploaie, simt miros de flori de salcâm,
    mă străbate o bucurie neaşteptată,
    păsările sunt cuprinse de o frenezie ciudată
    de parcă sunt într-un concert sui-generis
    şi toată suflarea ascultă
    cu o plăcere lăuntrică şi eclatantă.

    Fără să mă pierd în vâltoare,
    îmi apar imagini din copilărie
    când rămâneam singur în pădurea de salcâmi înfloriţi
    în jurul solstiţiului de vară,
    atunci albinele mai harnice decât oricând
    erau tot într-un zumzet nebun.

    Ceva din mine păstrează simfonia albă
    în amintirile care cad în târziul ochilor
    cu acea visare de ninsoare somnoroasă
    care te scoate din grijile zilei
    şi face din tine o fiinţă gânditoare
    mai presus de cuvinte.

    Ca într-o mare moartă

    Nu-ţi fă ambiţiile de viperă
    când toată lumea ştie că eşti veninoasă
    şi-i pregătită de o ripostă aspră.
    Lasă timpul să calmeze spiritele rele
    şi aşteaptă clipa de înseninare
    care alungă norii spre alte tărâmuri.

    În pustiul meu de suflet am rămas nerăbdător,
    să alung departe nisipul de vânt
    în clepsidrele timpului bolnav,
    încărunţesc în căutarea cuvintelor de inimă
    să le despart de golul în care înoată
    ca într-o mare moartă
    pe care au plecat corăbiile fantomă
    să aducă libertate.

    De aceea visez să fiu o pasăre a norilor
    care priveşte pământul ca o pradă
    şi coboară din înaltul iubirii
    doar să se hrănească.

    Nimeni nu ştie

    M-am îniţiat să rămân în luptă,
    dar nu sunt un soldat de plumb,
    nimeni nu ştie
    ce o să se întâmple din greşală,
    oamenii cred în realizări
    pentru care se pregătesc şi visează.

    Totul se termină când nu te aştepţi
    şi reiei lucrul de la început.

    Gândurile alunecă pe panta memoriei
    până găsesc drumul spre înălţime,
    în vise mai rămân locuri libere
    pe care le umplu cu voinţă de învingător.

    Nicio zi nu vine singură la orizont
    fără să se îmbrace în pânza soarelui,
    prin clipe zboară fluturii de floare
    şi norii fug invidioşi peste mări.

     

    Nimeni nu mă opreşte din mers

    Am înmuiat cuvintele în vorbe de lapte,
    apoi m-am întors cu faţa la calendarul de perete.

    Pe masă între noi, hârtie de scris şi tăcere de umbră,
    nicio vervă, nicio împotrivire romantică,
    doar două pahare de sete
    şi priviri aplecate paste sânii tăi
    leneşi ca două păsări ascunse la piept,
    dar tu n-ai avut răbdare, ploaia lovea în geam,
    gândurile îmi făceau şi ele cu ochiul,
    să încep să-mi culeg sentimentele, să le rup
    fără să mă ating de ce nu-ţi place.

    Surâsul tău mă îndemna la altceva mai practic
    care să-mi rămână lipit în memorie
    ca un drum pe care vrei să treci în fugă
    cu inima grăbită de aşteptare.

    Nimeni nu mă opreşte din mers,
    mă apropii de tine atât de mult încât mă contopesc
    cu tot ce înseamnă ocazie de iubire
    şi aer închis în vise ademenitoare, luxuriante
    ca o dragoste pentru primăvara înflorită-n trup
    în care niciun preţ nu-i prea mare
    pentru vindecarea inimii rănite.

    Aştept să respir înălţimile albe de zăpezi
    în care singurătăţile rămân îngheţate acolo
    iar pădurile cu verdele lor proaspăt
    dau semnalul de puritate în suflet.

    Paginile acestui poem vor fi vălurite
    de tot miracolul care prinde aripi de vultur
    şi vor cânta odată cu mine
    nuntirea florilor cu fluturii albi.

     

    Poemă de înspicare

    Am bătut cu dalta pietrele lunii
    la solstițiul de iarnă
    când magii s-au pornit spre steaua orientului.

    Nimeni n-a înțeles carminul flăcării vii
    din focul sunetelor ce ard bucuria
    în sufletul colindătorilor.

    Am rămas în magicul cânturilor vechi
    poemă de înspicare
    în viața înălțată de gânduri deasupra
    de tot ce înseamnă pământ.

    Chemare de clopot răsună
    în dimineți cu sărutul pe buze
    și oamenii împrumută din cer
    speranța unui univers de iubire.

     

    Tu nu vii

    Zi de duminică,
    aşteptări înfrunzite…tu nu vii
    şi-mi pui în zbaterea de ochi, semnul
    unui gând neîmplinit, alunecoasă tristeţe.
    Ochii tăi mai negri decât întunericul
    în rugina orelor care vin,
    îmi curge dezamăgirea pe buze şi vine ploaia,
    mă caută tăcerile din cuvinte.
    Sărbătoarea se stinge cu dinţii de lapte,
    se porneşte vântul cu oasele rupte,
    o rândunică aduce hrană în cioc,
    tu nu vii, nu vii.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5